CAPITOLUL XVI.

A doua zi, brişcă maistrului Lengling îi duse pe Sylvius Hog şi pe Hulda, aşezaţi unul lângă altul. Cum se ştie, nu era loc şi pentru Joel. Aşa că vrednicul băiat merse pe jos, lângă calul care-şi scutura vesel coama.

Cei patrusprezece kilometri între Dai şi Moel nu-l speriau pe voinicul mărşăluitor. Brişcă străbătea frumoasa vale Vestfjorddal, pe malul stâng al râului Maan – vale îngustă şi umbroasă, scăldată de mii de cascade săltăreţe care cădeau de la diverse înălţimi. La fiecare cotitură a drumului şerpuitor, se zărea şi se pierdea din vedere vârful muntelui Gousta, unde străluceau două pete de zăpadă.

Cerul era senin şi timpul minunat. Aerul înviorător nu se răcorise prea mult şi soarele nu ardea. Lucru curios, faţa lui Sylvius Hog se înseninase de când părăsise casa din Dai. Fără îndoială, voioşia lui era puţin silită, încercând ca măcar prin această călătorie să poată risipi tristeţea lui Joel şi a Huldei. Nu făcură mai mult de două ore şi jumătate pentru a ajunge la Moel, la capătul lacului Tinn, unde brişcă trebuia să se oprească. N-ar fi putut merge mai departe decât dacă ar fi fost un vehicul plutitor. În acest punct al văii începe drumul pe lacuri. Acolo găseşti ceea ce se cheamă un vandskyde, adică o legătură pe apă. La mal aşteaptă ambarcaţiuni uşoare care fac serviciul de-a lungul şi de-a latul lacului Tinn.

Brişcă se opri aproape de bisericuţa cătunului, în apropierea unei cascade de mai mult de cinci sute de picioare. Această cascadă, din care se vedea numai a cincea parte, se pierde în nişte crevase adânci ale muntelui, înainte de a fi înghiţită de lac.

Doi luntraşi se găseau la capătul cel mai îndepărtat al malului. O barcă din coajă de mesteacăn, al cărei echilibru instabil nu permite nici o mişcare a călătorilor pe care-i duce pe celălalt mal, era gata de plecare.

Lacul apărea atunci în toată splendoarea lui matinală. Soarele, răsărind, împrăştiase negurile nopţii. Nu ţi-ai fi putut dori o mai frumoasă zi de vară.

— Nu eşti prea obosit, dragul meu Joel? întrebă profesorul când coborî din brişcă.

— Nu, domnule Sylvius. Credeţi că nu sunt destul de obişnuit cu aceste drumuri lungi prin Telemark?

— E adevărat. Spune-mi, ştii care este calea cea mai scurtă de la Moel la Christiania?

— Desigur, domnule Sylvius. Odată ajunşi la capătul lacului, la Tinoset… Nu ştiu însă dacă vom găsi o brişcă la popas, deoarece nu am trimis înainte nici un forbud să anunţe sosirea noastră, aşa cum se face de obicei…

— Fii liniştit, băiatule, răspunse profesorul, am avut eu grijă. Intenţia mea nu este să vă oblig să mergeţi pe jos de la Dai la Christiania.

— Dac-ar fi nevoie… spuse Joel.

— Nu va fi nevoie. Să ne ocupăm de itinerar şi spuneţi-mi cum credeţi voi că trebuie întocmit.

— Ei bine, odată sosiţi la Tinoset, domnule Sylvius, vom înconjura lacul Dal trecând prin Vik şi Bolkesjo, astfel încât să ajungem la Mose şi de acolo la Konsberg, Hangsund şi Drammen. Călătorind o zi şi o noapte, am putea intra mâine după-amiază în Christiania.

— Foarte bine, Joel! Cunoşti într-adevăr ţinutul şi, hotărât lucru, iată un itinerar plăcut!

— E cel mai scurt.

— Ei bine, Joel, puţin îmi pasă dacă e cel mai scurt, înţelegi! răspunse Sylvius Hog. Cunosc un altul care nu lungeşte călătoria decât cu câteva ore! Şi pe acela îl cunoşti şi tu, băiatule, cu toate că n-ai vorbit de el!

— Care?

— Care trece prin Bamble.

— Prin Bamble?

— Da, Bamble! Nu te face că nu ştii! Bamble, unde locuieşte fermierul Helmboe şi fiica sa Siegfrid!

— Domnule Sylvius…!

— Pe acolo vom merge. Şi ocolind lacul Fol pe la sud, în loc de a-l ocoli pe la nord, nu vom putea ajunge tot aşa de bine la Konsberg?

— Tot aşa de bine, şi chiar mai bine! răspunse surâzând Joel.

— Mulţumesc pentru fratele meu, domnule Sylvius, zise fata.

— Şi pentru tine, mica mea Hulda, căci ştiu că îţi va face plăcere s-o vezi în trecere pe prietena ta Siegfrid!

Barca era gata. Toţi trei luară loc pe un maldăr de frunze verzi, îngrămădite în partea din spate. Cei doi luntraşi, vâslind şi cârmind, se îndreptară spre larg.

Pe măsură ce te îndepărtezi de mal, lacul Tinn începe să se lărgească începând de la Haekenoes, o mică aşezare de două-trei case, ce se află pe prelungirea stâncoasă scăldată de fiordul îngust unde se varsă liniştite apele Maan-ului. Lacul pare aici destul de mărginit, dar încetul cu încetul priveliştea munţilor se depărtează şi îţi dai seama de înălţimea lor atunci când o ambarcaţiune, trecându-le pe la poale, nu se vede mai mare decât o pasăre acvatică.

Pe ici, pe colo apar vreo douăsprezece insule sau insuliţe, sterpe sau înverzite, cu câteva colibe de pescari. Pe suprafaţa lacului plutesc trunchiuri de arbori neciopliţi şi plute cu cherestea, tăiată la joagărele din împrejurimi.

Asta-l făcu pe Sylvius Hog să spună în glumă – şi trebuie că avea în adevăr dorinţa să glumească:

— Dacă, după poeţii noştri scandinavi, «lacurile sunt ochii Norvegiei», trebuie să admitem că Norvegia are mai mult de o bârnă în ochi, cum spune Biblia.

Pe la ora patru ambarcaţiunea ajunse la Tinoset, un simplu cătun fără nici un confort. De altfel, acest lucru n-avea importanţă. Sylvius Hog nu intenţiona să se oprească aici nici măcar o oră. Aşa cum îi spusese lui Joel, un vehicul aştepta pe mal. În vederea acestei călătorii pe care o decisese de multă vreme, el scrisese domnului Benett din Christiania să-i asigure mijloace de transport care să evite întârzieri sau oboseli. Iată de ce, în ziua fixată, o caleaşca cu lada plină cu merinde se găsea la Tinoset. Deci, mijloc de deplasare garantat pe tot parcursul, mâncare de asemenea asigurată – ceea ce te scutea să recurgi la ouăle fierte, la laptele prins şi la zeama lungă a fermelor din Telemark.

Tinoset e situat aproape de capătul lacului Tinn. Printr-o cascadă destul de frumoasă, Maan-ul năvăleşte în vale, unde îşi recapătă cursul liniştit. Caii erau înhămaţi şi trăsura porni imediat spre Bamble.

În acea epocă mersul cu trăsura era singurul mijloc de a străbate Norvegia şi mai ales Telemark-ul. Şi se prea poate ca drumul de fier să-i facă pe turişti să regrete brişcă naţională şi caleştile domnului Benett!

E de la sine înţeles că Joel cunoştea foarte bine această parte din regiune, pe care o cutreierase de atâtea ori în lung şi în lat, între Dai şi Bamble.

Era opt seara când Sylvius Hog, fratele şi sora ajunseră în micuţa localitate.

Deşi nu erau aşteptaţi, fermierul Helmboe le făcu o primire dintre cele mai calde. Siegfrid îşi îmbrăţişa cu drag prietena, pe care o găsea slăbită de atâta suferinţă. Cele două tinere rămaseră singure o bucată de vreme pentru a-şi destăinui supărările.

— Te rog, dragă Hulda, zise Siegfrid, nu te lăsa copleşită de necazuri! Eu nu mi-am pierdut încrederea! De ce să renunţi la orice speranţă de a-l revedea pe sărmanul nostru Ole! Am aflat din ziare că se fac cercetări pentru găsirea lui Viken. Vor reuşi! Iată, sunt sigură că domnul Sylvius mai speră şi el! Hulda, draga mea… te rog… nu deznădăjdui!

Drept răspuns, Hulda nu putea decât să plângă şi Siegfrid o ţinea strâns la pieptul ei.

Ah, ce bucurie ar fi fost, în casa fermierului Helmboe, în mijlocul acestor oameni vrednici, dacă toţi cei de faţă ar fi avut dreptul să fie fericiţi!

— Atunci plecaţi direct la Christiania? întrebă fermierul pe Sylvius Hog.

— Da, domnule Helmboe!

— Pentru a asista la tragerea loteriei?

— Desigur.

— De ce, când biletul lui Ole Kamp este în prezent în mâinile acestui nemernic de Sandgoist?

— Asta a fost dorinţa lui Ole, răspunse profesorul, şi trebuie să i-o respectăm.

— Se spune despre cămătarul din Drammen că n-a putut găsi un cumpărător pentru acest bilet care-l costă destul de scump!

— Se spune, în adevăr, domnule Helmboe.

— Foarte bine! N-are decât ceea ce merita, mârşavul, ticălosul, da, ticălosul!… Nu e faptă fără plată…!

— Da, în adevăr, domnule Helmboe, n-are decât ce merită!

Au trebuit fireşte să cineze la fermă. Siegfrid şi tatăl ei nu i-ar fi lăsat să plece înainte de a fi acceptat această invitaţie. Dar era necesar să nu întârzie, dacă voiau să câştige în timpul nopţii cele câteva ore pierdute cu ocolul făcut până la Bamble. Astfel că, la ora nouă seara, caii fură aduşi de la popas de un om de la fermă, care îi puse la ham.

— La viitoarea vizită, dragă domnule Helmboe, zise Sylvius Hog fermierului, voi rămâne la masă chiar şase ore, dacă mi-o veţi cere! Dar pentru azi voi cere îngăduinţa să înlocuiesc desertul cu calda dumitale strângere de mână şi o dulce sărutare pe care încântătoarea Siegfrid o va da micii mele Hulda!

Zis şi făcut. Apoi plecară la drum.

La această latitudine nordică, amurgul se prelungeşte cu câteva ore, încât linia orizontului se desluşi şi după apusul soarelui – atât de limpede era aerul.

Drumul, deşi accidentat, este totuşi foarte frumos între Bamble şi Konsberg, trecând prin Hitterdal şi pe la sudul lacului Fol. El traversează astfel întreaga regiune meridională a Telemark-ului, deservind târgurile, cătunele şi fermele din împrejurimi.

O oră după plecare, Sylvius Hog, fără să se oprească, putu să vadă biserica din Hitterdal, o veche clădire foarte bizară, care se termină cu pinacole aşezate unele peste altele, fără vreo simetrie arhitecturală. Totul este din lemn, începând cu pereţii întocmiţi din grinzi care se îmbucă şi din plăci aşezate ca olanele, până la vârful clopotniţei. Această aglomerare de plăci de lemn este un monument venerabil şi venerat al arhitecturii scandinave din secolul XIII.

Noaptea se lăsă încetişor, una din acele nopţi pline încă de ultimele licăriri ale zilei şi care pe la unu începe să pălească, odată cu revărsatul zorilor.

Joel cugeta aşezat pe scaunul din faţă. Hulda rămăsese şi ea pe gânduri, în fundul trăsurii. Sylvius vorbi cu surugiul, cerându-i să meargă mai iute. Nu se mai auzeau decât clopoţeii cailor, pocniturile de bici şi mersul roţilor pe pământul vălurit.

Nu se opriră în timpul nopţii. Trecură de Listhiis, o haltă pierdută în mijlocul unei depresiuni a munţilor cu păduri de brazi, înconjuraţi de un al doilea lanţ de munţi goi şi sălbatici. Depăşiră şi Tiness. un mic gaard pitoresc, alcătuit din câteva case cocoţate pe piloni de piatră. Caleaşca mergea destul de repede, zăngănind din fiare, scrâşnind din şuruburile desfăcute şi din arcurile sale slăbite. Nu puteai să faci nici o vină vizitiului, un bătrânel pe jumătate adormit, care-şi îndemna caii. Din vreme în vreme trăgea câte o lovitură de bici, cam moale, de preferinţă calului din stânga. Asta, deoarece calul din dreapta îi aparţinea, pe când cel din stânga era al unui vecin din cătun.

La cinci dimineaţa, Sylvius Hog deschise ochii, întinse braţele şi putu să respire cu nesaţ pătrunzătorul miros al brazilor care înmiresmau aerul. Ajunseseră la Konsberg. Trăsura traversă podul de peste Laagen şi se opri dincolo, după ce trecu aproape de biserică, nu departe de cascada din Larbro.

— Prieteni, zise Sylvius Hog, dacă vreţi, nu vom poposi aici, vom schimba doar caii. E încă prea devreme să mâncăm. Mai bine să nu facem nici o oprire serioasă până la Drammen. Acolo vom lua o masă bună, pentru a mai cruţa merindele date de Benett.

Fiind toţi de acord, profesorul şi Joel se mulţumiră să ia un mic păhărel de rachiu la Hotelul Minelor. După o oră se aduseră caii şi porniră iar la drum.

La ieşirea din oraş, caleaşca trebui să urce o potecă foarte abruptă, tăiată în coasta muntelui. Zăriră în treacăt pilonii înalţi ai minelor de argint din Konsberg, ce se desluşeau ca nişte siluete pe cer. Apoi zarea dispăru pe după imensele păduri de brazi, întunecate şi reci ca nişte pivniţe, unde nici căldura soarelui, nici lumina nu pătrundeau.

În oraşul de lemn Hangsund schimbară din nou caii. Drumul continuă pe şosele lungi, adeseori închise de câte o barieră pe pivot, care se ridica în schimbul unei taxe de cinci sau şase skillingi. Regiune fertilă, plină de pomi, care semănau cu nişte sălcii plângătoare, cu crengile îndoite sub greutatea fructelor. în apropiere de Drammen începea iar povârnişul.

La amiază, oraşul, aşezat pe unul din braţele fiordului Christiania, îşi arăta cele două străzi nesfârşite, mărginite de case colorate, şi portul, totdeauna foarte animat, unde plutele cu cherestea nu lăsau decât puţin loc vapoarelor care vin să încarce produsele Nordului.

Trăsura se opri în faţa hotelului Scandinavici. Proprietarul, un personaj important, cu barbă albă, cu aerul grav, apăru în pragul casei.

Cu spiritul pătrunzător, specific tuturor hotelierilor din lume, zise:

— N-aş fi surprins dacă domnii şi tânăra doamnă ar avea intenţia să ia masa.

— Aveţi dreptate, răspunse Sylvius Hog, şi vrem să mâncăm cât mai iute.

— Imediat!

Masa fu servită repede şi fu în adevăr foarte bună. Mai ales un fel de peşte din fiord, garnisit cu ierburi bine-mirositoare, pe care profesorul îl mâncă cu multă plăcere.

La ora unu şi jumătate, trăsura – după o nouă schimbare de atelaj – reveni înaintea hotelului Scandinavia şi caii o porniră la trap pe strada mare din Drammen.

Dar iată că, trecând prin faţa unei locuinţe scunde cu o înfăţişare neatrăgătoare, care se deosebea de veselele culori ale caselor învecinate, Joel nu putu să-şi stăpânească o mişcare de dezgust.

— Sandgoist! exclamă el.

— Ah! Acesta este domnul Sandgoist? zise Sylvius Hog. În adevăr, n-are o mutră prea plăcută.

Era Sandgoist. Fuma în faţa uşii. Îl recunoscuse oare pe Joel pe scaunul din faţă? Nu se ştie, căci trăsura trecu repede între stive de dulapi şi mormane de scânduri.

Dincolo de un drum mărginit de tufe de scoruş, pline de fructele lor roşii, trăsura intră într-o pădure deasă de pini, care se află de-a lungul Văii Paradisului, o depresiune minunată, cu depărtările etajate până la marginea zării. Sute de măguri apărură, cele mai multe având în vârf o vilă sau o aşezare ţărănească. Apoi, la căderea serii, când trăsura începu să coboare spre mare, trecând prin câmpii întinse, fermele îşi arătară casele de un roşu-aprins, care se proiectau pe perdeaua verde-închis a copacilor. În fine, călătorii ajunseră la fiordul din Christiania, înconjurat de coline pitoreşti, cu nenumăratele sale golfuleţe, cu porturile sale în miniatură şi cu debarcaderele de lemn unde vin să acosteze ambarcaţiunile golfului şi vasele-omnibuz. La ora nouă seara – era încă lumină la această latitudine – caleaşca veche intră în oraş, nu fără larmă, străbătând străzile pustii. După cum ceru Sylvius Hog, se opri în faţa hotelului Victoria. Aici coborâră Hulda şi Joel. Camerele fuseseră reţinute dinainte pentru ei. După un cald «bună seara», profesorul ajunse la locuinţa lui bătrânească, unde bătrâna servitoare Kate şi bătrânul servitoi Fink îl primiră cu nerăbdare, spunând că îmbătrâniseră de când î tot aşteptau.