CAPITOLUL XIII.

Sylvius Hog plecase la Bergen. Firea lui tenace şi caracterul energic, un moment zdruncinate, se vădeau din nou. Nu voia să creadă în moartea lui Ole Kamp, nici să admită că Hulda era osândită să nu-l revadă niciodată. Nu, atâta timp cât nu existau dovezi materiale precise, el socotea faptul neadevărat. Cum se spune în popor, «îi era peste puteri» să creadă aşa ceva.

Dar avea vreo indicaţie pe care se putea baza în vederea cercetărilor pe care trebuia să le înceapă la Bergen? Da, dar o indicaţie vagă, trebuie să recunoaştem. Ştia în adevăr la ce dată biletul fusese aruncat de Ole Kamp în mare, la ce dată şi pe ce meleaguri fusese găsită sticla care conţinea lozul. Acest lucru îl aflase din scrisoarea primită de la Marină, scrisoare care-l făcuse să plece imediat la Bergen, ca să ia înţelegere cu fraţii Help şi cu marinarii cei mai pricepuţi din port. Poate că atât va fi de ajuns pentru a îndruma cercetările privitoare la Viken pe o cale rodnică.

Călătoria se încheie cât mai repede posibil. Ajuns la Moel, Sylvius Hog trimise înapoi cu brişcă pe însoţitorul lui. Urcă apoi într-una din bărcile din scoarţă de mesteacăn, care fac traversările pe lacul Tinn. Odată ajuns la Tinoset, în loc să se îndrepte spre sud, adică pe la Bamble, închirie o a doua brişcă şi-şi urmă drumul prin Hardanger, pentru a putea ajunge cât mai repede la golful cu acelaşi nume. Aici Run, o mică navă cu aburi care deserveşte golful, îl duse până la capătul de jos. În fine, după ce traversă o reţea de fiorduri printre nenumăratele ostroave şi insule cu care e presărat litoralul norvegian, debarcă la Bergen în zorii zilei de 2 iulie.

Acest vechi oraş – scăldat de două fiorduri, Sogne şi Hardanger – este situat într-o regiune splendidă, cu care s-ar putea asemăna Elveţia, dacă un braţ maritim artificial ar aduce apele Mediteranei la poalele munţilor ei. O frumoasă alee de frasini deschidea drumul spre primele locuinţe din Bergen. Casele înalte, cu săgeată pe acoperiş, au zidurile de un alb strălucitor, ca cele ale oraşelor arabe, şi sunt îndesate într-un fel de triunghi neregulat care cuprinde pe cei treizeci de mii de locuitori. Bisericile datează din secolul al XH-lea. Catedrala înaltă este zărită de departe de vapoarele care sosesc din larg. Este capitala comercială a Norvegiei, cu toate că se află departe de liniile de comunicaţii şi la mare distanţă de celelalte două oraşe care din punct de vedere politic deţin primul şi al doilea loc în regat – Christiania şi Drontheim.

În orice altă împrejurare, profesorul ar fi avut plăcere să studieze această capitală de district, poate mai mult olandeză decât norvegiană prin aspectul şi obiceiurile sale. Cercetarea ei făcea parte din programul său de vacanţă. Dar de la peripeţiile de pe Maristien, de când sosise la Dai, programul său suferise importante modificări. Sylvius Hog nu mai era acum deputatul turist care voia să studieze temeinic ţara din punct de vedere politic şi comercial. Era oaspetele casei Hansen, îndatoratul lui Joel şi al Huldei, ale căror interese aveau întâietate. Era debitorul care voia cu orice preţ să-şi plătească datoria de recunoştinţă. Şi ceea ce încerca să facă pentru ei era încă atât de puţin! îşi spunea el. Ajuns la Bergen cu Run, Sylvius Hog coborî în port pe cheiul târgului de peşte. Plecă apoi imediat în cartierul Tyske-Bodrne, unde locuia Help junior de la firma Fraţii Help.

Ploua, bineînţeles, căci la Bergen plouă trei sute şaizeci de zile pe an. Dar, deşi-ascunsă şi singuratică, cu greu ai fi găsit o casă mai bine amenajată şi mai ospitalieră decât casa lui Help junior. Cât despre felul cum a fost primit Sylvius Hog, nicăieri nu i se putea arăta mai multă dragoste, căldură şi prietenie. Amicul său îl privea ca pe un colet de preţ pe care l-ar fi luat în păstrare cu toată grija şi pe care nu-l va mai înapoia decât contra unei chitanţe în regulă.

Sylvius Hog îi aduse la cunoştinţă imediat scopul călătoriei sale îi vorbi de Viken. Îl întrebă dacă n-a mai sosit nici o veste după ultima sa scrisoare. Marinarii de aici îl considerau pierdut, cu tot echipajul şi încărcătura? Acest naufragiu, care semănase doliul în mai multe familii din Bergen, nu tăcuse autorităţile maritime să purceadă la cercetări?

— Şi cum ar putea începe, răspunse Help junior, dacă nu se cunoaşte locul naufragiului?

— Într-adevăr, dragul meu Help, dar tocmai pentru că nu se ştie locul, este nevoie să cauţi să-l cunoşti.

— Să-l cunoşti?

— Da! Dacă nu se ştie nimic de locul unde s-a scufundat Viken, se ştie cel puţin locul unde un vas danez a găsit documentul. Iată, dar, un indiciu precis, pe care ar fi o greşeală să-l lăsăm la o parte.

— Şi care este acel loc?

— Ascultă, dragul meu Help!

Şi Sylvius Hog îi comunică noile informaţii pe care i le transmisese ultima oară Marina şi deplinele puteri pe care i le dădea ca să le întrebuinţeze.

Sticla care conţinea biletul de loterie al lui Ole Kamp fusese găsită la 3 iunie de către goeleta-bric Christian, căpitan Mosselman din Elseneur, la două sute de mile la sud-vest de Islanda, vântul suflând din sud-est.

Căpitanul luase imediat cunoştinţă de document, cum se cuvenea, în cazul când s-ar fi putut da vreun ajutor neîntârziat supravieţuitorilor de pe Viken. Dar rândurile scrise pe dosul biletului nu indicau sub nici o formă unde se întâmplase catastrofa şi Christian nu avu deci cum să ajungă la locul naufragiului.

Căpitanul Mosselman era un om cinstit. Poate că un altul, mai puţin scrupulos, ar fi păstrat lozul pentru el. Dar comandantul nu avu decât un singur gând: să facă să parvină biletul la adresa indicată, imediat ce va acosta în port. Adresa «Hulda Hansen din Dai» era de ajuns. Nu era nevoie de mai mult. Totuşi, după ce sosi la Copenhaga, căpitanul Mosselman îşi zise că ar face mai bine să înmâneze documentul autorităţilor daneze decât să-l trimită direct destinatarei. Era mai sigur şi mai corect. Aşa şi făcu, şi Marina din Copenhaga înştiinţa imediat Marina din Christiania. La acea dată se primiseră aici scrisorile lui Sylvius Hog prin care cerea ştiri precise despre Viken. Interesul deosebit pe care-l avea pentru familia Hansen era cunoscut.

Sylvius Hog, se ştia, mai trebuia să rămână câtăva vreme la Dai, unde i se trimise documentul găsit de căpitanul danez, ca să-l predea Huldei Hansen. Încă de atunci această istorie începuse să pasioneze opinia publică, graţie amănuntelor mişcătoare publicate de ziarele celor două lumi.

Iată ce îi comunică pe scurt Sylvius Hog amicului său Help junior, care-l ascultă cu cel mai viu interes, fără să-l întrerupă. El îşi termină povestirea zicând:

— Există deci un lucru care nu poate fi pus la îndoială: acela că, în 3 iunie trecut, documentul a fost găsit la două sute de mile sud-vest de Islanda, o lună aproximativ după plecarea lui Viken spre Europa, din Saint-Pierre Miquelon.

— Şi nu ştii nimic mai mult?

— Nu, dragul meu Help; dar sfătuindu-mă cu marinarii cei mai experimentaţi din Bergen, cei care fac sau au făcut des curse pe acele meleaguri, care cunosc direcţia vânturilor şi mai ales a curenţilor, n-ar putea ei oare să descopere drumul parcurs de sticla cu pricina? Apoi, ţinând seama cu aproximaţie de viteza ei şi de timpul scurs până în momentul când a fost găsită, este oare imposibil să-şi închipuie cineva în ce regiune a putut fi aruncată de Ole Kamp, adică unde se află locul naufragiului?

Help junior clătină din cap, nu prea convins. Să întreprinzi cercetări pornind de la indicii atât de vagi, care mai puteau fi şi greşite, nu însemna că de la început nu ai sorţi de reuşită? Armatorul, spirit lucid şi practic, crezu că trebuie să-i atragă atenţia lui Sylvius Hog asupra acestui fapt.

— Fie, prietene Help! Dar chiar dacă nu s-ar putea obţine decât date nesigure, nu-i un motiv ca să abandonăm partida. Ţin ca totul să fie făcut pentru aceşti bieţi oameni, cărora le datorez viaţa. Da! Dacă ar trebui, n-aş ezita să sacrific tot ce am pentru a-l regăsi pe Ole Kamp şi a-l reda logodnicei sale Hulda Hansen!

Şi Sylvius Hog povesti în amănunţime accidentul său de pe Rjukanfos. El arătă cu ce curaj Joel şi sora sa şi-au riscat viaţa ca să-i vină în ajutor şi cum, fără intervenţia lor, n-ar avea azi plăcerea să fie oaspetele amicului său Help.

Prietenul Help, cum s-a mai spus, era un om prea puţin înclinat să se iluzioneze; dar nici nu s-ar fi opus ca să se încerce până şi inutilul, până şi imposibilul, când era vorba de omenie. El aprobă, deci, în cele din urmă, ceea ce voia să întreprindă Sylvius Hog.

— Sylvius, răspunse el, te voi ajuta cu tot ce pot. Da! Ai dreptate! Dacă ar exista o şansă cât de mică de a regăsi vreun supravieţuitor de pe Viken, şi între alţii pe acest brav Ole a cărui logodnică ţi-a salvat viaţa, trebuie încercat totul.

— Da, Help, da, răspunse profesorul. Chiar dacă n-ar fi decât o şansă la o sută de mii!

— Chiar azi, Sylvius, voi chema la mine pe cei mai buni marinari din Bergen. Voi face apel la toţi cei ce au navigat sau navighează în mod obişnuit prin regiunile Islandei şi Terra-Novei. Vom vedea ce ne vor sfătui să facem…

— Şi ceea ce ei ne vor sfătui, vom face! răspunse Sylvius Hog, cu înflăcărarea sa molipsitoare. Am sprijinul guvernului. Sunt autorizat să pot trimite o navă rapidă în căutarea lui Viken şi sper că oricine se va alătura fără şovăire la o asemenea faptă!

— Mă duc la biroul Marinei, spuse Help junior.

— Vrei să te însoţesc?

— N-are rost! Trebuie să fii obosit…

— Obosit? Eu!… La vârsta mea…!

— Orişicât. Odihneşte-te, dragul şi mereu tânărul meu Sylvius, aşteptându-mă aici.

În aceeaşi zi avu loc în casa Help o adunare a căpitanilor de nave comerciale, a marinarilor flotilei de pescuit şi a piloţilor. Se strânseseră numeroşi mateloţi care cutreierau mările şi câţiva mai vârstnici care ieşiseră la pensie.

Mai întâi, Sylvius Hog îi puse la curent cu situaţia. Le arătă la ce dată – 3 mai – documentul fusese aruncat în mare de Ole Kamp, la ce dată – 5 iunie – căpitanul danez îl găsise şi pe ce meleaguri, adică la două sute de mile sud-vest de Islanda.

Discuţiile fură destul de lungi şi serioase. Fiecare din aceşti oameni cunoşteau regiunea Islandei şi mărilor din Terra-Nova, direcţia generală a curenţilor de care trebuia ţinut seama pentru rezolvarea problemei.

Or, se ştia că, în intervalul de timp dintre plecarea lui Viken din Saint-Pierre Miquelon şi pescuirea sticlei de către vasul danez, un şir de furtuni din sud-est se dezlănţuiseră în această parte a Atlanticului. Aceste furtuni, fără îndoială, au fost cauza catastrofei. Mai mult ca sigur că Viken, nemaiputând să înfrunte uraganul, a fugit cu vântul în spate. Dar tocmai în această perioadă a echinoxului, gheţurile polare încep să meargă în derivă pe Atlantic. E posibil deci să se fi produs o ciocnire şi corabia să se fi sfărâmat de un asemenea gheţar plutitor pe care este foarte greu să-l ocoleşti.

Deci, admiţând această explicaţie, de ce echipajul, în total sau în parte, nu s-ar fi refugiat pe unul din aisfilduri, după ce vor fi depus acolo o cantitate de alimente? Dacă aşa s-a întâmplat, atunci, banchiza de gheaţă trebuind să fie împinsă spre nord-vest, n-ar fi fost imposibil ca supravieţuitorii să fi putut în cele din urmă să coboare undeva pe coasta groenlandeză. În această direcţie şi acolo ar trebui întreprinse cercetările.

Aşa sună răspunsul dat în unanimitate de marinari la întrebările puse de Sylvius Hog. Nu încăpea îndoială că povaţa lor trebuia urmată. Dar ce să vezi altceva decât sfărâmături, dacă Viken s-a ciocnit de un uriaş aisberg? Puteai crede că se vor mai găsi, pentru a fi repatriaţi, supravieţuitori ai naufragiului? Lucru mai mult decât îndoielnic. Profesorul puse de-a dreptul această întrebare, dar cei mai pricepuţi nu puteau sau nu voiau să răspundă nimic. Toţi se declarară însă de acord că ăsta nu este un motiv ca să nu iei măsuri în cel mai scurt timp.

La Bergen se găseau de obicei câteva nave aparţinând flotei norvegiene de stat. Acestui port îi este atribuită una din cele trei canoniere care fac serviciu pe coasta occidentală, au escale la Drontheim, Finmark, Hammerfest şi Capul Nord. Una din canoniere se afla atunci în rada portului.

După ce a întocmit o notă cu părerile marinarilor strânşi la Help junior, Sylvius Hog urcă imediat la bordul canonierei Telegraf. Acolo el înştiinţa pe căpitan de misiunea specială cu care l-a însărcinat guvernul.

Comandantul îl primi cu căldură pe profesor şi se declară gata să-i dea tot concursul. Navigase prin acele regiuni ale insulelor Loffoden şi Finmark până la locurile de pescuit din Terra-Nova, în timpul lungilor şi periculoaselor campanii la care iau parte pescarii din Bergen. Ar putea deci să pună cunoştinţele sale personale în slujba operei umanitare ce fusese întreprinsă şi promitea să i se dăruie cu trup şi suflet.

Cât despre datele pe care i le dădu Sylvius Hog şi care cuprindeau locul presupus al naufragiului, el fu de acord cu concluziile marinarilor. Supravieţuitorii sau măcar vreo epavă de-a lui Viken trebuiau căutate în porţiunea de mare cuprinsă între Islanda şi Groenlanda. În caz de nereuşită, comandantul va merge să cerceteze regiunile învecinate şi poate coasta orientală a mării Baffin.

— Sunt gata de plecare, domnule Hog, zise el. Cărbunii şi alimentele sunt pe navă, echipajul se găseşte la bord şi pot să pornesc chiar azi.

— Vă mulţumesc, domnule căpitan, răspunse profesorul şi sunt foarte mişcat de primirea pe care mi-aţi făcut-o. Dar încă o întrebare: puteţi să-mi spuneţi cât va dura ca să ajungeţi pe meleagurile Groenlandei?

— Canoniera mea poate face unsprezece noduri pe oră. Cum distanţa de la Bergen până-n Groenlanda nu este decât de vreo douăzeci de grade, sper să pot fi acolo în mai puţin de opt zile.

— Atunci grăbiţi-vă, căpitane, spuse Sylvius Hog. Dacă există câţiva naufragiaţi care au putut scăpa, de la catastrofă până acum au trecut două luni de când sunt lipsiţi de ajutor, murind fără îndoială de foame pe cine ştie ce ţărm pustiu…

— Nu e nici un ceas de pierdut, domnule Hog. Chiar azi, în timpul refluxului, voi porni în larg cu toată viteza şi, imediat ce voi găsi un indiciu oarecare, voi informa Marina din Christiania, telegrafiind din Terra-Nova.

— Vă doresc drum bun, domnule comandant, şi reuşită deplină. În aceeaşi zi Telegraf porni în uralele entuziaste ale întregii populaţii din Bergen. Fu zărit cu nespusă emoţie cum se strecoară prin canale, ca apoi să dispară pe după ultimele insule ale fiordului.

Strădaniile lui Sylvius Hog nu se mărginiră numai la expediţia canonierei Telegraf. În mintea sa vedea că s-ar putea face şi mai mult, recurgând şi la alte mijloace pentru regăsirea urmelor lui Viken. Nu era oare posibil să antreneze şi alte nave de comerţ şi de pescuit, ori alte nave mici să-şi dea concursul pentru cercetări, în timp ce navigau pe mările din Feroe şi Islanda? Da, fără îndoială! Astfel că se promise, în numele Statului, o primă de două mii de mărci oricărei nave care ar furniza un indiciu despre corabia pierdută şi de cinci mii de mărci oricui va repatria pe unul din supravieţuitorii naufragiului.

Iată deci cum Sylvius Hog, în timpul celor două zile petrecute la Bergen, făcu tot ce era cu putinţă pentru succesul acestei explorări. Fusese sprijinit în totul de prietenul său Help şi de autorităţile maritime. Domnul Help ar fi dorit ca oaspetele să mai stea câtva timp cu el. Sylvius Hog îi mulţumi, dar refuză să mai rămână. Voia să se întoarcă mai repede la Hulda şi Joel, pe care se temea să-i lase singuri pradă gândurilor. Dar Help junior se înţelese cu dânsul să-i transmită imediat la Dai orice veste ar fi sosit. Numai Sylvius Hog urma s-o aducă la cunoştinţa familiei Hansen.

La 4 iulie dimineaţa, profesorul, după ce-şi luă rămas bun de la Help junior, se îmbarcă din nou pe Run pentru a traversa fiordul Hardanger şi, fără întârzieri neprevăzute, conta să ajungă înapoi la Telemark în seara de 5.