CAPITOLUL XIX.

Ieşind din salonul atât de puternic luminat, am urcat pe punte cu căpitanul Corsican. Noaptea era adâncă. Nu se zărea nici o constelaţie pe boltă, întunericul era de nepătruns în jurul navei. Ferestrele construcţiilor păreau adevărate guri de foc. Abia se mai vedeau oamenii de cart de pe dunetă.

Aerul era proaspăt, iar căpitanul îşi umplea plămânii.

— Mă sufocam în salon, îmi mărturisi el. Aici e mult mai bine. Atmosfera e aşa de curată! îmi trebuie cam două sute de metri cubi de aer proaspăt în douăzeci şi patru de ore, sau sunt pe jumătate asfixiat.

— Respiraţi, căpitane, respiraţi în voie, i-am răspuns. Oxigenul e un lucru minunat, ar trebui să spunem asta şi londonezilor sau parizienilor care nu-l cunosc decât din auzite.

— Da, replică el, lor nu le place decât acidul carbonic. Fiecare cu gustul lui. Eu detest aşa ceva, chiar în paharul cu vin de Champagne.

Discutând astfel, ne plimbam pe bulevardul de la tribord, adăpostiţi de vânt, datorită pereţilor de la cabine. Am observat că se luaseră numeroase măsuri de prevedere împotriva blocurilor de gheaţă. Se măsura mereu temperatura apei de mare şi, de îndată ce se observa un grad mai puţin, căpitanul schimba cursul. Ştia că vasele se puteau bloca uşor în gheţurile de la acea latitudine, de aceea voia să evite un asemenea pericol. Ordinele sale pentru desfăşurarea activităţii în timpul nopţii erau îndeplinite întocmai. Căpitanul însuşi nu dormea în acea perioada. Numeroşi ofiţeri se ocupau de buna funcţionare a maşinilor, roţilor, elicei. Pasagerii puteau sta liniştiţi.

După ce am observat toate aceste lucruri, căpitanul Corsican şi cu mine am revenit în partea din spate a navei. Am ajuns într-un loc ce ni se părea pustiu. Deşi se vedea foarte greu, am zărit totuşi un om aplecat peste o balustradă, la marginea vasului. Privea oceanul, dar ce putea zări în noaptea adânca? Corsican se apropie de el:

— Fabian?

Fabian nu-i răspunse. Nu-l auzise. Corsican îl strigă din nou. Fabian tresări, întoarse capul spre el şi îi l'acu semn să tacă.

Apoi, cu mâna, îi arătă o umbra care se mişca încet, ceva mai departe. Era o forma abia vizibila…

Fabian zise, surâzând:

— Doamna în negru!

Am tresărit. Căpitanul Corsican mă luă de braţ, şi am simţit că şi el era agitat. Acelaşi gând ne fulgerase minţile. Umbra era fantoma despre care ne vorbise doctorul Pitfcrge.

Mac Elwin recăzusc în contemplarea sa visătoare. Eu, cu respiraţia tăiată, cu privirea tulburata, ma uitam la forma aceea umana, abia desprinsă din întuneric. Aceasta avansa, ezita, se ducea, sc oprea, îşi relua drumul, părea mai curând să alunece deasupra punţii decât să păşească. Deodată, ajunse la zece paşi dc noi şi ramase pe loc. Am putut să disting atunci silueta unei femei a cărei faţa era acoperită cu un voal gros.

— O nebuna! Nu-i aşa ca e o nebună? murmura Fabian. Aşa era, dar Fabian nu ne întreba pe noi, ci pe el însuşi.

Biata creatura sc apropie mai mult de noi. Am avut impresia că ochii ei, în spatele voalului, sc fixează asupra căpitanului Mac Elwin. Acesta se ridică, electrizat. Femeia îi puse mâna pe inima ca pentru a-i număra bătăile. Apoi o lua la fuga spre nişte construcţii apropiate.

— Ea! murmura Fabian.

Apoi îşi scutura capul, adăugând:

— Ce halucinaţie!

Căpitanul Corsican îl luă de mână.

Vino Fabian, îi zise, ducându-l de acolo.