CAPITOLUL XI.

În acea zi, pc Ia douăsprezece şi jumătate, pe uşa salonului cel mare, un timonier afişă biletul următor:

Latitudine 5 f 15'nord Longitudine 18° 13' vest Distantă: Fastenet 323 mile.

Ceea ce însemna că la ora aceea ne aflam la 323 mile de farul de la Fastenet, ultimul pc care îl zărisem pe coasta irlandeză, şi ne găseam la 51°15' latitudine nordică, 18°31' longitudine vestică faţă de meridianul Greenwich. Era o notă pe care căpitanul o afişa în fiecare zi, pentru ca pasagerii să ştie situaţia. Se putea urmări, în acelaşi timp, traiectoria lui Great-Eastern. Până acolo, stcamerul făcuse doar 323 mile în treizeci şi şase de ore. Era insuficient, fiindcă un pachebot care se respecta nu face în douăzeci şi patru de orc mai puţin de 300 de mile.

După ce l-am părăsit pe doctor, am petrecut restul zilei cu Fabian. Ne-am refugiat în zona din spate, acolo unde doctorul spunea că „te plimbi pe câmp”. Izolaţi şi aplecaţi peste balustrada, priveam imensul ocean. Mirosuri puternice ajungeau până Ia noi. Mici curcubee, produse de razele reflectate, apăreau din spumă. Elicea fierbea la patruzeci de picioare sub ochii noştri şi, când prova se scufunda, tăia valurile cu furie, făcând să-i strălucească metalul din care era construită. Marea părea o vastă întindere de smaralde lichefiate. Dâra care se pierdea în zare se compunea din urmele elicei şi aburi. Albeaţa aceea mi se părea un voal imens şi lung, cu un capăt în Anglia şi altul aruncat peste ocean.

Fabian privea magia valurilor fără să vorbească. Ce vedea el în oglinda lichidă care se pretează la orice interpretare posibilă? Petrecea, din privire, vreo imagine fugitivă care îi spunea adio? Zărea vreo umbră înecată în valuri? Mi se părea mai trist decât de obicei şi nu îndrăzneam să-l întreb din ce cauză era aşa.

După o despărţire de durată, care ne îndepărtase pe unul de celălalt, era de datoria lui să mi se destăinuie, iar a mea să-l ascult.

Mi-a spus tot ce doream să aflu din viaţa Iui, felul în care trăia în garnizoana din India, vânătorile sale, aventurile… Dar despre emoţiile care îi umpleau inima, despre cauza suspinelor nu zicea nimic. Fără îndoială, Fabian nu făcea parte dintre oamenii care îşi uşurează povara povestind altora suferinţele lor.

Am rămas, aşadar, aplecaţi deasupra mării, iar când m-am întors, am zărit cum roţile mari se scufundau pe rând în apă datorită ruliului. Deodată, Fabian îmi zise:

— Dâra aceasta este cu adevărat minunată, s-ar spune că ondulaţiile se distrează trasând diverse litere. Priveşte, acolo un 1, dincolo un e. Mă înşel? Nu. Sunt litere. Mereu aceleaşi.

Imaginaţia lui supraexcitată vedea în spumă ceea ce voia ea să vadă. Dar ce puteau însemna literele acelea? Ce amintiri evocau în inima lui Fabian? El tăcea iar, contemplând marea. Apoi îmi spuse brusc:

— Ah, abisul mă atrage!

— Ce ai, Fabian? l-am întrebat, prinzându-l de mâini. Ce ai, prietene?

— Aici, îmi zise, apăsându-şi pieptul, am o boală care mă va ucide.

— O boala? i-am zis. Nu e nici o speranţă de vindecare?

— Niciuna.

După aceasta, Fabian coborî în salon, apoi se retrase în cabina sa.