CAPITOLUL XIV.

Chiar în ziua când Sylvius Hog părăsise Bergen, o scenă gravă se petrecu la hanul din Dai.

După plecarea profesorului, s-ar fi spus că geniul bun al lui Joel şi Hulda luase cu el, odată cu ultima speranţă, toată viaţa familiei. Părea că lăsase în urma lui o casă moartă.

De altfel, în aceste două zile, nici un turist nu venise la Dai. Joel nu avusese deci prilejul să plece de-acasă şi rămăsese în preajma Huldei, pe care i-ar fi fost teamă s-o lase singură.

În adevăr, cucoana Hansen era, pe zi ce trecea, tot mai mult stăpânită de neliniştile ei tainice. Părea departe de tot ce-i privea pe copiii ei şi chiar de pieirea lui Viken. Se ţinea deoparte, trăia retrasă în camera ei şi nu se arăta decât la ora meselor. De câte ori vorbea cu Hulda sau Joel, era doar ca să-i mustre pe faţă sau indirect pentru biletul de loterie de care nu voiau să se despartă cu nici un preţ. Căci ofertele nu încetau să sosească. Veneau din toate colţurile lumii. Era ca o nebunie care pusese stăpânire pe mintea anumitor oameni. Nu! Nu era posibil ca un astfel de bilet să nu fie predestinat să câştige lozul cel mare de o sută de mii de mărci. Se părea că pentru ei nu exista decât un singur bilet de loterie, numărul 9672! în cele din urmă rămaseră pe poziţie, înfruntându-se, englezul din Manchester şi americanul din Boston. Englezul reuşise să se distanţeze de rivalul său cu câteva lire. Dar aproape imediat el fu depăşit cu mai multe sute de dolari. Ultima sumă oferită era de 8000 de mărci – ceea ce nu se putea explica decât printr-o idee fixă, în afară de cazul că era o chestiune de amor-propriu între America şi Marea Britanie.

Oricum Hulda răspundea negativ la toate aceste propuneri, oricât de avantajoase erau, stârnind dojenile amarnice ale cucoanei Hansen.

— Şi dacă ţi-aş porunci să cedezi biletul? zise ea într-o zi fiicei sale. Da! Dacă ţi-aş porunci?

— Mamă, aş fi desperată, dar ar trebui să te refuz!

— Şi dacă ar fi necesar s-o faci?

— De ce să fie necesar? întrebă Joel.

Cucoana Hansen nu răspunse. Se făcu albă ca varul când i se puse deschis această întrebare şi se retrase murmurând cuvinte de neînţeles.

— E vorba de ceva grav şi trebuie să fie un târg între mama şi Sandgoist! zise Joel.

— Da, frate. Trebuie să ne aşteptăm în viitor la o mare încurcătură.

— Sărmană Hulda, soarta ne-a supus la încercări destul de grele de câteva săptămâni încoace. Ce catastrofă ne mai ameninţă?

— Ah, cât de mult întârzie domnul Sylvius! zise Hulda. Când este el aici, mă simt mai puţin deznădăjduită.

— Şi totuşi, ce-ar putea el să facă pentru noi? răspunse Joel.

Dar ce se întâmplase oare în trecutul cucoanei Hansen, încât să nu le poată mărturisi nimic copiilor săi? Ce amor-propriu greşit înţeles o oprea să le încredinţeze motivul neliniştilor sale? Avea mustrări de conştiinţă? Şi, pe de altă parte, de ce voia s-o silească pe fiica ei să-şi schimbe hotărârea cu privire la biletul lui Ole Kamp, datorită valorii pe care acesta o atinsese? De ce se arăta aşa de hrăpăreaţă, grăbită să pună mâna pe bani? Hulda şi Joel aveau să afle în sfârşit pricina purtării ei.

În ziua de 4 iulie, Joel o însoţise pe sora lui la micuţa capelă, unde Hulda se ducea zilnic să se roage pentru naufragiat. Acolo o aştepta şi o aducea din nou acasă.

În această zi, întorcându-se, văzură amândoi de departe cum, sub frunzişul copacilor, cucoana Hansen mergea repede îndreptându-se spre han. Nu era singură. Un om o însoţea, un om care probabil vorbea cu voce tare, făcând gesturi poruncitoare.

Hulda şi Joel se opriră.

— Cine este omul acesta? spuse Joel. Hulda înainta câţiva paşi.

— Îl cunosc, zise dânsa.

— Îl cunoşti?

— Da. E Sandgoist!

— Sandgoist din Drammen, care a mai fost atunci când eu ar lipsit de-acasă?

— Da!

— Şi care o făcea pe stăpânul, ca şi cum ar fi avut drepturi… asupra mamei noastre… asupra noastră, poate…?

— Chiar el, frate, şi aceste drepturi vrea probabil să le exercită acum…

— Ce drepturi?… Ah!… De data aceasta voi şti eu pentru ce a venit aici!

Joel se stăpâni cu greutate şi, urmat de sora lui, se dădu puţin la o parte din drum.

Câteva minute mai târziu, cucoana Hansen şi Sandgoist ajunseră la uşa hanului. Sandgoist trecu pragul cel dinţii. Uşa se închise în urma lor şi amândoi se aşezară în sala cea mică.

Joel şi Hulda se apropiară de casă, unde se auzea vocea tunătoare a lui Sandgoist. Se opriră şi statură să asculte. Cucoana Hansen vorbea cu glas rugător.

— Să intrăm! zise Joel.

Şi amândoi, Hulda cu inima grea, Joel murind de nerăbdare, dar şi de furie, intrară în sala cea mare a cărei uşă fusese închisă cu grijă.

Sandgoist era aşezat în fotoliu. Nici nu se clinti zărindu-i. Întoarse doar capul să-i privească peste ochelari.

— Ah, iată pe drăgălaşa Huida, dacă nu mă-nşel! spuse el pe un ton care nu-i plăcu deloc lui Joel.

Cucoana Hansen stătea în picioare în faţa acestui om, umilă şi înfricoşată. Dar îşi reveni imediat şi păru foarte contrariată când îşi văzu copiii.

— Şi iată-l şi pe fratele ei! adăugă Sandgoist.

— Da, fratele ei, răspunse Joel.

Apoi, înaintând şi oprindu-se la doi paşi de fotoliu, rosti:

— Ce-aş putea face pentru dumneavoastră?

Sandgoist îi aruncă o privire piezişă şi, cu vocea lui aspră şi răutăcioasă, spuse fără să se ridice:

— O să afli, tinere! În adevăr, ai picat la ţanc. Abia aşteptam să te văd şi, dacă sora ta este înţelegătoare, vom sfârşi prin a cădea la învoială! Dar aşează-te, fetiţo!

Sandgoist îi poftea să şadă ca şi cum era la el acasă. Joel îi şi atrase atenţia asupra acestui lucru.

— Ah, te simţi jignit! Drace, iată un flăcău căruia îi sare iute ţandăra.

— Da, cam iute, cum spuneţi, replică Joel, şi care nu primeşte decât bunăvoinţa celor ce au dreptul să i-o arate.

— Joel! interveni cucoana Hansen.

— Frate!… Frate!… adăugă Huida, a cărei privire îl implora pe Joel să se stăpânească.

Acesta făcu o mare sforţare să se calmeze, pentru a nu ceda dorinţei de a-l da afară pe mojicul personaj, şi se retrase într-un colţ al sălii.

— Pot să vorbesc acum? întrebă Sandgoist.

Obţinu doar o uşoară încuviinţare din cap din partea cucoanei Hansen. Dar şi atât i se păru de ajuns.

— Iată deci despre ce este vorba, spuse el, şi vă rog să mă ascultaţi toţi trei cu atenţie, căci nu-mi place să repet ce-am spus!

Se exprima, după cum se vede, bine, chiar prea bine, ca omul drept să-ţi impună voinţa.

— Am aflat din ziare, spuse el, povestea unui anume Ole Kam tânăr marinar din Bergen, şi a unui bilet de loterie pe care l-a trimis logodnicei sale Hulda în momentul când Viken se scufunda. Am mai auzit că publicul consideră acest bilet ca un bilet supranatural, din cauza împrejurărilor în care a fost găsit. Am aflat pe deasupra că i se atribuie o şansă specială la tragerea ce va avea loc. În fine, am aflat că ofertele de cumpărare care au fost făcute Huldei Hansen ajung la preţuri considerabile. El tăcu un moment, apoi zise:

— E adevărat?

Răspunsul la această ultimă întrebare se lăsă aşteptat.

— Da! E adevărat, zise Joel. Şi apoi?

— Apoi? reluă Sandgoist. Iată: sunt de părere că toate aceste oferte se bazează pe o superstiţie absurdă. Dar asta nu le-a împiedicat fie făcute şi presupun că vor creşte pe măsură ce se apropie tragere Or, eu sunt un negustor. Cred că asta este o afacere pe care aş vrea s-o iau pe seama mea. Iată de ce am plecat ieri din Drammen şi am venit la Dai, pentru a trata cedarea biletului şi ca s-o rog pe cucoana Hansen să-mi dea întâietate faţă de orice alt cumpărător!

Cu toate că nu i se adresase ei direct, prima pornire a Huldei fu să-i răspundă lui Sandgoist cum răspunsese tuturor cererilor de acest fel, dar Joel o opri.

— Înainte de a răspunde domnului Sandgoist, zise el, aş voi să întreb dacă ştie cui aparţine acest bilet?

— Huldei Hansen, cred!

— Ei bine, atunci trebuie s-o întrebaţi pe Hulda Hansen dacă este dispusă să-l vândă.

— Fiule!… rosti cucoana Hansen.

— Lasă-mă să termin, mamă, spuse Joel. Lozul nu aparţine oare de drept vărului nostru, Ole Kamp, şi Ole Kamp n-avea el căderea să lase logodnicei sale?

— Desigur, răspunse Sandgoist.

— Trebuie deci să vă adresaţi Huldei pentru a-l putea obţine

— Fie, domnule formalist, răspunse Sandgoist. Îi cer atunci Huldei să-mi cedeze biletul cu numărul 9672, pe care-l are de la Ole Kamţ.

— Domnule Sandgoist, răspunse fata cu o voce fermă, multe propuneri mi s-au făcut pentru acest loz, dar în zadar. Vă voi răspund şi dumneavoastră cum am răspuns şi până acum. Dacă logodnici meu mi-a trimis biletul luându-şi pentru ultima oară rămas bun de la mine, înseamnă că a vrut să-l păstrez, nu să-l vând. Nu pot deci să mă despart de el cu nici un preţ.

După ce rosti aceste cuvinte, voi să plece, considerând că, în ceea ce o priveşte, convorbirea, prin refuzul ei, se încheiase. Dar, la un semn al mamei, se opri.

Un gest de supărare îi scăpase cucoanei Hansen şi Sandgoist, cu fruntea încreţită şi ochii scăpărători, arăta că începe să se-nfurie.

— Da, rămâi, Hulda, zise el. Sunt sigur că nu-i ăsta ultimul dumitale cuvânt, şi dacă stărui, este pentru că am dreptul să stărui. Cred, de altfel, că nu m-am explicat bine sau, mai curând, că m-aţi înţeles greşit. Este sigur că şansele acestui bilet nu au crescut pentru că mâna unui naufragiat l-a închis într-o sticlă şi pentru că a fost găsit la momentul potrivit. Dar nu poţi judeca gusturile publicului. Fără îndoială că mulţi oameni doresc să aibă biletul. Au şi făcut oferte să-l cumpere. Vor mai face altele. Vă repet, acest lucru se prezintă ca o afacere, şi o afacere este ceea ce am venit să vă propun.

— Va fi cam greu să vă înţelegeţi cu sora mea, domnule, răspunse ironic Joel. Dumneavoastră vorbiţi de afaceri, iar ea vorbeşte de sentimente.

— Vorbe, tinere, vorbe! spuse Sandgoist, şi când voi termina cu explicaţia, veţi vedea că dacă aceasta este o afacere avantajoasă pentru mine, este în aceeaşi măsură şi pentru ea. Adaug că tot aşa va fi şi pentru maică-sa, cucoana Hansen, care este, de altfel, direct interesată.

Joel şi Hulda îşi aruncară o privire unul altuia. Vor afla oare ceea ce cucoana Hansen le ascunsese până atunci?

— Prin urmare, zise Sandgoist, nu am pretenţia ca acest bilet să-mi fie cedat la preţul pe care l-a plătit Ole Kamp. Nu!…Pe drept sau pe nedrept, el a căpătat o anumită valoare comercială. Astfel că înţeleg să fac şi eu un sacrificiu, spre a deveni posesorul lui.

— Vi se spune, explică Joel, că Hulda a respins propuneri mai bune decât ceea ce i-aţi putea oferi…

— Serios? exclamă Sandgoist. Propuneri mai bune! De unde ştiţi?

— De altfel, oricare ar fi ele, sora mea le refuză şi eu o aprob!

— Ah! Am de-a face cu Joel sau cu Hulda Hansen?

— Sora mea ori eu suntem totuna, răspunse Joel. Aflaţi acest lucru, domnule, pentru că se pare că nu-l ştiţi!

Sandgoist, fără să-şi piardă cumpătul, ridică din umeri. Apoi, ca un om sigur de argumentele sale, reluă:

— Când v-am vorbit de un preţ în schimbul biletului, ar fi trebuit să spun că pot să vă ofer asemenea avantaje în interesul familiei, încât Hulda nu le va putea refuza.

— Serios?

— Şi acum, băiatule, află şi tu că n-am venit la Dai ca s-o rog pe sora ta să-mi cedeze biletul! Nu! Pe toţi dracii, nu!

— Atunci ce doriţi?

— Nu doresc, pretind… vreau…!

— Şi cu ce drept, exclamă Joel, dumneavoastră, un străin, îndrăzniţi să vorbiţi astfel în casa mamei mele?

— Cu dreptul pe care-l are orice om, răspunse Sandgoist, de a vorbi când şi cum îi place, când este la el acasă!

— La el acasă?!

Joel, în culmea indignării, se repezi la Sandgoist, care, deşi nu se speria cu una cu două, se ridică repede din fotoliu. Dar Hulda îl ţinu pe fratele ei, în timp ce cucoana Hansen, cu capul în mâini, se trase în celălalt colţ al camerei.

— Frate!… Priveşte-o!… zise fata.

Joel se opri brusc. Starea mamei îi potoli. Întreaga purtare a cucoanei Hansen arăta că se află la cheremul lui Sandgoist! Acesta se linişti văzând şovăirea lui Joel şi se aşeză din nou în fotoliu.

— Da, la el acasă! exclamă el cu o voce şi mai ameninţătoare. De la moartea soţului ei, cucoana Hansen s-a aruncat în speculaţii care n-au reuşit. Ea a irosit mica avere pe care o lăsase tatăl vostru. A trebuit să facă împrumuturi la un bancher din Christiania. La capătul tuturor resurselor, a ipotecat casa pentru o sumă de cincisprezece mii de mărci, care i-a fost dată pe temeiul unei poliţe pe care eu, Sandgoist, am răscumpărat-o de la bancherul ei. Această casă va fi deci a mea şi încă foarte curând, dacă nu sunt plătit la data scadenţei.

— Şi când este această scadenţă? întrebă Joel.

— La 20 iulie, peste optsprezece zile, răspunse Sandgoist. Atunci voi fi aici la mine acasă, dacă vă face sau nu plăcere!

— Nu veţi fi la dumneavoastră acasă la acea dată, decât dacă nu vi se va plăti până atunci! ripostă Joel. Vă interzic deci să vorbit în acest fel înaintea mamei şi surorii mele!

— El îmi interzice!… Mie!… exclamă Sandgoist. Şi mama lui mi-o interzice?

— Dar vorbeşte, mamă! zise Joel, îndreptându-se spre cucoana Hansen şi încercând să-i desfacă mâinile cu care-şi acoperea obrazul

— Joel!… Frate!… exclamă Hulda… Ai milă de ea… Te implor, calmează-te!

Cucoana Hansen, cu capul plecat, nu mai îndrăznea să-şi privească fiul.

Era, din păcate, foarte adevărat că, după câţiva ani de la moarte soţului ei, încercase să-şi sporească avutul făcând afaceri foarte riscante. A pierdut repede puţinii bani pe care-i aveau. În scurtă vreme a fost nevoită să ceară împrumuturi cu dobândă mare; şi acum ipoteca pe casă trecuse în mâinile acestui Sandgoist din Drammen, un om fără suflet, un cămătar bine cunoscut, urât de tot ţinutul. Cucoana Hansen îl văzuse prima oară abia în ziua când venise la Dai pentru a evalua hanul.

Iată deci care era secretul care-i otrăvea viaţa! Iată care era explicaţia purtării sale şi de ce trăia însingurată, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă de copiii ei! Iată, în fine, ceea ce n-a vrut să spună niciodată acelora cărora le distrusese viitorul!

Hilda n-avea încă tăria să-şi creadă urechilor. Da! Sandgoist era în adevăr stăpânul care putea face ce vrea. Biletul pe care-l cerea azi nu va mai avea nici o valoare peste cincisprezece zile şi păstrarea lui însemna ruina, casa vândută şi familia Hansen aruncată, fără nici un ban, în drum… într-un cuvânt, mizeria.

Hulda nu îndrăznea să-l privească pe Joel. Dar Joel, clocotind de furie, nu voi să audă nimic de viitorul lor ameninţat. Nu-l vedea decât pe Sandgoist, şi dacă acest om va mai vorbi în faţa lui cum o făcuse până acum, nu va mai putea să se oprească…

Sandgoist, ştiindu-se stăpân pe situaţie, deveni mai aspru şi mai poruncitor.

— Acest bilet îl vreau şi-l voi avea! repetă el. Nu vă dau în schimb un preţ, care ar fi greu de stabilit, dar mă ofer să amân scadenţa poliţei iscălită de cucoana Hansen cu un an… cu doi ani!… Fixează chiar dumneata această dată, Hulda!

Hulda, cu inima strânsă de teamă, nu era în stare să răspundă. Joel rosti în locul ei:

— Biletul lui Ole Kamp nu poate fi vândut de Hulda Hansen! Sora mea refuză deci toate preţurile, oricare ar fi ameninţările dumneavoastră! Şi acum, ieşiţi afară!

— Să ies afară! zise Sandgoist. Ei bine… nu! Nu voi pleca!… Şi dacă oferta pe care am făcut-o nu este destul de bună… voi merge mai departe… Dă… în schimbul biletului, ofer… ofer…

Trebuie că Sandgoist avea în adevăr o nepotolită dorinţă de a poseda acest bilet, trebuie că era pe deplin convins că afacerea era avantajoasă pentru el, căci se aşeză înaintea mesei unde se găsea hârtie, toc şi cerneală, şi un minut după aceea zise:

— Iată ce vă ofer!

Era o chitanţă pentru suma datorată de cucoana Hansen şi pentru care ipotecase casa din Dai.

Cucoana Hansen, cu umerii plecaţi, cu mâinile împreunate, o privea implorând pe fiica ei…

— Şi acum, reluă Sandgoist, daţi-mi biletul, îl vreau!… îl vreau, auzi!… în această clipă!… Nu voi părăsi Dal-ul fără el!… îl vreau, Hulda!… îl vreau!

Sandgoist se apropie de sărmana fată, ca şi cum ar fi vrut s-o caute prin buzunare spre a-i smulge biletul lui Ole…

Asta fu prea mult pentru Joel, mai ales când o auzi pe Hulda strigând:

— Frate!… Frate!

— Nu vreţi să ieşiţi? zise el.

Şi cum Sandgoist refuza să plece, se repezi asupra lui. Atunci Hulda interveni.

— Mamă, iată biletul! rosti ea.

Cucoana Hansen înşfacă repede biletul şi, în timp ce-l schimba contra chitanţei lui Sandgoist, Hulda se prăbuşi aproape leşinată în fotoliu.

— Hulda… Hulda! exclamă Joel. Vino-ţi în fire… Ah, soră, ce-ai făcut?

— Ce-a făcut? răspunse cucoana Hansen. Ce-a făcut?… Da, sunt vinovată! Da, în interesul copiilor mei, am vrut să sporesc averea tatălui lor! Da, le-am distrus viitorul! Am adus mizeria în această casă… Dar Hulda ne-a salvat pe toţi! Iată ce-a făcut!… Mulţumesc, Hulda… mulţumesc!

Sandgoist mai era de faţă. Joel îl văzu.

— Mai sunteţi aici! strigă el.

Apoi, îndreptându-se spre Sandgoist, îl apucă de umeri, îl ridică şi, în ciuda împotrivirii şi ţipetelor sale, îl azvârli afară.