CAPITOLUL XII

Iată deci care era secretul tânărului marinar! Această şansă de câştig pe care se bizuia, ca să aducă o avere logodnicii sale! Un bilet de loterie, cumpărat înainte de plecare!… Şi în timp de Viken se scufunda, îl băgase într-o sticlă, o aruncase în mare, împreună cu un ultim rămas bun pentru Hulda!

De data aceasta Sylvius Hog fu zdrobit. Privea scrisoarea, apoi documentul! Nu mai rosti nici o vorbă. Ce mai era de spus? Nu te mai puteai îndoi de catastrofa lui Viken şi de pieirea tuturor acelora pe care-i aducea în Norvegia.

Hulda, în timp ce Sylvius Hog citea scrisoarea, putuse să reziste şi să-şi stăpânească spaima. Dar după ultimele cuvinte ale biletului lui Ole, căzu în braţele lui Joel. A trebuit să fie dusă în camera ei, unde mama îi dădu primele îngrijiri. Apoi vru să rămână singură şi, în genunchi, lângă pat, se rugă pentru sufletul lui Ole Kamp.

Cucoana Hansen reveni în sală. Mai întâi făcu un pas către profesor, ca şi cum ar fi vrut să-i vorbească, apoi se îndreptă spre scară şi dispăru.

Joel, după ce-şi însoţise sora, ieşi şi el. Se sufoca în această casă bântuită de nenorociri. Avea nevoie de aerul de afară, de duhul furtunii, şi voia să rătăcească o parte din noapte pe malurile Maan-ului.

Sylvius Hog rămase singur. În prima clipă, abătut de această lovitură de trăsnet, reuşi totuşi să-şi regăsească energia obişnuită. Făcu înconjurul sălii de două-trei ori, ciuli urechea dacă fata nu chema pe nimeni, se aşeză lângă masă şi gândurile lui îşi reluară cursul.

«Hulda, îşi spunea el, Hulda să nu-şi mai revadă logodnicul! E cu putinţă o asemenea nenorocire? Nu! Totul se încrâncenează în mine la un asemenea gând! Viken s-a scufundat, fie! Dar e absolut sigur că Ole a murit? Nu pot crede! În toate cazurile de naufragiu, numai timpul poate arăta dacă nimeni nu a supravieţuit catastrofei! Da! Mă îndoiesc, vreau să mă îndoiesc, chiar dacă nici Hulda, nici Joel şi nimeni altul nu-mi împărtăşesc îndoiala! Viken a fost înghiţit de valuri, fie, dar cum se explică de ce nu s-a văzut nici o rămăşiţă a lui pe mare? Niciuna, afară de această sticlă în care sărmanul Ole a vrut să închidă ultimul său gând şi, odată cu el, tot ce avea pe lume!»

Sylvius Hog ţinea documentul în mână. Privea, pipăia, întorcea pe toate feţele acest petic de hârtie pe care sărmanul băiat clădise o întreagă speranţă de fericire!

Între timp, profesorul, vrând să-l examineze îndeaproape, se ridică, mai ascultă dacă sărmana fată nu chema pe mama sau pe fratele ei, apoi intră în camera sa.

Acest bilet era un bilet de loterie emis de Şcolile din Christiania, loterie pe atunci foarte populară în Norvegia. Lozul cel mare: o sută de mii de mărci. Valoarea totalizată de celelalte câştiguri: nouăzeci de mii de mărci. Numărul biletelor: un milion – toate vândute.

Biletul lui Ole Kamp avea numărul 9672. Dar acuma, fie că numărul era bun sau rău, că tânărul marinar avea sau nu o tainică pricină de a crede în norocul său, el nu va mai fi acolo în momentul tragerii acestei loterii,care trebuia să aibă loc la 15 iulie, adică peste douăzeci de zile. Hulda, după ultima sa dorinţă, trebuia să se prezinte în locul lui şi să răspundă.

Sylvius Hog, la lumina sfeşnicului de lut ars, recitea cu atenţie rândurile de pe dosul biletului, ca şi cum voia să le găsească un înţeles ascuns.

Aceste rânduri fuseseră scrise cu cerneală. Era evident că mâna lui Ole nu tremurase când le-a scris, ceea ce dovedea că marinarul de pe Viken îşi păstrase tot sângele rece în momentul naufragiului. Se găsea deci în împrejurări în care putea să uzeze de un mijloc oarecare de salvare, vreun lemn plutitor, o scândură dusă de curent, dacă nu cumva totul fusese înghiţit de hăul în care se scufunda nava.

De cele mai multe ori, documentele găsite pe mare dau posibilitatea să se cunoască cu aproximaţie locul unde s-a produs catastrofa. Pe acesta nu era însă indicată vreo latitudine sau longitudine care să permită să se întrevadă unde erau coastele cele mai apropiate ale unui continent sau insule. Trebuia dedus că nici căpitanul, nici alt om din echipaj nu ştiau unde se afla atunci Viken. Târât fără îndoială de una din acele furtuni de neînfruntat, corabia fusese azvârlită departe de ruta sa şi cerul acoperit nu i-a permis să se orienteze după soare, astfel încât nu a descoperit câteva zile poziţia unde se afla. Mai mult ca sigur, deci, că nu se va şti niciodată în care regiune din nordul Atlanticului, în largul Terra-Novei sau al Islandei, abisul i-a înghiţit pe naufragiaţi. Această împrejurare spulbera orice speranţă, chiar şi a celui ce nu voia să deznădăjduiască.

În adevăr, având o indicaţie oricât de vagă, s-ar fi putut întreprinde cercetări, trimite o navă la locul catastrofei, găsi poate vreo rămăşiţă. Cine ştie dacă unul sau mai mulţi supravieţuitori ai echipajului n-au ajuns undeva pe coasta continentului arctic, unde se găsesc fără ajutor, fiind în imposibilitate de a se repatria?

Aceasta era îndoiala care începuse să se nască în spiritul lui Sylvius Hog – îndoială de necrezut pentru Hulda şi Joel şi pe care profesorul se ferea să le-o împărtăşească acum, căci deziluzia pe care ar suferi-o, dacă ea nu avea temei, ar fi fost foarte dureroasă.

«Şi totuşi, îşi spunea el, dacă documentul nu dă nici o indicaţie utilă, se ştie cel puţin în ce regiune a fost culeasă sticla! Scrisoarea nu o spune, dar Marina din Christiania o ştie! Nu este şi acesta un indiciu care ar putea fi de folos? Studiindu-se direcţia curenţilor, a vânturilor şi raportându-le la data presupusă a naufragiului, nu s-ar putea oare?… În fine, voi scrie din nou. Trebuie grăbite cercetările, oricât de mici ar fi şansele ca ele să izbutească. Nu! Nu o voi părăsi niciodată pe sărmana Hulda! Niciodată, atâta timp cât nu voi avea o dovadă absolută, nu voi crede în moartea logodnicului său!»

Astfel chibzuia Sylvius Hog. Dar în acelaşi timp se hotărî să nu mai vorbească de demersurile ce le va face, de strădaniile pe care le va determina cu influenţa sa. Deci nici Hulda, nici fratele ei nu ştiură nimic de cele scrise la Christiania. În plus, se hotărî să-şi amâne fără termen plecarea care urma să aibă loc a doua zi şi să se ducă peste câteva zile doar până la Bergen. Aici va afla de la fraţii Help tot ce se ştia despre Viken, va vorbi personal cu cei mai capabili navigatori, va găsi căile pe care trebuiau întreprinse primele cercetări.

În urma informaţiilor date de Marină, ziarele din Christiania, apoi cele din Norvegia şi Suedia, apoi cele din Europa s-au interesat încetul cu încetul de biletul de loterie, transformat în document. Era ceva înduioşător în acest mesaj al unui logodnic către logodnica sa şi opinia publică era pe drept cuvânt mişcată.

Cel mai important ziar din Norvegia, Morgen-Blad, fu primul în care apăru istoria lui Viken şi a lui Ole Kamp. Din celelalte treizeci şi şapte de ziare care apăreau în ţară la acea epocă, niciunul n-a omis s-o publice în termeni emoţionanţi. Illustreret Nyhedsblad tipări chiar un desen închipuind scena naufragiului. Se vedea Viken răsturnându-se, cu pânzele sfâşiate, cu catargele sfărâmate, gata să piară în valuri. Ole, la prova, arunca sticla în mare în momentul când îşi încredinţa sufletul Domnului, îndreptându-şi ultimul gând spre Hulda. La o oarecare depărtare, o imagine alegorică, învăluită de un nor străveziu, arăta cum un val arunca sticla la picioarele tinerei logodnice. Totul era desenat în cadrul biletului, al cărui număr se detaşa într-un pătrat special. Scenă naivă, fără îndoială, dar care trebuia să aibă un mare succes în aceste ţinuturi care credeau încă în legendele Ondinelor şi Valkyriilor.

Faptul fu apoi reprodus şi comentat în Franţa, Anglia şi până şi în Statele Unite ale Americii. Numele de Hulda şi Ole, ca şi povestea lor, se răspândeau pretutindeni cu ajutorul condeiului şi peniţei. Tânăra norvegiană din Dai avu, fără să ştie, privilegiul de a pasiona opinia publică.

Sărmana fată habar n-avea de vâlva ce se făcea în jurul ei.

De altfel, nimic n-ar fi putut s-o abată de la durerea de care se lăsase cu totul copleşită.

Nu era de mirare interesul pe care-l stârnise povestea pe ambele continente, interes explicabil, deoarece firea omenească alunecă uşor pe panta superstiţiilor. Un bilet de loterie cu numărul 9672, găsit în asemenea împrejurări şi smuls providenţial valurilor, nu putea fi decât un loz predestinat. Nu era el hărăzit între toate ca prin minune să câştige marele premiu de o sută de mii de mărci? Nu preţuia oare o avere, acea avere pe care se bizuia Ole Kamp?

De aceea nu trebuie să vă surprindă că sosiră la Dai propuneri foarte serioase pentru cumpărarea lozului, dacă Hulda consimţea să-l vândă.

La început, preţurile oferite erau neînsemnate, dar ele urcau zi de zi. Se putea deci prevedea că, treptat, pe măsură ce tragerea se apropia, costul va deveni din ce în ce mai mare.

Ofertele veniră nu numai din ţările scandinave, atât de predispuse să creadă în amestecul unor puteri supranaturale în viaţa oamenilor, dar şi din străinătate şi chiar din Franţa. Englezii, atât de flegmatici, intrară şi ei în joc şi, după ei, americanii, care de obicei nu-şi cheltuiesc dolarii în fantezii atât de puţin practice. O mulţime de scrisori ajunseră la Dai. Ziarele nu întârziară să publice propunerile avantajoase făcute familiei Hansen. Se poate spune că se organiză o mică bursă, ale cărei cote variau, însă erau în continuă urcare.

Astfel se oferiră multe sute de mărci pentru acest bilet, care, în definitiv, n-avea decât o şansă de unu la un milion ca să câştige marele premiu. Era absurd, fără îndoială, dar superstiţiile n-au legătură cu judecata limpede. Capetele se înfierbântă şi, duşi de curent, oamenii dau din ce în ce mai mult.

Aşa se şi întâmplă. Opt zile după ce avusese loc evenimentul, ziarele anunţau că valoarea biletului depăşea o mie, o mie cinci sute şi chiar două mii de mărci. Un englez din Manchester oferise două sute de lire sterline, ceea ce însemna două mii cinci sute de mărci. Un american din Boston supralicita şi propuse să cumpere numărul 9672 al loteriei Şcolilor din Christiania pentru suma de o mie de dolari – aproximativ cinci mii de franci.

E de la sine înţeles că Hulda nu se interesa deloc de ceea ce pasiona atât de mult o anumită categorie de oameni. Nici nu voi să ia cunoştinţă de scrisorile ce soseau la Dai în legătură cu biletul. Totuşi, profesorul fu de părere că trebuia să afle ce propuneri se făceau, deoarece Ole Kamp îi lăsase ei drept moştenire lozul 9672.

Hulda refuză toate ofertele. Acest bilet reprezenta ultima scrisoare a logodnicului ei.

Şi să nu se creadă că sărmana fată ţinea să-l aibă, gândindu-se că ar putea câştiga unul din premii! Nu! Ea nu vedea în el decât cel din urmă rămas bun al unui naufragiat, o ultimă amintire pe care voia s-o păstreze cu sfinţenie. Nu-i păsa de o avere pe care nu ar fi putut s-o împartă cu Ole. Ce putea fi mai mişcător, mai gingaş decât acest cult pentru o amintire!

De altfel, făcându-l cunoscute diversele propuneri ce-i erau adresate, Sylvius Hog şi Joel nu voiau s-o influenţeze în nici un fel pe Hulda. Ea nu trebuia să-şi asculte decât inima. Şi se ştie ce răspuns dăduse inima ei. Joel, de altfel, o aproba în totul pe sora sa. Lozul lui Ole Kamp nu trebuia vândut nimănui, cu nici un preţ.

Sylvius Hog nu numai că era de acord cu Hulda. El o felicită,chiar Hulda refuză toate ofertele că nu-şi pleacă urechea la toate aceste târguieli. Îţi poţi închipui cum acest loz, vândut altuia, ar trece din mină în mână, transformat într-un fel de bancnotă care până la data tragerii ar ajunge probabil o hârtie zdrenţuită?

Şi Sylvius Hog mergea mai departe. Oare devenise şi el superstiţios? Nu, fără îndoială, dar dacă Ole Kamp ar fi fost aici, el i-ar fi spus: «Păstrează, băiete, acest bilet, păstrează-l! A fost mai întâi el salvat de naufragiu, apoi tu! Ei bine, trebuie văzut!… Nu se ştie!… Nu! Nu se ştie…!»

Şi dacă Sylvius Hog, profesor de Drept şi deputat în Storthing, gândea astfel, puteai oare să te miri că publicul se omora după loz? Nu, şi nimic mai firesc ca numărul 9672 să facă vâlvă.

În casa cucoanei Hansen nu era nimeni deci care să fie contra acestui sentiment atât de pios al tinerei fete – nimeni, afară de mama ei.

De cele mai multe ori cucoana Hansen îşi vărsa focul, mai ales atunci când Hulda nu era acasă. Supărarea ei îl întrista foarte tare pe Joel. Mama sa – cel puţin aşa credea el – nu se va mulţumi numai cu dojeni. Ea va voi s-o convingă în taină pe Hulda să primească ofertele ce i se făceau. «Cinci mii de mărci un loz! repeta dânsa. I se propun cinci mii de mărci! »

Cucoana Hansen nu voia să vadă nimic din ceea ce era înduioşător în refuzul fiicei sale. Nu se gândea decât că cinci mii de mărci reprezentau o sumă mare. O singură vorbă de-a Huldei le putea aduce în casă. De altfel, ea nu credea în valoarea supranaturală a biletului, oricât era de norvegiană. Şi să renunţi la cinci mii de mărci pentru o şansă la un milion de a câştiga o sută de mii, nu putea intra în spiritul ei lucid şi practic.

E foarte adevărat că, făcând abstracţie de superstiţii, să renunţi la un lucru cert pentru unul nesigur şi în condiţii atât de puţin probabile, nu era o dovadă de înţelepciune. Dar, cum se ştie, acest bilet nu era pentru Hulda un simplu bilet de loterie, ci ultima scrisoare a lui Ole Kamp, şi i s-ar fi sfărâmat inima de durere numai la gândul să se despartă de el.

Între timp, cucoana Hansen dezaproba făţiş purtarea fiicei ei. Se vedea cum se iscă între ele o zâzanie surdă. Era de temut că într-o zi sau alta mama îi va cere Huldei să revină asupra hotărârii luate. Vorbise în acest sens cu Joel, care nu ezitase să ţină partea surorii sale.

Desigur, Sylvius Hog ştia tot ce se întâmplă. Îşi dădea seama că asta sporea suferinţa Huldei şi-i părea foarte rău. Joel îl întreba câteodată:

— Oare sora mea nu are dreptul de a refuza? Nu fac bine să-i aprob refuzul?

— Fără discuţie! îi răspundea Sylvius Hog. Şi cu toate acestea, din punct de vedere matematic, mama voastră are dreptate de un milion de ori! Dar nu totul este matematic în lumea asta! Calculele n-au ce căuta în pornirile inimii.

În timpul acestor două săptămâni, au trebuit să vegheze asupra Huldei. Copleşită de atâtea suferinţe, sănătatea ei dădea prilej de temeri. Din fericire îngrijirile nu-i lipsiră. La rugămintea lui Sylvius Hog, prietenul său, celebrul doctor Boek sosi la Dai s-o vadă pe tânăra bolnavă. Nu putu să-i recomande decât odihnă şi linişte sufletească, dacă era cu putinţă. Dar adevăratul mijloc de vindecare era întoarcerea lui Ole, şi de acest leac dispunea numai soarta. În orice caz, Sylvius Hog nu înceta s-o consoleze pe biata fată şi să-i spună cuvinte aducătoare de speranţă. Şi oricât părea de necrezut, Sylvius Hog nu-şi pierdea încrederea. Treisprezece zile trecuseră de când sosise biletul trimis de Marină la Dai.

Era 30 iunie. Încă cincisprezece zile şi se va desfăşura cu mare pompă tragerea loteriei Şcolilor, într-una din vastele săli din Christiania.

Tocmai în această zi de 30 iunie, dimineaţa, Sylvius Hog primi o nouă scrisoare de la Marină, ca răspuns la demersurile lui repetate. Această scrisoare îl îndemna să ia contact cu autorităţile maritime din Bergen. În plus, îl autoriza să organizeze imediat, cu concursul Statului, cercetări în privinţa corăbiei Viken.

Profesorul nu vru să-i spună nimic lui Joel, şi nici Huldei, despre ce avea de gând să întreprindă. Se mulţumi să le anunţe plecarea sa, pretextând o călătorie de afaceri care va ţine numai câteva zile.

— Domnule Sylvius, vă rog să nu ne părăsiţi! îi zise sărmana fată.

— Cum să vă părăsesc… pe voi care-aţi devenit copiii mei! Răspunse Sylvius Hog.

Joel se oferi să-l conducă. Totuşi, ca să nu-şi dea seama că pleacă la Bergen, profesorul nu-i îngădui să meargă cu el decât până la Moel. De altfel, Hulda nu trebuia să rămână singură cu mama ei. După ce stătuse în pat câteva zile, începea acum să se scoale, dar mai era foarte slabă, nu ieşea din cameră şi fratele ei vedea că nu poate s-o părăsească.

La ora unsprezece brişcă se afla în faţa uşii hanului. Profesorul se urcă cu Joel, după ce-şi luă rămas bun de la Hulda. Apoi amândoi dispărură la cotitura drumului, sub frunzişul înalţilor mesteceni de pe mal.

În aceeaşi seară Joel se întoarse la Dai.