CAPITOLUL XI.

Atunci Joel îi povesti totul despre Ole Kamp. Sylvius Hog, foarte mişcat de cele întâmplate, ascultă cu o mare atenţie. Acum ştia totul. Citise ultima scrisoare care vestea sosirea lui Ole, şi Ole nu mai venea! Ce nelinişte, ce temeri pentru întreaga familie Hansen!

«Şi eu care mă credeam între oameni fericiţi!» gândi el.

Totuşi, judecând bine, i se păru că fratele şi sora erau prea desperaţi, când se mai putea avea oarecare speranţă. Numărând mereu zilele din mai până în iunie, imaginaţia lor exagera cifra, ca şi cum le-ar fi numărat de două ori.

Profesorul vru deci să le dea argumente – nu argumente de circumstanţă, ci foarte serioase şi plauzibile, care să explice întârzierea lui Ole. Totuşi chipul i se întunecă. Tristeţea lui Joel şi a Huldei îl impresiona adânc.

— Ascultaţi-mă, copii, le spuse el. Aşezaţi-vă lângă mine, să stăm de vorbă.

— Şi ce-aţi putea-să ne spuneţi, domnule Sylvius? răspunse Hulda, care nu-şi mai putu stăpâni durerea.

— Vă voi spune ceea ce-mi pare adevărat, spuse profesorul, şi iată ce: tocmai mă gândeam la tot ce mi-a povestit Joel. Ei bine, cred că neliniştea voastră este exagerată. N-aş vrea să vă dau asigurări deşarte, dar cele petrecute trebuie judecate la proporţiile lor reale.

— Din păcate, domnule Sylvius, răspunse Hulda, sărmanul meu Ole s-a pierdut odată cu Viken… Nu-l voi mai revedea!

— Soră… soră!… exclamă Joel. Te rog să te linişteşti. Lasă-l pe domnul Sylvius să vorbească…

— Să ne păstrăm sângele rece, copii! Iată! Ole trebuia să se întoarcă la Bergen în 15 sau 20 mai?

— Da, zise Joel, în 15 sau 20 mai, cum scrie în scrisoare, şi suntem acum în 9 iunie.

— Asta înseamnă o întârziere de douăzeci de zile de la ultima dată când trebuia să se întoarcă Viken. E ceva, recunosc! Totuşi, nu trebuie cerut unei corăbii cu pânze ceea ce ai putea să te aştepţi de la o navă cu aburi.

— Asta i-am spus şi eu tot timpul Huldei şi o mai repet şi acum, zise Joel.

— Şi faci bine, băiatule, reluă Sylvius Hog. Pe de altă parte, s-ar putea ca Viken să fie o corabie veche, care merge anevoie, aşa cum se întâmplă cu cele mai multe nave din Terra-Nova, mai ales când au încărcătură mare. A fost şi o vreme foarte rea de câteva săptămâni încoace. Poate că Ole n-a putut pleca în perioada indicată în scrisoare, în acest caz, e destul să fi întârziat cu opt zile pentru ca Viken să nu se fi întors la timp şi Hulda să nu fi putut primi o altă scrisoare de la el. La tot ce vă spun, credeţi-mă, am chibzuit cu multă seriozitate. În plus, nu puteţi să ştiţi dacă instrucţiunile pe care le avea Viken nu-i lăsau alegerea să-şi ducă încărcătura în alt port, după cererea pieţii.

— Ole ar fi scris, răspunse Hulda, care nu putea să se agate nici măcar de această speranţă.

— Cine poate şti dacă n-a scris? reluă profesorul. Şi dacă a făcut-o, atunci poate nu-i Viken cauza întârzierii, ci poşta din America. Închipuiţi-vă că nava lui Ole a trebuit să se oprească în vreun port al Statelor Unite – asta ar explica de ce niciuna din scrisorile sale n-a ajuns încă în Europa!

— În Statele Unite… domnule Sylvius?

— Se întâmplă câteodată, şi e destul să pierzi o cursă poştală pentru a-i lăsa mult timp pe prieteni fără ştiri… în orice caz, este un lucru foarte simplu de făcut, acela de a cere relaţiuni armatorilor din Bergen, îi cunoaşteţi?

— Da, răspunse Joel, Domnii Help.

— Domnii Help, fii lui Help senior! exclamă Sylvius Hog.

— Da!

— Dar şi eu îi cunosc! Cel mai tânăr, Help junior cum i se zice, cu toate că are vârsta mea, mi-este bun prieten. Am luat deseori masa împreună la Christiania! Domnii Help, copii! Ah, voi şti de la dânşii totul despre Viken. Le voi scrie chiar azi şi, dacă va fi nevoie, mă voi duce să-i văd.

— Cât de bun sunteţi, domnule Sylvius! răspunseră Hulda şi Joel.

— Ei, fără mulţumiri, vă rog! Vă interzic! Oare eu v-am mulţumit pentru ceea ce aţi făcut? Cum am şi eu ocazia să vă fac un mic serviciu, vă şi luaţi avânt!

— Dar ne-aţi spus că plecaţi la Christiania, spuse Joel.

— Ei bine, voi pleca la Bergen dacă e absolută nevoie să plec la Bergen!

— Atunci ne părăsiţi, domnule Sylvius? zise Hulda.

— Ei bine, nu vă voi părăsi, scumpa mea fată! sunt stăpân pe faptele mele, cred, şi atâta timp cât nu voi face lumină în această chestiune, în afară de cazul că mă veţi da afară…

— Cum puteţi spune aşa ceva?

— Atunci am chef să rămân la Dai până la venirea lui Ole. Vreau să-l cunosc pe logodnicul micuţei mele Hulda! Trebuie să fie un băiat vrednic de sora lui Joel!

— Da, seamănă cu fratele meu… spuse Hulda.

— Eram sigur! exclamă profesorul, care se arătă din nou plin de voie bună, fără îndoială vrând să-i încurajeze.

— Ole seamănă cu Ole, domnule Sylvius, zise Joel, şi asta-i destul ca să aibă o inimă de aur.

— E posibil, dragul meu Joel, şi dorinţa de a-l cunoaşte e şi mai mare. sunt sigur că mi-o voi împlini în curând. Presimt că Viken nu va mai întârzia mult.

— Să v-audă Cel-de-Sus!

— Şi de ce nu m-ar auzi? Da! Vreau să fiu de faţă la nunta Huldei, de vreme ce sunt invitat. Storthingu-l se va achita faţă de voi, prelungindu-mi concediul cu câteva săptămâni. Mi l-ar fi prelungit cu mult mai mult dacă m-aţi fi lăsat să cad în Rjukanfos, aşa cum meritam!

— Domnule Sylvius, spuse Joel, cât de înviorător e ca cineva să vă asculte vorbind astfel şi cât bine ne faceţi!

— Nu atâta cât aş voi să fac, prieteni, pentru că vă datorez totul şi nu ştiu…

— Nu… Nu mai stăruiţi asupra accidentului acela!

— Din contră, voi insista. Ei, asta-i! Oare eu m-am smuls din ghearele Maristien-ului? Eu am fost acela care mi-am pus viaţa în primejdie, spre a vă salva? Eu m-am adus singur la hanul din Dai? Eu m-am îngrijit şi vindecat fără ajutorul doctorilor? Ah, dar vă previn, să ştiţi că sunt încăpăţânat ca un cal de brişcă! Mi-am pus în cap să fiu de faţă la nunta Huldei cu Ole Kamp şi, pe sfântul Olaf, voi fi!

Încrederea este molipsitoare. Cum să nu fii cucerit de cea pe care o arăta Sylvius Hog? El observă acest lucru, când văzu un mic surâs pe buzele bietei Hulda. De altfel, ea abia aştepta să-l creadă… Nu cerea decât să poată spera…

— Deci trebuie să ne gândim că timpul trece repede. Haide, să începem pregătirile de nuntă!

— Le-am început, domnule Sylvius, încă acum trei săptămâni.

— Bine, atunci să nu le întrerupem!

— Să nu le întrerupem? răspunse Joel. Dar totul este gata.

— Totul? Şi rochia de mireasă, şi laibărul cu agrafe în filigran, şi cingătoarea, şi cerceii?

— Chiar şi cerceii!

— Şi coroana strălucitoare cu care vei arăta ca o sfântă, mica mea Hulda?

— Da, domnule Sylvius.

— Şi invitaţiile sunt făcute?

— Toate, răspunse Joel, chiar şi aceea la care ţinem cel mai mult, a dumneavoastră.

— Şi domnişoara de onoare a fost aleasă printre cele mai cuminţi fete din Telemark?

— Şi printre cele mai frumoase, domnule Sylvius, spuse Joel, pentru că este domnişoara Siegfrid Helmboe din Bamble!

— Cu ce glas spune toate acestea vrednicul flăcău, observă profesorul, şi cum roşeşte! Ei, ei, oare din întâmplare domnişoara Siegfrid Helmboe din Bamble nu e hărăzită să devină doamna Joel Hansen din Dai?

— Da, domnule Sylvius, răspunse Hulda, Siegfrid, care este şi cea mai bună prietenă a mea!

— Bine, încă o nuntă! exclamă Sylvius Hog. Şi sunt sigur că voi fi invitat şi nu voi putea face altceva decât să vin. Nu-ncape îndoială că va trebui să-mi dau demisia din funcţia de deputat în Storthing, căci nu voi mai avea timp să iau parte la şedinţe! Atunci, dacă îmi îngădui, voi fi martorul tău, dragă Joel, după ce voi fi fost al surorii tale. Desigur, faceţi cu mine tot ce vreţi sau, mai bine-zis, tot ce vreau eu! Îmbrăţişează-mă, mica mea Hulda! Şi tu, strânge-mi mâna, băiatule! Şi acum să mergem să scriem amicului meu Help junior din Bergen!

Fratele şi sora părăsiră camera de la parter, pe care profesorul zicea c-o închiriază de acum încolo, şi plecară la treburile lor, ceva mai încrezători. Sylvius Hog rămase singur.

«Sărmana copilă! Sărmana copilă! murmură el. Da! I-am înşelat un moment durerea!… I-am redat puţin liniştea!… Dar întârzierea este mare, şi pe mările atât de furtunoase, în această perioadă… Dacă Viken s-a scufundat?… Dacă Ole nu se va mai întoarce?»

Puţin după aceea, profesorul scria armatorilor din Bergen. Ceea ce cerea în scrisoarea sa erau amănunte mai precise despre Viken şi campania de pescuit. Voia să ştie dacă vreo împrejurare prevăzută sau nu a putut să-l oblige să-şi schimbe portul de destinaţie. Era important să afle cât mai repede cum îşi explicau negustorii şi marinarii din Bergen această întârziere. În fine, el ruga pe amicul său Help junior să ia informaţiile cele mai precise şi să i le comunice cu prima poştă.

În această scrisoare atât de urgentă, Sylvius Hog explica de ce se interesa de tânărul marinar de pe Viken, cât de îndatorat era faţă de logodnica acestuia şi ce bucurie ar fi pentru el dacă ar putea să dea vreo speranţă copiilor cucoanei Hansen.

Imediat ce o termină, Joel duse scrisoarea la poşta din Moel. Ea trebuia să plece a doua zi dimineaţa. La 11 iunie va fi la Bergen. Deci, în 12 seara sau în 13 dimineaţa cel mai târziu, domnul Help junior putea să răspundă. Aproape trei zile aveau de aşteptat acest răspuns! Cât de lungi li se vor părea! Cu toate acestea, cu vorbe liniştitoare, cu argumente încurajatoare, profesorul reuşi să facă aşteptarea mai puţin grea. Acum, când cunoştea secretul Huldei, avea un subiect de discuţie care o interesa şi ce mângâiere era pentru Joel şi sora sa să poată vorbi tot timpul despre cel plecat!

— Nu fac parte acum din familia voastră? repeta Sylvius Hog. Da! Ca un fel de unchi sosit din America sau din altă parte.

Şi pentru că făcea parte din familie, nu trebuiau să mai aibă nici un secret faţă de el.

El văzuse şi atitudinea copiilor faţă de mama lor. Rezerva în care se ţinea cucoana Hansen trebuia să aibă, după el, o altă cauză de nelinişte decât aceea pricinuită de întârzierea lui Ole Kamp. Crezu deci că e bine să vorbească cu Joel. Acesta nu ştiu ce să-i spună. Atunci încercă să afle câte ceva de la cucoana Hansen însăşi; ea nu voi să-şi trădeze cu nimic secretul, aşa că trebui să renunţe să-l afle. Viitorul i-l va destăinui.

Aşa cum prevăzuse Sylvius Hog, răspunsul lui Help junior ajunse la Dai în dimineaţa zilei de 13. Joel plecase în zori în întâmpinarea poştaşului. El aduse scrisoarea în sala mare, unde profesorul se găsea cu cucoana Hansen şi fiica ei.

Mai întâi se aşternu o tăcere adâncă. Hulda, foarte palidă, n-ar fi putut scoate un cuvânt, atât de tare îi bătea inima de emoţie. Ea strânse mâna fratelui ei, la fel de tulburat ca şi dânsa.

Sylvius Hog deschise scrisoarea şi citi cu voce tare.

Spre regretul său, răspunsul lui Help junior nu conţinea decât indicaţii vagi şi profesorul abia putu să-şi ascundă dezamăgirea faţă de tinerii care-l ascultau cu lacrimile în ochi.

Viken părăsise în adevăr Saint-Pierre Miquelon la data comunicată în ultima scrisoare a lui Ole Kamp, după cum s-a aflat de la alte nave care sosiseră la Bergen plecând din Terra-Nova după Viken. Aceste nave nu-l întâlniseră în drumul lor. Dar şi ele avuseseră de luptat cu mari furtuni în dreptul Islandei. Totuşi au putut să scape. De ce atunci să-nu fi avut şi Viken aceeaşi soartă? Poate s-a adăpostit undeva. Era de altfel o corabie foarte bună, foarte solidă, având un foarte destoinic comandant, pe căpitanul Frikel din Hammersfest, şi un încercat echipaj care îşi dovedise meritele în situaţii grele. Oricum însă, această întârziere devenea îngrijorătoare şi, dacă se prelungea, era de temut ca Viken să se fi scufundat.

Help junior regreta că nu putea să dea ştiri mai bune despre tânăra rudă a familiei Hansen. În ceea ce-l privea pe Ole Kamp, vorbea despre el ca despre un marinar curajos, demn de întreaga simpatie pe care-o inspira prietenului său Sylvius.

Help junior termina asigurându-l pe profesor de adânca sa dragoste, adăugind apoi salutări din partea familiei sale. În fine, promitea să-i comunice fără întârziere orice veste despre Viken sosită în orice port al Norvegiei şi semna: «Cu stimă, Fraţii Help».

Sărmana Hulda, sfârşită, căzuse pe un scaun, în timp ce Sylvius Hog citea scrisoarea; ea plângea când el o termină.

Joel, cu braţele încrucişate, ascultase fără să scoată un cuvânt, fără să îndrăznească s-o privească pe sora lui.

Cucoana Hansen, după ce Sylvius Hog isprăvi de citit, se retrase în camera sa. Se părea că se aşteptase la această nenorocire, cum se mai aştepta şi la altele!

Profesorul făcu atunci semn Huldei şi fratelui ei să se apropie. Voia să le mai vorbească despre Ole Kamp, să le spună tot ce imaginaţia sa găsea mai mult sau mai puţin cu putinţă să se fi petrecut şi se exprima cu o siguranţă care părea cel puţin nepotrivită, după cele scrise de Help junior. Nu, el presimţea! Nu, încă nu era cazul să dispere. Nu erau atâtea exemple de întârzieri mai mari, în cursul navigaţiilor, în mările care se întind între Norvegia şi Terra-Nova? Da, fără îndoială!

Viken nu era el o navă solidă, bine condusă, cu un echipaj bun şi deci având condiţii mai favorabile decât alte nave care se întorseseră în port? Fără discuţie.

— Să sperăm deci, scumpii mei copii, şi să aşteptăm! Dacă Viken ar fi naufragiat între Islanda şi Terra-Nova, numeroasele nave, care trec pe acest drum pentru a se întoarce în Europa, n-ar fi găsit ele vreo epavă? Ei bine, nu! Nici o urmă de corabie n-a fost văzută în aceste părţi, atât de brăzdate de nave la întoarcerea lor de la pescuit! Oricum însă, trebuie făcut ceva, trebuie obţinute informaţii mai sigure. Dacă în această săptămână rămânem tot fără ştiri despre Viken sau fără o scrisoare de la Ole, voi pleca la Christiania, mă voi adresa Marinei care va face cercetări, şi am convingerea că ele îşi vor atinge ţelul, spre liniştea noastră a tuturor!

Oricât de încrezător se arăta profesorul, Joel şi Hulda simţeau că el nu mai vorbea acum ca înainte de a fi primit scrisoarea din Bergen, scrisoare al cărei conţinut nu mai lăsa loc pentru mari speranţe. Sylvius Hog nu mai îndrăznea să facă aluzii la apropiata nuntă a Huldei cu Ole Kamp. Şi totuşi el repeta cu putere de convingere:

— Nu, nu este posibil! Ole să nu se mai întoarcă în casa Hansen! Ole să nu se căsătorească cu Hulda! Mi-e cu neputinţă să cred că o să se întâmple o asemenea nenorocire!

Aceasta era convingerea lui personală. Izvora din energia caracterului său, din tăria sa firească, pe care nimic nu putea s-o înfrângă. Dar cum putea s-o împărtăşească altora, şi mai ales celor pe care soarta lui Viken îi privea aşa de direct?

Mai trecură câteva zile. Sylvius Hog, cu totul vindecat, făcea lungi plimbări prin împrejurimi. Obliga pe Hulda şi pe fratele ei să-l însoţească, pentru a nu-i lăsa singuri – confruntându-se cu ei înşişi. Urcară toţi trei pe valea Vestfjorddal până la mijlocul drumului spre cascadele Rjukan-ului. A doua zi coborâră, îndreptându-se spre Moel şi lacul Tinn. O dată lipsiră chiar douăzeci şi patru de ore. Prelungiseră excursia până la Bamble, unde profesorul făcu cunoştinţă cu fermierul Helmboe şi cu fiica sa Siegfrid. Cu câtă căldură o primi prietena pe sărmana Hulda şi ce vorbe duioase găsi pentru a o consola!

Şi aici Sylvius Hog insuflă puţin curaj bieţilor oameni. Scrisese Marinei din Christiania. Guvernul se ocupa de Viken. Îl vor regăsi! Ole va reveni. Putea chiar să sosească dintr-o zi în alta. Nu! Nunta nu va întârzia cu şase săptămâni! Vrednicul om părea aşa de convins, încât dădeai crezare mai mult convingerii decât argumentelor sale.

Vizita la familia Helmboe le făcut bine copiilor cucoanei Hansen. Şi când se întoarseră acasă, erau mai liniştiţi decât atunci când plecaseră.

Se făcuse 15 iunie. Viken avea deci o întârziere de o lună. Cum era vorba de o traversare relativ scurtă, de la Terra-Nova până la coasta Norvegiei, întârzierea întrecuse măsura – chiar pentru o navă cu pânze. Hulda suferea cumplit. Fratele ei nu găsea nici un cuvânt ca s-o aline. În faţa acestor sărmane fiinţe, profesorul se omora să-i facă să păstreze puţina speranţă ce le-o insuflase. Hulda şi Joel nu mai părăseau pragul casei decât ca să cerceteze cu privirea drumul dinspre Moel, sau să înainteze puţin pe şoseaua spre Rjukanfos. Ole Kamp trebuia să sosească prin Bergen, dar se putea întâmpla să vină şi prin Christiania, dacă ruta lui Viken fusese schimbată. Când se auzea un zgomot de brişcă printre copaci sau un strigăt de afară, când umbra unui drumeţ se desluşea departe la cotitură, inima le bătea să se spargă, dar în zadar! Oamenii din Dai se interesau şi ei. Mergeau în întâmpinarea poştaşului în susul şi în josul Maan-ului. Toţi erau preocupaţi de această familie atât de iubită în ţinut, de sărmanul Ole care era şi el aproape un copil al Telemark-ului. Dar nici o scrisoare nu sosea din Bergen sau Christiania, ca să aducă vreo veste despre cel plecat.

La 16, nimic nou. Sylvius Hog nu mai putea sta locului. Înţelese că trebuia să se pună personal în mişcare. Aşadar, îi vesti că, dacă nu va primi nimic până a doua zi, va pleca la Christiania şi va vedea cu proprii lui ochi dacă cercetările erau făcute cum trebuie. Desigur, îi venea greu să-i lase singuri pe Hulda şi Joel, dar nu se putea altfel, şi va reveni imediat ce va fi făcut demersurile necesare.

În 17, trecuse o mare parte a zilei, cea mai tristă din toate. Din zori, ploaia nu încetase nici o clipă. Vântul şuiera printre arbori. Rafale mari izbeau ferestrele ce dădeau spre Maan.

Era ora şapte. Tocmai terminaseră cina, în tăcere, ca într-o casă îndoliată. Sylvius Hog nu reuşise nici măcar să-i antreneze într-o convorbire. Îi lipseau cuvintele şi ideile. Ce mai putea spune, ceva care să nu fi fost spus de sute de ori? Nu vedea că absenţa aceasta prelungită spulbera toate argumentele de până acum?

— Plec mâine la Christiania, zise el. Joel, vezi să-mi găseşti o brişcă. Mă veţi conduce până la Moel şi vă veţi întoarce de îndată la Dai!

— Da, domnule Sylvius, zise Joel. N-aţi vrea să vă conduc mai departe?

Profesorul nu primi, arătând spre Hulda pe care nu voia s-o lase singură, fără fratele ei.

În acest moment, un zgomot foarte slab se auzi de pe şosea, dinspre Moel. Toţi ascultară. Foarte curând nu mai încăpea îndoială că era zgomotul unei brişti. Aceasta venea în goană spre Dai. Vreun călător voia să rămână noaptea la han? Era foarte puţin probabil, căci rareori turiştii soseau la o oră atât de târzie.

Hulda se ridică tremurând. Joel se îndreptă spre uşă, deschise şi privi afară.

Zgomotul se auzi mai tare. Se putea într-adevăr desluşi pasul unui cal şi scrâţâitul roţilor unei brişti. Dar furtuna era aşa de puternică încât trebuiră să închidă uşa.

Sylvius Hog mergea încoace şi încolo prin sala mare. Joel şi sora sa stăteau unul lângă altul.

Brişcă nu mai putea fi decât la douăzeci de paşi de casă. Se va opri oare sau va trece mai departe?

La toţi inima le bătea până în gât.

Brişcă se opri. Se auzi o voce care chema… Nu era vocea lui Ole Kamp! Aproape imediat cineva bătu la uşă. Joel deschise. Un om stătea în prag.

— Domnul Sylvius Hog? întrebă el.

— Eu sunt! răspunse profesorul, înaintând. Cine eşti dumneata, prietene?

— Un trimis special din Christiania, din partea comandantului Marinei.

— O scrisoare pentru mine?

— Iat-o.

Şi trimisul special îi întinse un plic mare, pecetluit cu sigilii oficiale.

Hulda nu mai avu putere să se ţină pe picioare. Fratele ei o aşeză pe un scăunel. Niciunul, nici celălalt n-aveau curajul să-l grăbească pe Sylvius Hog să deschidă scrisoarea.

În fine, el citi următoarele:

Domnule profesor, Ca răspuns la ultima Dvs. scrisoare, vă trimit în acest plic un document care a fost cules pe mare de către o navă daneză, la data de 5 iunie. Din păcate, acest document nu mai lasă nici o îndoială despre soarta lui Viken.

Sylvius Hog, fără să citească scrisoarea până la sfârşit, scoase documentul din plic. Îl privea, îl întorcea…

Era un bilet de loterie având numărul 9672.

Pe spatele biletului erau scrise aceste rânduri:

3 mai. Dragă Hulda, Viken se va scufunda!… Din tot ce aveam, nu mi-a mai rămas decât acest bilet!… îl încredinţez soartei ca să-l facă să ajungă la tine şi, cum eu nu voi mai fi, te rog să te duci la tragere!… Primeşte-l, împreună cu ultimul meu gând pentru tine!… Hulda, nu mă uita în rugăciunile tale!… Adio, scumpa mea logodnică, adio!… Ole Kamp.