CAPITOLUL IV.

Fabian m-a părăsit apoi pentru a se instala în cabina 73, din seria saloanelor de lux, al cărei număr se găsea pe biletul său. în clipa următoare, mari rotocoale de fum au ieşit prin coşurile uriaşe ale steamerului. Se auzeau gemetele cazanelor din adâncul navei. Vaporii şuierau prin conducte, prin tuburile de eşapament şi cădeau apoi ca o ploaie fină pe punte. Câteva vibraţii anunţau că maşinile erau încercate. Inginerul dăduse drumul la presiune. Vasul putea porni.

Mai întâi, au trebuit să ridice ancora. Mareea urca încă, iar Great-Eastern, ca să-i evite forţa, o înfrunta cu partea din faţă. Era pregătit, aşadar, să coboare pe râu. Căpitanul Anderson alesese momentul acela pentru a pleca, fiindcă lungimea lui Great-Eastern nu-i permitea să evolueze pe Mersey. Nefiind împins de apă, ci, dimpotrivă, înfruntând-o, era mai stăpân pe navă şi mai sigur pe manevrele subtile în mijlocul construcţiilor numeroase care jalonau râul. Cea mai uşoară atingere a acelui colos ar fi fost un dezastru. Pentru a ridica ancora în acele condiţii era nevoie de eforturi considerabile. De altfel, steam-ship-u împins de curent, întindea la maximum lanţurile. în plus, un vânt violent dinspre sud-est sufla asupra sa şi îşi unea acţiunea cu cea a fluxului. Trebuiau folosite, prin urmare, maşini foarte puternice pentru a smulge ancorele grele de pe fundul noroios al apei. Un anchor-boat, un tip de vas destinat acestei operaţiuni, a venit să trudească la scosul lanţurilor, dar cabestanele n-au fost suficiente şi a trebuit să se folosească aparatura mecanică de care dispunea Great-Eastern.

În partea anterioară a navei, era disponibila pentru ridicarea ancorelor o maşină de şaptezeci de cai-putere. Pentru a obţine imediat acea forţă considerabilă, trebuiau împinşi aburii proveniţi din cazane în cilindrii respectivei maşinării, care acţiona apoi direct asupra cabestanului ce trăgea greutatea. Ceea ce se şi întâmplă. Dar, oricâtă putere avea, maşina fu insuficientă. Fură obligaţi să-i vină în ajutor. Căpitanul Anderson improviza nişte pârghii, şi cincizeci de oameni din echipaj înfăşurară cablul gros.

Steam-ship-ul îşi ridica ancorele, dar lucrul acesta se făcea foarte încet. Eram în momentele acelea pe duneta din faţa, împreună cu un mare număr de pasageri. Observam toate detaliile operaţiunii şi progresul manevrei de plecare. Lângă mine, unul dintre călători, nerăbdător şi dezamăgit de încetineala aceea, ridica des din umeri şi adresa neîncetat maşinii vorbe de duh. Era un om scund, slab şi nervos, cu mişcări febrile, ai cărui ochi abia se vedeau printre pliurile din jurul lor. Un fizionomist ar fi recunoscut, chiar de la început, că lucrurile importante ale vieţii trebuiau să-i apară numai prin partea lor plăcută acelui filosof al şcolii lui Democrit, ai cărui muşchi zigomatici, necesari în actul râsului, nu se odihneau nici o clipă. Era de aşteptat să fie, aşa cum am constatat mai târziu, un foarte bun tovarăş de drum.

— Domnule, mi-a zis el, până azi am crezut că maşinile sunt făcute ca să-i ajute pe oameni, dar acum am înţeles că oamenii sunt făcuţi ca să ajute maşinile.

Tocmai vroiam să-i răspund la acea observaţie justă, când se auziră strigăte puternice. Eu şi interlocutorul meu ne-am repezit imediat în partea din faţă. Fără excepţie, toţi oamenii care lucrau la pârghii fuseseră măturaţi. Unii se ridicau, alţii zăceau în continuare. Un pinion al maşinii se sfărâmase, cabestanul se învârtise irezistibil în sens contrar sub acţiunea impresionantă a lanţurilor. Oamenii fuseseră răsturnaţi, loviţi violent în faţă sau în stomac…

Scăpate din sáchetele lor sfărâmate, barele loviră în jurul lor, ucigând patru mateloţi şi rănind doisprezece. Printre cei din urmă se număra şi şeful de echipaj, un scoţian din Dundee.

Ne repezirăm spre nefericiţi. Răniţii erau conduşi spre infirmerie, aflată în partea din spate. În privinţa celor patru morţi, aceia trebuiau debarcaţi imediat. De altfel, anglo-saxonii au o asemenea indiferenţă pentru viaţa oamenilor, încât evenimentul nu produsese un efect deosebit la bord. Nenorociţii, ucişi sau răniţi, nu erau decât o rotiţă dintr-un angrenaj şi puteau fi înlocuiţi fără mult zgomot. Se făcu semn tenderului să se întoarcă, deşi se îndepărtase deja. După câteva minute, acesta acostă iar nava.

M-am îndreptat spre zona cu pricina. Scara nu fusese încă ridicată, iar cele patru cadavre, acoperite de cuverturi, fură coborâte şi depuse pe puntea tenderului. Unul dintre medicii de la bord plecă cu ei ca să-i însoţească până la Liverpool, cu recomandarea de a reveni de urgenţă pe Great-Eastern. Tenderul se îndepărtă apoi, iar mateloţii merseră pe puntea din faţă ca să spele sângele ce era împrăştiat pe jos.

Trebuie spus, de asemenea, că un pasager, rănit uşor de o bară ruptă, profita de împrejurări ca să se întoarcă cu tenderul. Se săturase deja de Great-Eastern.

Priveam micul vas care se îndepărta cu viteza maximă. Când m-am întors, tovarăşul meu cu figură ironică murmură aceste cuvinte:

— Călătoria începe bine!

— Foarte rău, domnule! Cu cine am onoarea?

Cu doctorul Dean Pitferge.