CAPITOLUL VIII.

Noaptea de miercuri spre joi fu destul de rea. Cabina mea se agita foarte tare, şi a trebuit să umblu în patru labe pe duşumea. Sacii şi valizele se apropiau şi se îndepărtau. Un tumult neobişnuit răzbea din salonul vecin, în mijlocul căruia două sau trei sute de colete, aranjate provizoriu, se înclinau într-o parte şi-n alta, izbind cu zgomot mesele şi băncile. Uşile se închideau şi se deschideau, scândurile se crăpau, pereţii gemeau, mai ales cei din lemn de fag, sticlele şi paharele se ciocneau în suspensiile lor mobile. Vesela se izbea de duşumea. Auzeam zgomotele neregulate ale elicei şi bătaia roţilor care, scufundându-se alternativ, loveau aerul cu paletele. După aceste semne, am înţeles ca vântul se intensificase şi că steam-ship-ul nu mai rămânea indiferent la valurile care îl luau pe sus în mijlocul mării.

Pe la şase dimineaţa, după o noapte nedormită, m-am ridicat din pat. M-am agăţat cu o mâna de un perete, iar cu cealaltă m-am îmbrăcat chinuit. Dar, fără un punct de sprijin, nici nu m-aş fi putut ţine pe picioare şi a trebuit să mă lupt serios cu paltonul până ce am reuşit să-l pun pe umeri. Am ieşit apoi din cabină, am traversat salonul cu ajutorul mâinilor şi picioarelor, prin mijlocul movilei de bagaje. Urcam scările în genunchi, ca un ţăran roman care urca treptele dc la „Şcolă sania” a lui Pilat din Pont. în sfârşit, când am ajuns pe punte, m-am agăţat viguros de un tachet.

Pământul nu se mai zărea. Capul Clear fusese depăşit în cursul nopţii. În jurul nostru nu era decât o imensă circumferinţă marcată de linia apei pe fondul cerului. Marea, de culoarea ardezici, era foarte zbuciumată. Grcat-Eastcm, lovit dintr-o parte de furtună şi neconlând pe nici o pânză, se deplasa deplorabil.

Catargele sale, ca nişte lungi compasuri, descriau în aer imense arce de cerc. Recunosc, tangajul era nesemnificativ, dar raliul era foarte greu de suportat. Era imposibil să te iii pe picioare. Ofiţerul dc cart, bine înfipt pe pasarela, părea ca se balansează într-un leagăn pentru copii.

Din tachet în tachet, am reuşit sa ajung până la tamburul de la tribord. Puntea, umezită de ceaţa, era foarte alunecoasa. mă pregăteam, aşadar, să mă proptesc de unul dintre pontilelc pasarelei, când un corp mi se rostogoli la picioare.

Era doctorul Dean Pitfergc. Originalul personaj se ridică îndată în genunchi şi, privindu-mă, îmi zise:

— Asta c! Amplitudinea arcului descris de pereţii lui Great-Eastern este de patruzeci de grade, mai bine zis, douăzeci dedesubt şi douăzeci deasupra nivelului marii.

— Adevărat! i-am răspuns, râzând nu de observaţie, ci de condiţiile în care fusese făcută.

— Adevărat, reluă doctorul. în timpul oscilaţiei, viteza pereţilor este de un metru şapte sute patruzeci şi patru de milimetri pe secundă. Un transatlantic, care ar fi pe jumătate în lungime cât Great-Eastern, ar face oscilaţia în acelaşi timp.

— Atunci, i-am zis, daca vasul nostru revine aşa de repede la poziţia iniţiala, înseamnă că e foarte stabil.

— Ceea ce bine pentru el, dar nu şi pentru pasageri! replică, vesel, Dean Pitferge. După cum vedeţi, oamenii revin la orizontală mai repede decât şi-o doresc!

Doctorul, încântat de replica sa, se ridică, şi, susţinându-ne reciproc, am reuşit sa ajungem pe una dintre băncile de pe dunetă. Dean Pitferge scăpase doar cu câteva zgârieturi, şi l-am felicitat, fiindcă ar fi putut să-şi spargă capul.

— Staţi, ca încă nu s-a terminat, îmi răspunse el, şi, peste puţin timp, o s-o păţim!

— Noi?

— Adică nava, şi, în consecinţă, şi noi, pasagerii.

— Daca vorbiţi serios, l-am întrebat, de ce v-aţi îmbarcat pe Great-Eastern'!

— Pentru a fi martor la ceea se va petrece, fiindcă nu mi-ar displace să naufragiem.

— E prima oară când navigaţi cu Great-Easternl

— Nu. Am făcut deja mai multe traversări cu el. Din curiozitate…

— Atunci nu trebuie să vă plângeţi.

— Nici nu mă plâng. Constat faptele şi aştept foarte liniştit momentul catastrofei.

Doctorul îşi bătea joc de mine? Nu mai ştiam ce să cred… Ochii săi mici mi se păreau tare ironici. Am simţit nevoia să aflu mai multe.

— Doctore, i-am zis, nu ştiu pe ce fapte se bazează pronosticurile dumneavoastră pesimiste. Permiteţi-mi să vă amintesc, totuşi, că Great-Eastern a străbătut deja de douăzeci de ori Atlanticul şi că s-a comportat suficient de bine.

— Ce contează! îmi spuse Dean Pitferge. Nu va scăpa de ceea ce îi este destinat. Se ştie acest lucru. Amintiţi-vă ce greutăţi au întâmpinat inginerii ca să-l lanseze! Nu voia să meargă la apă mai mult decât spitalul din Greenwich. Cred că însuşi Brunnel, cel care l-a construit, a murit „în urma operaţiei”, cum zicem noi, medicii.

— Ah, doctore, dacă n-aţi fi materialist?

— De ce?

— Pentru că am remarcat faptul ca toţi oamenii care nu cred în Dumnezeu cred în orice altceva, chiar şi în deochi.

— Glumiţi, domnule, replică doctorul, dar lăsaţi-mă să-mi prezint argumentele în continuare. Great-Eastern a ruinat deja mai multe companii. Construit pentru transportul emigranţilor şi pentru traficul de mărfuri cu Australia, n-a ajuns niciodată acolo. Realizat pentru a avea o viteză superioară transatlanticelor, Ie-a rămas totuşi inferior.

— In concluzie…

— Aşteptaţi, îmi zise el. Unul dintre căpitanii de pe Great-Eastern s-a înecat, şi era unul dintre cei mai îndemânatici, fiindcă reuşea să se ţină pe picioare pe un ruliu ca ăsta.

— Ei bine, nu ne mai rămâne decât sa regretăm moartea unui om atât de îndemânatic, şi cu asta basta!

— Apoi, reluă Dean Pitferge, fără a vă face griji de gândurile care mă frământă, se povestesc mai multe despre acest steam-ship. Se zice că un pasager s-a rătăcit în adâncurile sale şi n-a mai fost găsit niciodată.

— Ah, am făcut ironic, asta e o dovada certa!

— Se zice, de asemenea, reluă doctorul, ca, în timp ce se construiau cazanele, unul dintre mecanici a fost sudat, din neatenţie, în camera de ardere.

— Bravo! am strigat eu. Un mecanic sudat. E ben trovatol Credeţi cu adevărat aşa ceva, doctore?

— Cred, răspunse Dean Pitferge, cred că, într-adevăr, călătoria noastră a început prost şi aşa se va termina.

— Dar Great-Eastern este o nava solidă, i-am replicat, şi are o rigiditate în construcţie care îi permite să reziste ca un bloc compact şi să sfideze marea furioasă.

— E solid, fără îndoială, reluă doctorul. E un uriaş, fie, dar forţa lui nu este proporţională cu talia sa. Maşinile sunt prea slabe pentru el. Aţi auzit ce se spune despre cel de-al nouăsprezecelea drum pe care l-a făcut între Liverpool şi New-York?

— Nu, doctore.

— Ei, bine, eram la bord. Părăsisem Liverpoolul pe 10 decembrie, într-o zi de marţi. Călătorii erau numeroşi şi încrezători. Lucrurile decurgeau bine, mai ales că fuseserăm apăraţi de valurile din larg de coastele irlandeze. Nu era ruliu, nu erau bolnavi. în ziua următoare, marea nu se agita deloc. Pasagerii erau încântaţi. Pe 12, spre dimineaţa, vântul s-a înteţit. Furtuna ne-a luat din lateral, şi vasul a început sa se clatine. Pasagerii, bărbaţi şi femei, s-au făcut nevăzuţi în cabinele lor. Către ora patru, vântul sufla în rafale. Mobilele începură să danseze. Una dintre oglinzile din salon a fost spartă printr-o lovitură de cap pe care a dat-o chiar cel care vă vorbeşte. Toată vesela s-a spart. Ce zgomot înspăimântător! Opt ambarcaţiuni au fost smulse de pe suporţii lor portmantou. în clipa aceea, situaţia a devenit gravă. Maşina care pune în mişcare roţile a trebuit sa fie oprita. O bucată enormă de plumb, deplasată de ruliu, îi punea în pericol existenţa. în timpul acesta, elicea continua să ne împingă înainte. Curând, roţile începură să se învârtă cu viteză redusă, dar una dintre ele, datorită opririi, se fisurase. Spiţele şi paletele ei izbeau coca navei. A trebuit să oprim din nou maşina şi să ne mulţumim cu elicea, ca să păstram direcţia. Noaptea a fost oribila. Furtuna se înteţea. Great-Eastern căzuse pe o parte şi nu se mai ridica din pricina valurilor. în zori, nu mai rămăsese nimic din roţi. Am întins câteva pânze pentru a putea naviga şi a scoate vasul din imobilitate. Multe pânze au fost luate de vânt, altele erau încordate la maximum. Confuzia domnea peste tot. Lanţurile şi cablurile, smulse de la locul lor, se rostogoleau într-o parte şi în alta. Un ţarc de animale a cedat, şi o vaca a picat în salonul damelor prin tambuchi. Altă nenorocire! Manşa cârmei s-a sfărâmat. Nu mai. puteam conduce nava. Şocuri îngrozitoare s-au făcut auzite. Era un rezervor de ulei, cântărind peste trei mii de kilograme, ale cărui odgoane se rupseseră. Ziua de sâmbătă am petrecut-o într-o spaimă generală. Abia duminică vântul a început să se domolească. Un inginer american, pasager la bord, a reuşit să repare cârma cu nişte lanţuri. Puteam să controlăm, cât de cât, nava. Great-Eastern se redresa puţin şi, la opt zile după ce am părăsit Liverpoolul, am ajuns la Queen's Town. Or, se ştie, domnule, unde trebuia să fim după opt zile!