CAPITOLUL XV.

A doua zi, Sylvius Hog se întoarse spre seară la Dai. Nu povesti nimic despre călătoria sa. Nimeni nu ştia că fusese la Bergen. Atâta timp cât cercetările întreprinse nu vor da un cât de mic rezultat, nu voia ca familia Hansen să afle de ele. Orice scrisoare sau telegramă, dacă era din Bergen sau Christiania, trebuia să-i fie adresată personal la han, unde îşi propusese să aştepte desfăşurarea evenimentelor. Mai spera încă? Da! Dar recunoştea că nu era decât o presimţire. Imediat după sosirea sa, profesorul îşi dădu seama uşor că un eveniment grav se petrecuse în lipsa lui. Purtarea lui Joel şi a Huldei arăta limpede că o explicaţie avusese loc între ei şi mama lor. Oare o nouă nenorocire se abătea asupra familiei Hansen?

Aceasta nu putea decât să-l întristeze profund pe Sylvius Hog. El avea pentru frate şi soră o dragoste părintească, de parcă ar fi fost proprii săi copii. Cât i-au lipsit în timpul scurtei lui călătorii şi poate cât le-a lipsit şi el lor!

«Îmi vor povesti! Trebuie să-mi spună! Nu fac şi eu parte din familie?»

Da, Sylvius Hog credea că avea acum dreptul să intervină în viaţa personală a tinerilor săi prieteni şi să ştie de ce Joel şi Hulda păreau mai nenorociţi decât înainte de plecarea sa. Nu întârzie să afle adevărul. De fapt, amândoi nu doreau altceva decât să se destăinuiască vrednicului om, pe care-l iubeau cu o dragoste filială. Dar aşteptau momentul care să-i pară lui cel mai potrivit pentru a sta de vorbă cu ei. De două zile se simţeau atât de singuri! Cu atât mai mult cu cât Sylvius Hog nu spusese unde pleacă. Nu! Niciodată timpul nu li se păruse atât de lung! Pentru ei această absenţă nu putea să aibă legătură cu căutarea navei naufragiate şi nu le-ar fi trecut prin gând că Sylvius Hog voia să le ascundă scopul călătoriei sale, pentru a-i feri de o supremă deziluzie, în caz de insucces.

Şi acum, prezenţa lui le era şi mai necesară. Câtă nevoie simţeau să-l vadă, să asculte de sfaturile lui, să-i audă vocea atât de prietenoasă şi liniştitoare! Dar vor îndrăzni să-i spună cele întâmplate între ei şi cămătarul din Drammen şi cum cucoana Hansen a primejduit viitorul familiei? Ce va gândi Sylvius Hog când va afla că biletul nu mai era la Hulda şi că l-a întrebuinţat cucoana Hansen pentru a scăpa de datoria faţă de necruţătorul ei creditor? îi vor mărturisi, totuşi. Cine începu să vorbească – Sylvius Hog, Joel sau Hulda? Nu se ştie. Dar n-avea nici o importanţă. Destul că profesorul fu pus în scurt timp la curent cu întreaga tărăşenie. Află care fusese situaţia cucoanei Hansen şi a copiilor săi! În cincisprezece zile cămătarul i-ar fi izgonit din hanul de la Dai, dacă datoria n-ar fi fost achitată prin cedarea biletului.

Sylvius Hog ascultă trista istorie pe care Joel i-o povesti în prezenţa surorii sale.

— Nu trebuia să-i daţi biletul! exclamă el în primul moment. Nu!… Nu trebuia!

— Puteam să nu i-l dau, domnule Sylvius? răspunse fata, profund tulburată.

— Nu, fără îndoială! Nu puteai!… Şi totuşi!… Ah, dacă aş fi fost de faţă!

Şi ce-ar fi făcut profesorul Sylvius Hog dacă ar fi fost de faţă? Nu le spuse cum ar fi procedat, dar urmă astfel:

— N-are a face, draga mea Hulda şi dragul meu Joel! În definitiv, aţi făcut ce trebuia să faceţi! Dar ceea ce mă înnebuneşte este că Sandgoist va beneficia de superstiţiile nestăvilite ale publicului! Dacă se atribuie lozului sărmanului Ole o valoare supranaturală, el va fi acela care va profita! Şi cu toate acestea, să ai credinţa că numărul 9672 va fi cu precădere favorizat de soartă, este ridicol de absurd! În concluzie, eu n-aş fi dat poate biletul. După ce l-a refuzat pe Sandgoist, Hulda ar fi făcut mai bine dacă o refuza şi pe mama ei!

La toate cele spuse de Sylvius Hog, fratele şi sora n-au avut ce să răspundă. Înmânând biletul cucoanei Hansen, Hulda dăduse ascultare unui sentiment filial care nu putea fi reprobat. Sacrificiul la care se hotărâse nu era un sacrificiu al şanselor mai mult sau mai puţin sigure pe care le reprezenta acest bilet la tragerea din Christiania, ci era sacrificiul ultimei dorinţe a lui Ole Kamp, era pierderea celui din urmă rămas bun al logodnicului ei.

Dar nu se mai putea reveni acum asupra acestei hotărâri. Lozul îi aparţinea lui Sandgoist. Îl va scoate la licitaţie. Un cămătar înrăit va pune la mezat acest mişcător adio al naufragiatului. Nu! Sylvius Hog nu putea admite aşa ceva!

De aceea, în aceeaşi zi, profesorul voi să aibă o convorbire cu cu coana Hansen, convorbire care nu putea schimba nimic din cele întâmplate, dar care devenise necesară pentru ei doi. Se afla, de altfel, în faţa unei femei practice care, fără îndoială, avea mai mult bun-simţ decât suflet.

— Atunci, mă dezaprobaţi, domnule Hog? rosti ea, după ce profesorul îi spuse tot ce avea pe suflet.

— Bineînţeles, cucoană Hansen.

— Dacă-mi reproşaţi că m-am lansat neprevăzător în afaceri riscante, că am pierdut averea copiilor mei, aveţi dreptate. Dar dacă-mi reproşaţi cele ce-am făcut pentru a scăpa de datorie, atunci greşiţi. Ce aveţi de spus?

— Nimic.

— Credeţi într-adevăr că trebuia să refuz oferta lui Sandgoist, care în fond a plătit cincisprezece mii de mărci pentru cedarea acestui bilet a cărui valoare nu se va baza pe nimic? Vă întreb din nou, trebuia să-l refuz?

— Da şi nu, cucoană Hansen.

— Nu e «da şi nu», domnule Hog, este «nu!» în situaţia pe care o cunoaşteţi, dacă viitorul n-ar fi fost atât de ameninţător – desigur din vina mea – aş fi înţeles refuzul Huldei!… Da!… Aş fi înţeles să nu vrea să cedeze cu nici un preţ biletul primit de la Ole Kamp. Dar când a fost vorba să fiu gonită peste câteva zile din casa unde a murit soţul meu, unde s-au născut copiii mei, un refuz nu mai era de înţeles şi chiar dumneavoastră, domnule Hog, în locul meu, aţi fi făcut la fel.

— Ba nu, cucoană Hansen, ba nu!

— Şi ce-aţi fi făcut?

— Aş fi încercat orice, decât să sacrific biletul pe care fiica mea l-a primit în astfel de împrejurări!

— Aceste împrejurări îi dau o valoare mai mare?

— Nici dumneata, nici eu, nimeni nu poate şti.

— Din contră, se ştie, domnule Hog! Acest loz nu este decât un bilet care are 999999 şanse să piardă şi numai una să câştige. Îi atribuiţi deci o valoare mai mare pentru că a fost găsit într-o sticlă culeasă din mare?

La această întrebare atât de precisă, Sylvius Hog nu putea fi decât foarte încurcat. De aceea o luă pe tema sentimentală, zicând:

— În momentul de faţă situaţia este următoarea. Ole Kamp, în timpul naufragiului, a lăsat moştenire Huldei singura avere ce-o avea pe lume! I-a cerut să fie de faţă la tragere, dacă prin minune biletul ajunge până la ea… Şi acum acest loz nu se mai găseşte în mâna Huldei.

— Dacă Ole Kamp s-ar fi întors, răspunse cucoana Hansen, n-ar fi ezitat nici el să cedeze lozul lui Sandgoist!

— E posibil, rosti Sylvius Hog, dar numai el ar fi avut dreptul s-o facă. Şi ce-i veţi spune dumneavoastră, dacă n-a murit, dacă n-a pierit în acest naufragiu?… Dacă va reveni… mâine… azi…

— Ole nu se va întoarce, zise cucoana Hansen, cu o voce surdă. Ole e mort, domnule Hog, e într-adevăr mort!

— Nu se poate şti, cucoană Hansen! exclamă profesorul cu o nemărginită convingere în glas. Cercetări foarte serioase au fost întreprinse pentru a găsi vreun supravieţuitor al naufragiului! Ele pot să reuşească – da! să reuşească înainte chiar de a avea loc tragerea! Nu aveţi deci dreptul să spuneţi că Ole Kamp e mort, atâta timp cât nu vor fi dovezi sigure că a pierit în catastrofa lui Viken. Dacă acuma nu mai vorbesc cu atâta convingere copiilor dumneavoastră, este pentru că nu vreau să le dau o speranţă care ar putea aduce apoi decepţii foarte dureroase! Dar dumneavoastră, cucoană Hansen, vă pot spune ce gândesc! Şi că Ole este mort, nu, nu pot să cred! Nu!… Nu vreau să cred!… Nu, nu cred!

Cucoana Hansen nu mai putu să lupte cu profesorul pe terenul pe care fusese adusă discuţia. Astfel că tăcea, şi această norvegiană, oricât de puţin superstiţioasă era, lăsă capul în pământ ca şi cum Ole Kamp era gata să apară în fata ei.

— În orice caz, cucoană Hansen, continuă Sylvius Hog, înainte de a fi dat biletul Huldei, mai era un lucru simplu de făcut şi nu l-aţi făcut.

— Care, domnule Hog?

— Trebuia să faceţi apel mai întâi la prietenii dumneavoastră, la prietenii familiei dumneavoastră. Ei n-ar fi refuzat să vă vină în ajutor, fie rămânând ei datornici lui Sandgoist, fie avansându-vă suma necesară ca să-i plătiţi!

— N-am nici un prieten, domnule Hog, căruia să-i fi putut cere un asemenea serviciu.

— Ba da, aveţi, cucoană Hansen, şi eu cunosc cel puţin unul care ar fi făcut-o fără şovăială, ca un act de recunoştinţă.

— Ei bine?

— Sylvius Hog, deputat în Storthing!

Cucoana Hansen nu putu răspunde nimic şi se mulţumi să se încline în faţa profesorului.

— Dar ceea ce s-a făcut, e bun făcut – din nenorocire! Adăugă Sylvius Hog. V-aş fi deci îndatorat, cucoană Hansen, dacă nu aţi spune nimic copiilor dumneavoastră despre discuţia noastră, asupra căreia nu are rost să mai revenim!

Şi amândoi se despărţiră.

Profesorul reluase viaţa lui obişnuită şi plimbările sale zilnice. Timp de câteva ore vizita cu Joel şi Hulda împrejurimile din Dai, dar nu mergeau prea departe, pentru a n-o obosi pe fată. Întors în camera sa, el îşi rezolva corespondenţa care nu contenea. Scria scrisori peste scrisori la Bergen şi Christiania. Stimula zelul tuturor acelora care luau parte la acţiunea generoasă a cercetărilor legate de Viken. Existenţa lui se concentra în această unică năzuinţă: să-l regăsească pe Ole!

Crezu chiar de cuviinţă să lipsească din nou douăzeci şi patru de ore, pentru un motiv care, desigur, se referea la interesele familiei Hansen. Dar păstra ca întotdeauna un secret absolut despre ce făcea în această privinţă.

Între timp, sănătatea Huldei, atât de greu încercată, se restabilea foarte încet. Sărmana fată nu mai trăia decât cu amintirea lui Ole, dar speranţa, care se împletea cu aceste aduceri aminte, slăbea din zi în zi. Şi totuşi, avea lângă ea cele două fiinţe pe care le iubea mai mult decât orice pe lume şi din care unul nu înceta să-i dea curaj. Era oare de ajuns? Nu ar fi trebuit cu orice preţ s-o scoată cineva din starea ei de deznădejde? Şi cum putea să-i schimbe gândurile care îi chinuiau sufletul, aceste gânduri care-o legau cu un lanţ de fier de naufragiatul lui Viken?

Astfel sosi ziua de 12 iulie.

Peste patru zile trebuia să aibă loc tragerea loteriei Şcolilor din Christiania. E de la sine înţeles că speculaţia făcută de Sandgoist ajunsese la cunoştinţa publicului. Din grija sa ziarele anunţaseră că «celebrul şi providenţialul bilet» cu numărul 9672 era acum în posesia domnului Sandgoist din Drammen şi ca acest bilet, pus în vânzare, va aparţine celui care va oferi mai mult. Domnul Sandgoist era proprietarul susnumitului bilet, pentru că îl cumpărase la un preţ foarte mare de la Hulda Hansen.

Bineînţeles că acest anunţ nu putea decât s-o micşoreze pe fată în stima publică. Cum! Hulda, ispitită de preţul mare, s-a decis să vândă biletul naufragiatului, biletul logodnicului ei, Ole Kamp! A prefăcut în bani această ultimă amintire!

Dar o notă apărută la timp în Morgen-Blad îi puse pe cititori la curent cu cele întâmplate. S-a aflat de ce natură fusese demersul lui Sandgoist şi prin ce mijloace acest bilet se găsea acum în mâna lui. Atunci dispreţul publicului căzu asupra cămătarului din Drammen, creditorul fără suflet, care n-a pregetat să stoarcă un profit din nenorocirile familiei Hansen. Ca urmare, printr-un consens general, ofertele primite de Hulda când era în posesia biletului nu se mai reînnoiră către noul proprietar. Se părea că lozul nu mai avea o valoare supranaturală de când Sandgoist îl murdărise cu atingerea mâinilor lui. Deci Sandgoist nu făcuse decât o afacere proastă şi nu avea cum să se dezbare de faimosul număr 9672.

Se înţelege că nici Hulda, nici chiar Joel nu erau la curent cu ce se întâmpla. Din fericire! Le-ar fi venit tare greu să se ştie amestecaţi în această afacere, care luase o întorsătură atât de negustorească în mâinile cămătarului.

În ziua de 12 iulie, seara, veni o scrisoare pe numele profesorului Sylvius Hog.

Era trimisă de Marină şi conţinea o altă scrisoare, datată din Christiansand, un mic port situat la intrarea în golful Christiania. Probabil că nu-i adusese nici o veste nouă, căci Sylvius Hog o băgă în buzunar şi nu spuse nimic lui Joel sau surorii sale. Numai în momentul când se retrase în cameră, urându-le noapte bună, grăi:

— Ştiţi, dragii mei, tragerea va avea loc peste trei zile. N-aţi vrea să fiţi şi voi de faţă?

— La ce bun, domnule Sylvius? răspunse Hulda.

— Totuşi, reluă profesorul, Ole a vrut ca logodnica sa să asiste la această tragere; i-a cerut-o chiar stăruitor în ultimele sale rânduri şi cred că cea din urmă dorinţă a lui Ole trebuie să fie respectată.

— Dar Hulda nu mai are lozul, răspunse Joel, şi cine ştie în ce mâini se află!

— N-are nimic, răspunse Sylvius Hog. Vă rog deci pe amândoi să mă însoţiţi la Christiania.

— Doriţi dumneavoastră acest lucru, domnule Sylvius? zise fata.

— Nu eu o doresc, ci Ole şi trebuie să-l asculţi.

— Soră, răspunse Joel, domnul Sylvius are dreptate. Da! Trebuie! Când plecăm, domnule Sylvius?

— Mâine în zori şi sfântul Olaf să ne ocrotească!