CAPITOLUL VI.

A doua zi, pe 27 martie, Great-Eastern naviga cu tribordul paralel cu coasta accidentată a Irlandei. îmi alesesem o cabină bine luminată prin intermediul a două hublouri. Un al doilea şir de cabine o separa de salonul din faţă, astfel că nici zgomotul conversaţiilor, nici muzica pianului, care nu lipseau deloc la bord, nu ajungeau până la mine. Era ca o cabană izolată în extremitatea unui oraş de munte. O canapea, un pat, o toaletă o mobilau suficient.

La ora şapte dimineaţa, după ce am traversat primele două săli, am ajuns pe punte. Câţiva pasageri se plimbau deja încolo şi încoace. Un ruliu aproape imperceptibil balansa uşor steamerul. Vântul sufla în rafale, dar marea, mărginită de coastă, nu era foarte agitată. Oricum, mă bazam pe indiferenţa manifestată de Great-Eastern.

Ajuns pe duneta fumoarului, am zărit întinderea lungă a ţărmului, neuniform profilată, căreia eterna ei verdeaţă i-a adus numele de Coasta-de-Smarald. Câteva case singuratice, un drum de vamă, o tramă de abur alb ce marca trecerea unui tren printre două coline, un semafor izolat care se strâmba la navele din larg, iată ce anima ţinutul, ici şi colo.

Intre coastă şi noi, marea prezenta o nuanţă murdară de verde, ca o placă neregulată pătată de sulfat de cupru. Vântul era încă rece. Ceaţa, în fâşii, zbura ca un praf. Numeroase nave, bricuri sau goelete, se pregăteau să plece în larg. Steamerele treceau scuipând fumul negru. Great-Eastern, deşi nu avea o viteză prea mare, le depăşea fără probleme.

Făcurăm cunoştinţa curând cu Queen's Town, un mic port în dreptul căruia manevra o flotă pescărească. Acolo se găseau tot felul de nave, din America sau din Mările Sudului, vase cu aburi sau corăbii, transatlantice sau cargouri, şi îşi lăsau sacii cu corespondenţa. Un expres, care circula cu o viteză foarte mare, le ducea la Dublin în câteva ore. Un pachebot, fumegând, un steamer pur-sânge, cu maşinile în funcţiune, navă foarte utilă, ca Gladiateur sau FUle de l'air, lua scrisorile şi, traversând strâmtoarea cu o viteză de optsprezece mile pe oră, le depunea la Liverpool. Corespondenţa dusă astfel câştiga o zi faţă de cele mai rapide transatlantice.

Către ora nouă, Great-Eastem îşi modifică drumul cu un cart înspre vestnord-vest. Abia ajunsesem pe punte, că se înfiinţa şi căpitanul Mac Elwin. îl întovărăşea unul dintre prietenii săi, un om ce avea şase picioare înălţime, barba blondă, iar mustăţile lungi, pierdute între favoriţi, lăsau bărbia descoperita, după cum era moda zilei. Voinicul acela reprezenta tipul de ofiţer englez: fruntea înaltă, dar fără a se citi severitate pe chipul său, privirea sigura, umerii degajaţi, uşurinţă şi libertate în mişcări, într-un cuvânt, toate semnele acelei calităţi atât de rare pe care o putem numi „curaj fără furie”. Nu mă înşelasem asupra profesiunii sale.

— Prietenul meu Archibald Corsican, îmi zise Fabian, e, ca şi mine, căpitan al regimentului 22 din armata Indiei.

După prezentări, căpitanul Corsican şi cu mine ne-am salutat.

— Abia ne-am văzut ieri, dragul meu Fabian, i-am zis căpitanului Mac Elwin, strângându-i mâna. Eram cu atenţia atrasă de manevrele de plecare. Ştiu doar că nu datorez întâmplării faptul că te-am întâlnit la bordul Eastern-ului. Mărturisesc că, daca datorita mie ai luat decizia de a veni aici…

— Pentru asta, prietene, îmi răspunse Fabián. Căpitanul Corsican şi cu mine am sosit la Liverpool şi aveam intenţia să trecem la bordul navei China, care aparţine liniei Cunard, când am aflat ca Great-Eastem urma să încerce o nouă traversare între Anglia şi America. Era o ocazie deosebită. Am aflat că vei fi la bord: devenea o plăcere. Nu ne-am văzut de trei ani, de la minunata călătorie pe care am făcut-o împreună în ţările scandinave. N-am ezitat o clipă, şi iată că tenderul ne-a adus ieri lângă tine.

— Dragul meu Fabián, i-am răspuns, cred că nici tu, nici căpitanul Corsican nu veţi regreta decizia pe care aţi luat-o. O traversare a Atlanticului cu acest imens vas nu are cum să nu fie foarte interesanta, îndeosebi pentru voi, care nu sunteţi marinari de meserie. Ultima scrisoare pe care am primit-o de la tine, şi nu datează de mai mult de şase săptămâni, purta timbrul din Bombay. Aveam dreptul să te cred tot la regimentul tău din India.

— Am fost până acum trei săptămâni, zise Fabián. Ducem existenţă pe jumătate militară, pe jumătate ţărănească, specifică ofiţerilor indieni, în cursul căreia mai mult vânăm decât facem expediţii războinice. Ţi-l prezint chiar pe căpitanul Archibald ca pe un mare nimicitor de tigri. E teroarea junglei. Totuşi, deşi suntem burlaci, am hotărât să lăsăm pentru un timp în pace carnivorele din peninsulă şi să venim să respirăm câteva molecule de aer european. Am obţinut un concediu de un an şi, imediat, prin Canalul Suez, Marea Roşie şi Franţa, am sosit foarte repede în bătrâna noastră Anglie.

— Bătrâna noastră Anglie! zise, surâzând, căpitanul Corsican. Deja nu mai suntem acolo, Fabián. într-adevăr, ne aflăm pe o navă englezească, dar e închiriată de o companie franceza şi ne duce în America. Trei flamuri diferite flutură deasupra capetelor noastre şi demonstrează că ne aflăm pe un teritoriu franco-anglo-american.

— Ce contează, reluă Fabián, iar fruntea sa se încreţi o clipă ca după o amintire dureroasă, ce contează din moment ce concediul nostru se scurge?! Ne trebuie mişcare. Aşa e viaţa. Trebuie să uităm trecutul, să ucidem prezentul, înnoind lucrurile din jur! Peste câteva zile vom fi la New-York, unde îmi voi îmbrăţişa sora şi nepoţii pe care nu i-am mai văzut de atâţia ani. Apoi vom vizita Marile Lacuri. Vom coborî pe Mississippi până la New-Orleans. Vom face o trecere pe Amazon. Din America vom merge în Africa, unde leii şi elefanţii şi-au dat întâlnire pentru a sărbători venirea căpitanului Corsican, iar apoi ne vom întoarce să impunem cipailor voinţa metropolei!

Fabian vorbea cu o volubilitate nervoasă, suspinând adânc din când în când. Exista, evident, o nenorocire în viaţa lui pe care încă mi-o ascundea şi despre care nu amintise nimic nici în scrisorile lui. Archibald Corsican mi s-a părut a fi la curent cu situaţia. Ii purta o prietenie adâncă lui Fabian, care era mai tânăr decât el cu câţiva ani. Părea a fi fratele mai marc al lui Mac Elwin acel înalt căpitan englez, al cărui devotament, dacă s-ar fi ivit ocazia, ar fi fost dus până la sacrificiu.

În acea clipa, conversaţia noastră se întrerupse. Se auzi trompeta. Stewardul anunţa, cu un sfert de oră mai devreme, începerea mesei. De patru ori pe zi, spre marca satisfacţie a pasagerilor, instrumentul răguşit răsuna astfel: la ora opl şi jumătate pentru micul dejun, la douăsprezece şi jumătate pentru prânz, la patru după-amiaza pentru cină, la şapte şi jumătate seara pentru ceai. în câteva clipe, lungile bulevarde deveniră pustii, şi, curând, comesenii se aşezau pe locurile lor în vastele saloane, acolo unde am reuşit să mă plasez în apropierea lui Fabian şi a căpitanului Corsican.

Patru rânduri de mese mobilau acele mari încăperi. Deasupra, sticlele şi paharele, dispuse în suporţi anti-ruliu, păstrau o imobilitate şi o perpendicularitate perfecte. Stcnm-ship-ul nu resimţea ondulaţiile valurilor. Comesenii, bărbaţi, femei şi copii, puteau mânca fără teama. Platourile cu bucate, pregătite cu măiestrie, circulau dintr-o parte în alta. Numeroşi stewarzi se grăbeau să servească. La cererea fiecăruia, menţionata pe o mică hârtie, cei care aduceau mâncarea veneau cu vinuri, lichioruri sau alte băuturi, care făceau obiectul unei plăţi separate. Dintre toţi, californicnii se distingeau prin aptitudinea lor de a bea multă şampanie. Se afla acolo, lângă soţul ei, fost vameş, o spălătoreasă îmbogăţită din San Francisco, care bea coniacuri fine de trei dolari sticla. Două sau trei domnişoare, slabe şi palide, devorau fripturile de vacă în sânge. Doamne înalte, cu dinţi din argint, goleau în pahare conţinutul unui Oeufa la coque. Alţii degustau cu evidentă satisfacţie tartele şi alte bunătăţuri ale desertului. Fiecare acţiona foarte convingător. Te-ai fi crezut într-un restaurant de pe bulevard, în mijlocul Parisului, nu pe valurile oceanului.

Masa odată terminată, punţile se populară din nou. Oamenii se salutau şi se comportau de parcă s-ar fi plimbat prin Hyde-Park. Copiii ţipau, fugeau, îşi lansau baloanele, se jucau cu cercurile, aşa cum ar fi făcut daca s-ar fi aflat pe nisipul de la Tuileries. Cei mai mulţi dintre pasageri fumau şi se plimbau. Femeile, aşezate pe scaune pliante, lucrau, discutau sau citeau. Guvernantele şi îngrijitoarele supravegheau bebeluşii. Câţiva americani burduhănoşi se balansau pe scaunele lor. Ofiţerii de bord se duceau şi se întorceau, unii făcând de cart pe pasarela şi supraveghind compásele, alţii răspunzând întrebărilor, deseori ridicole, puse de călători. Se auzeau, în ciuda vâjâitului vântului, sunetele unei orgi plasate într-o mare încăpere din partea posterioară a vasului şi acordurile a două sau trei piane Pleyel care-şi făceau o deplorabilă concurenţa în saloanele inferioare.

Către ora trei, râsete puternice se iscară din senin. Pasagerii invadară duneta. Grcnl-Eiistcm ajunsese la două lungimi de cablu de un pachebot, pe urmele căruia pornise. Era Propontis, care făcea cursa spre New-York şi care saluta uriaşul marilor ce trecea pe lângă el. Uriaşul îi înapoie, la rândul său, salutul.

Pe la patru şi jumătate, pământul încă se mai vedea cam la trei mile distanţa de noi la tribord. Se distingea totuşi destul de greu, datorita cetii care anunţa o furtună. Curând se observă o lumină. Era farul de la Fastenet, plasat pe o stâncă izolata. Noaptea se apropia cu repeziciune, iar în cursul acesteia noi trebuia să depăşim Capul Clear, cel mai avansat punct al coastei irlandeze.