CAPITOLUL X.

În ciuda mişcărilor dezordonate ale navei, viaţa la bord se desfăşura organizat. Cu anglo-saxonii nu este foarte greu de realizat aşa ceva. Pachebotul reprezintă pentru un astfel de om chiar cartierul său, strada, casa cu care se deplasează, propriul lui cămin. Dimpotrivă, atunci când francezul călătoreşte, acest lucru se simte în tot comportamentul său.

Când era vreme bună, lumea se plimba pe bulevarde. Toţi cei care reuşeau să se ţină drepţi, în ciuda înclinărilor produse de ruliu, păreau nişte oameni beţi. Când femeile nu urcau pe punte, ele rămâneau fie în salonul lor special, fie în sala cea mare. Se auzeau atunci zgomotoasele „armonii” care ieşeau din piane. Trebuie spus că acele instrumente, gălăgioase ca marea, n-ar fi putut să permită unui talent ca Liszt să se manifeste la toată valoarea lui. Sunetele joase lipseau, când nava se apleca spre babord, şi înaltele, când o făcea către tribord. De aceea existau pauze în melodie, fapt care nu preocupa prea mult urechile saxone. între toate acele virtuoze, am remarcat o damă înalta şi osoasa care părea o muziciana foarte bună. De altfel, pentru a-şi uşura lectura partiturii, ea însemnase toate notele cu câte un număr şi toate clapele pianului cu numărul corespunzător. Dacă nota avea poziţia douăzeci şi şapte, atingea şi ca clapa douăzeci şi şapte. Daca era nota cincizeci şi trei, atingea clapa cincizeci şi trei. Astfel, fără a-şi face probleme pentru zgomotul din jur, nici de celelalte piane care răsunau în saloanele vecine, nici de copiii rai care îi stricau acordurile lovind cu pumnii octavele neocupate, ea îşi desfăşura întregul talent.

În timpul concertului, spectatorii luară la întâmplare cele câteva cărţi care se aflau pe mese. Unul dintre ei gaşca un pasaj interesant şi îl citea cu voce tare, iar ascultătorii lui îi mulţumeau la sfârşit. Câteva ziare zăceau pe canapele, din cele americane sau englezeşti, care par mereu învechite, chiar dacă nu le-a deschis încă nimeni.

Mi-am petrecut întreaga după-amiază în salonul cel mare, discutând. Conversaţia era destul de interesanta, caci prietenul meu Dean Pitferge se aşezase lângă mine.

— V-aţi refăcut după căzătura, l-am întrebat eu.

— In totalilate, mi-a răspuns el. Dar treaba asta nu merge.

— Care treabă'?

— Vaporul nostru. Cazanclc de la elice funcţionează prost. Nu putem obţine suficienta presiune.

— Doriţi, aşadar, foarte mult. sa ajungem la Ncw-York?

— Deloc. Vorbesc doar din punct de vedere mecanic. Mă simt bine aici şi voi regreta sincer când voi paraşi colecţia aceasta de specimene pe care întâmplarea a adus-o la bord spre… satisfacţia mea.

— Specimene! am strigat, eu, privindu-i pc pasagerii care se înghesuiau în salon. Dar seamănă toţi între ci!

— Se vede că nu vă pricepeţi, îmi spuse doctorul. Specia e aceeaşi, sunt de acord, dar în cadrul ei exista atâta varietate… Vedeţi grupul acela de oameni nesimţiţi, cu picioarele întinse pe divane, cu pălăriile îndesate pe capete'? Sunt yankei, yankei puri din statele Mâine, Vermont, Connecticut, produsele Noii Anglii, oameni inteligenţi şi de acţiune, un pic prea influenţaţi de reverenzi, dar care fac greşeala de a nu pune mâna la gură când strănută. Sunt saxoni adevăraţi, domnule, şi daca închizi doi yankei în aceeaşi cameră, îndemânatici cum sunt, după o oră fiecare trebuie să fi câştigat zece dolari de la celălalt.

— Nu vă mai întreb cum, i-am răspuns, râzând. Dar văd printre ei pe unul mic, cu nasul în vânt, un adevărat titirez. Este îmbrăcat într-o redingotă şi poartă un pantalon negru, puţin cam scurt. Cine o fi?

— Un ministru protestant, un om foarte important din Massachusetts. Se va întâlni cu soţia sa, o fosta învăţătoare, compromisa în urma unui proces celebru.

— Dar tipul acela înalt şi sinistru, care pare absorbit de calcule?

— Omul acela chiar calculează, îmi răspunse doctorul. Şi o face aproape tot timpul.

— Rezolvă probleme?

— Nu, îşi socoteşte averea. în fiecare clipă ştie la centimă ceea ce are. E bogat. Un întreg cartier din New-York e construit pe terenurile sale. Acum un sfert de oră avea un milion şase sute douăzeci şi cinci de mii trei sute şaizeci şi şapte de dolari şi cincizeci de cenţi. Acum mai are un milion şase sute douăzeci şi cinci de mii trei sute şaizeci şi şapte de dolari şi douăzeci şi cinci de cenţi.

— De ce apare diferenţa aceasta în a-i aprecia averea'?

— Pentru că a fumat o ţigară de câţiva cenţi.

Doctorul Dean Pitferge avea replici atât de neaşteptate, încât mă lua pe nepregătite. Mă distra. I-am arătat un alt grup aflat într-o zonă a salonului.

— Aceia, mi-a mărturisit, sunt oameni din Far-West. Cel mai înalt, care seamănă cu un preot-şef, este un om important, guvernatorul Băncii din Chicago. Are mereu sub braţ un album cu imagini din iubitul său oraş. Este mândru din acest motiv şi are dreptate: un oraş fondat în 1836, în plin deşert, şi care numără azi patru sute de mii de suflete, incluzându-l şi pe el! Alături puteţi vedea un cuplu californian. Tânăra doamnă este delicată şi încântătoare. Soţul, un tip foarte civilizat, este un fost căruţaş, care într-o bună zi a descoperit o mulţime de pepite…

— Deci un om important, am adăugat eu.

— Fără îndoială, căci activul său se cifrează la milioane.

— Dar individul acela înalt, care-şi mişcă în sus şi în jos capul ca limba unui orologiu?

— Acest personaj, răspunse doctorul, este celebrul Cokburn, de la Rochester, un statistician universal, care a cântărit, a măsurat, a dozat şi a numărat totul. întrebaţi-l ceva pe acest maniac inofensiv. O să vă spună câtă pâine a mâncat în viaţa sa de om de cincizeci de ani, numărul de metri cubi pe care i-a respirat. Vă va calcula câte volume in-quartose pot scrie din vorbele unui avocat şi câte mile face zilnic un factor poştal doar pentru a duce scrisorile de dragoste. Vă va da numărul văduvelor care stau câte o oră pe Podul Londrei şi înălţimea unei piramide construită din sandvişurile consumate de cetăţenii Statelor Unite într-un an.

Doctorul, aprins, ar fi continuat mult timp pe acelaşi ton, dar alţi pasageri defilau prin faţa ochilor noştri şi provocau remarcile inepuizabilului meu tovarăş. Câţi tipi diverşi erau în mulţimea aceea! Nu era totuşi nici un gură-cască, întrucât nimeni nu se deplasează de pe un continent pe altul fără un motiv serios. în cea mai mare parte se duceau să-şi încerce norocul pe continentul american, uitând că, la douăzeci de ani, un yankeu şi-a câştigat deja poziţia, iar la douăzeci şi cinci de ani, e prea bătrân ca să mai intre în luptă.

Printre acei aventurieri, inventatori, căutători de noroc, Dean Pitferge îmi arătă câţiva nu lipsiţi de interes. Un savant în chimie, rival al doctorului Liebig, pretindea că a găsit mijlocul de a condensa toate elementele nutritive ale unui bou într-o pastila de mărimea unei monede de cinci franci şi va face monede din toate rumegătoarele pampasului. Un altul, inventator al motorului portativ, un cal-putere într-o cutie de ceas, alerga să-şi exploateze brevetul în Noua Anglie. Un francez de pe strada Chapón aducea trei mii de păpuşi din carton care spuneau tata, cu un foarte reuşit accent american, şi nu se îndoia că avea să facă avere.

În afara acelor oameni ciudaţi, mai erau destui ale căror secrete nici nu le bănuiam. Poate că, printre ei, vreun casier o tulise după ce-şi golise casieria, iar vreun detectiv, care făcea pe prietenul, nu aştepta decât ca Great-Eastern să ajungă la New-York pentru a pune mâna pe pradă. Poate că prin mulţime se găsea cineva preocupat de a începe afaceri interlope care prind mereu la funcţionarii creduli, chiar când afacerile poartă nume ciudate, precum „Compania oceanică pentru iluminatul cu gaz în Polinezia” sau „Societatea generală a cărbunilor care nu ard”.

Dar, în clipa următoare, atenţia mea fu atrasă de intrarea unui cuplu tânăr ce părea împovărat de o plictiseală precoce.

— Sunt peruvieni, scumpul meu domn, îmi zise doctorul, un cuplu căsătorit de un an, care s-a plimbat în luna de miere pe toate meridianele globului. Au părăsit Lima încă din seara nunţii. S-au adorat în Japonia, s-au iubit în Australia, s-au suportat în Franţa, s-au certat în Anglia, iar în America se vor despărţi, fără îndoială!

— Dar cine este omul acela înalt şi cu un aer distant, care intră chiar în clipa aceasta? După mustaţa lui neagră aş zice că e un ofiţer.

— Este un mormon, mi-a răspuns doctorul, un helder, domnul Hatch, unul dintre marii predicatori din Oraşul Sfinţilor. Ce tip bine! Are ochii oţeliţi, o figura demna şi o ţinuta atât de diferita de a yankeilor de rând… Domnul Hatch revine dintr-o călătorie în Germania şi în Anglia, unde a predicat cu succes mormonismul, fiindcă secta lor număra foarte mulţi adepţi în Europa.

— Dar ştiam că în Europa e interzisă poligamia lor.

— Fără îndoiala, domnul meu, dar poligamia nu este obligatorie pentru un mormon. Brigham Young are un harem pentru că aşa doreşte, dar adepţii săi de pe malul Lacului Sărat nu-l imita deloc.

— Adevărat? Şi domnul Hatch?

— Domnul Hatch nu are decât o femeie şi crede că e destul. De altfel, îşi propune să ne explice sistemul său într-o conferinţă pe care o va ţine într-una din aceste seri.

— Salonul va fi plin, i-am zis.

— Da, îmi răspunse Pitferge, dacă jocul nu-i va răpi prea mulţi auditori. Ştiţi că se joacă mult în încăperile de pe puntea din faţă? Un englez cu mutră urâtă, dezagreabilă, conduce parcă toţi jucătorii. E un om cu o reputaţie detestabila. L-aţi remarcat'?

Câteva detalii oferite de doctor m-au ajutat să-l recunosc pe acel individ ca fiind chiar omul ce făcuse pariuri nesocotite cu privire la epavă. Presupunerea mea fusese valabila. Dean Pitferge îmi zise că se numea Harry Drake. Era fiul unui neguţător din Calcutta, un jucător, un desfrânat, un duelist, aproape ruinat, şi care pornea spre America pentru o nouă aventură.

— Aceşti oameni, adăugă doctorul, găsesc mereu pe cei care să-i flateze şi să-i asculte precum credincioşii predica preotului. Acesta are deja un cerc de răufăcători în centrul căruia se află, iar printre ei am remarcat un om mic, cu faţa rotundă, nas coroiat, buze groase, ochelari cu rame de aur. Trebuie să fie un evreu german corcit cu un bordelez. Zice că e doctor şi călătoreşte la Quebec, dar eu mi-am dat seama că e un mincinos de cea mai joasă speţă şi un admirator al lui Drake.

În clipa aceea, Dean Pitferge, care sărea uşor de la un subiect la altul, îmi făcu semn cu cotul. M-am uitat spre uşa salonului. Un tânăr de douăzeci şi doi de ani şi o fata de şaptesprezece tocmai intrau, ţinându-se de braţ.

— Tineri căsătoriţi? am întrebat eu.

— Nu, mi-a răspuns doctorul, pe un ton înduioşător, doi vechi logodnici care nu aşteaptă decât sosirea vasului la New-York pentru a se putea căsători. Au făcut turul Europei, desigur, cu permisiunea familiei, şi acum ştiu că sunt sortiţi unul celuilalt. Bravo lor! Ce plăcere să-i priveşti! Ii văd uneori aplecaţi pe carcasa maşinii, numărând rotaţiile roţilor care nu se învârt destul de repede faţa de cum şi-ar dori ci. Ah, domnule, dacă ar fi incandescente şi cazanele vasului, aşa cum sunt inimile lor, ce călătorie am mai face!