CAPITOLUL XXI.

Pe la ora patru, cerul se degaja de nori şi deveni senin. Oceanul era foarte liniştit. Nava părea că stă pe loc. Ni se năzărea că ne găseam pe pământ. Nemişcarea lui Grcat-Eastem dădu pasagerilor ideea de a organiza curse.

Noutatea se răspândi repede. Imediat se strânseră sportivii, iar spectatorii ieşiră din saloane şi din cabine. Un englez, onorabilul Mac Karthy, fu numit comisar, şi concurenţi se prezentară de îndată. Erau vreo jumătate de duzină de maieloţi ce arătau precum centaurii, jumătate cal, jumătate om, gata să-şi dispute marele premiu al vasului.

Locul cursei îl formau cele două bulevarde. Concurenţii trebuiau să facă de trei ori turul navei, să parcurgă un traseu de o mie şi trei sute de metri. Era suficient. în curând, tribunele, adică dunetele, fură invadate de mulţimea curioşilor, înarmaţi cu ocheane.

Fabian, căpitanul Corsican, doctorul Pitferge şi cu mine ne-am aşezat pe duneta din faţă. Acolo se afla lumea bună. în faţa noastră se găseau locul de plecare şi linia de sosire. Pariurile se făcură imediat. Fură riscate sume considerabile. L-am văzut pe Harry Drake amestecându-se printre ceilalţi cu aplombul său obişnuit, discutând, certându-se, vorbind pe un ton ce nu admitea replică. Din fericire, Fabian, deşi angajase ceva bani în cursă, mi se păru destul de indiferent la zarva din jur. Se ţinea deoparte, gânditor, cu atenţia în altă parte.

Dintre concurenţii care se prezentaseră, doi atrăseseră într-un mod cu totul deosebit privirile publicului. Primul, un scoţian din Dundee, pe nume Wilmore, era scund, slab, osos, cu pieptul lat, ochii sclipitori şi părea principalul favorit. Celălalt, un irlandez înalt pe nume O'Kelly, ca un cal de curse, cântărea din priviri şansele pe care le aveau cei din jurul său. Tocmai voiam să risc pe el câţiva dolari, când doctorul m-a prins de mână:

— Jucaţi pe cel mic, credeţi-mă. Cel înalt nu merită.

— Ce vreţi sa spuneţi?

— Nu e un pur-sânge. Iniţial va avea o viteza bună, dar se va pierde pe parcurs. Cel mic, dimpotrivă, e un scoţian de rasă. Trupul i se ţine bine pe picioare, pieptul e bine dezvoltat. Cred că tipul e antrenat în treburi de astea. Pariaţi pe el, nu veţi regreta.

Am urmat sfatul dat de doctor şi am jucat pe Wilmore. Ceilalţi patru concurenţi nici nu intrau în discuţie.

S-au tras apoi la sorţi locurile. Norocul îl favoriza pe irlandez, care avea cea mai avansata poziţie.

Apoi se dădu semnalul de plecare, în vacarmul general. Cunoscătorii îşi dădură imediat seama că Wilmore şi O'Kelly erau alergători de profesie. Fără a se preocupa de rivalii lor, ei fugeau, cu trupul uşor aplecat înainte, cu capul drept, antebraţul lipit de stern. Erau cu picioarele goale. Călcâiul nu atingea deloc solul, lăsându-le elasticitatea necesară pentru a-şi conserva forţa. În concluzie, toate mişcările lor se completau reciproc.

În cel de-al doilea tur, O'Kelly şi Wilmore se distanţaseră deja de adversarii lor epuizaţi. Demonstrau pe viu axioma pe care mi-o repetase doctorul:

— Nu picioarele aleargă, ci pieptul. Trebuie să ai genunchi buni, dar mai ales plămâni buni.

În penultima turnantă, strigatele spectatorilor salutară favoriţii, care se aflau unul lângă altul, pe aceeaşi linie. încurajările, uralele, ţipetele izbucniră de peste tot.

— Ăla mic o să câştige, îmi zise Pitferge. Vedeţi, abia dacă respiră, în timp ce adversarul sau gâfâie.

Adevărat, Wilmore avea o faţă palidă şi calmă. Cei doi se ţineau însă la acelaşi nivel, apropiindu-se de linia de sosire.

— Ura! Ura pentru Wilmore! strigară unii.

— Wilmore a câştigat!

— Nu, au ajuns amândoi în acelaşi timp.

Wimore câştigase, dar abia dacă-şi depăşise adversarul cu o jumătate de cap. Aşa decise onorabilul Mac Karthy. Izbucniră discuţiile şi cuvintele tăioase. Partizanii irlandezului, în special Harry Drake, susţineau că era vorba de o „cursa moartă”, fără câştigător, şi că trebuia reluată de la început.

Antrenat de o mişcare involuntară, Fabian se apropie de Harry Drake şi îi zise:

— Greşiţi, domnule, învingătorul este matelotul scoţian.

Drake se îndreptă spre el:

— Ce spuneţi'? îl întrebă, pe un Ion ameninţător.

— Că greşiţi, răspunse, liniştit, Fabian.

— Asta, ripostă Drake, fiindcă aţi pariat pe Wilmore.

— Am pariat tot pe O' Kelly, ca şi dumneavoastră. Am pierdut şi plătesc.

— Domnule, izbucni Drake, drept cine mă luaţi?

Nu rosti nimic în plus, fiindcă imediat căpitanul Corsican se interpuse între el şi Fabian cu intenţia de a prelua discuţia. II trata pe celălalt cu un dispreţ şi o duritate foarte semnificative. Dar, evident, Drake nu voia să aibă de a face cu el. După ce Corsican termina, Drake îşi încrucişa braţele şi i se adresă lui Fabian:

— Domnule, aveţi nevoie de prieteni ca sa va puteţi apăra?

Fabian păli. Apoi se aruncă asupra lui Harry Drake. L-am reţinut însă. Pe de altă parte, prietenii lui Drake îl duceau pe acesta din locul cu pricina, îndepărtându-l de noi. Mai apuca însă să-i arunce o privire plină de ură lui Fabian.

Căpitanul Corsican şi cu mine coborârăm cu prietenul nostru, care se mulţumi să ne spună, cu o voce liniştita:

Cu prima ocazie o să-l pălmuicsc pe acest personaj!

CAFITOLUL XXII.

În timpul nopţii dc vineri spre sâmbătă, Grcat-Eastern traversă curentul Gulfstream, ale cărui ape sunt închise la culoare şi calde. Suprafaţa curentului, aflat între valurile Atlanticului, este uşor convexa. E un adevărat fluviu care curge printre două maluri lichide, şi chiar unul dintre cele mai mari, de nivelul Amazonului sau al lui Mississippi.

Ziua de 5 aprilie începu cu un minunat răsărit de soare. Bătea un vânt călduţ dinspre sud-vest. Soarele, care înverzise câmpiile de pe continent, usca pânzele umede. Vegetaţia mai întârzie câteodată, dar nu şi moda. Curând, bulevardele se umplură de numeroase grupuri de plimbăreţi. In cursul dimineţii, nu l-am văzut deloc pe căpitanul Corsican. Dorind să aflu noutăţi despre Fabian, m-am dus la cabina pe care o ocupa, lângă marele salon.

Am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Atunci am deschis uşa. Fabian nu era acolo.

Am urcat iar pe punte. Printre plimbăreţi nu era nici un prieten de-al meu, nici măcar doctorul. Atunci mi-a trecut prin cap să aflu în ce loc era închisa nefericita Ellen. în ce cabină se alia? Unde o legase iar Harry Drake? Pe ce mâini era nefericita pe care soţul o abandona zile în şir? Dacă voiam sa aflu toate acele lucruri, era pentru că doream să evit o întâlnire între ea şi Fabian. Nu era, aşadar, din curiozitate.

Am început să caut prin salonul cel marc al doamnelor şi am străbătut culoarele celor două etaje care deserveau acea porţiune a navei. Inspecţia se dovedi uşoară, numele pasagerilor erau afişate pe plăcuţe pe fiecare uşă, ceea ce simplifica şi serviciul stewarzilor. N-am găsit nicăieri numele lui Harry Drake, ceea ce m-a surprins puţin, înţelegând că omul preferase cabinele din spate ale lui Grcnt-Eastern. Din punct dc vedere al confortului nu existau diferenţe între cabine, căci Societatea Celor Speriaţi nu admisese decât o singura clasa pentru pasageri.

M-am îndreptat, prin urmare, către sălile pentru servirea mesei şi am străbătut cu atenţie culoarele laterale care se întindeau între cele două rânduri de cabine. Toate camerele erau ocupate, toate aveau câte un nume, numai cel al lui Harry Drake era de negăsit. Dc data asta, am fost mirat de absenţa lui, căci credeam ca am vizitat întregul oraş plutitor şi nu cunoşteam alt cartier mai retras decât acela. L-am întrebat însă pe un steward şi am aflat ca mai existau o suta de cabine sub sălile dc mese.

— Cum cobor acolo'?

— Pe o scară ce porneşte dc pe punte.

— Mulţumesc! Şi ce cabină ocupă domnul Drake?

— Nu ştiu, domnule.

Am urcat pe punte şi, cercetând cu atenţie locurile, am ajuns la uşa dincolo de care începea scara respectivă. Aceasta nu ducea către saloane vaste, ci spre un hol pătrat, întunecat, în jurul căruia se găseau numeroase cabine. Harry Drake, urmărind să o izoleze pe Ellen, nu putea alege un loc mai potrivit pentru dorinţa sa.

În cea mai mare parte, cabinele erau ocupate. Am parcurs holul şi culoarele laterale, cercetând fiecare uşă. Numele căutat nu era scris pe nicăieri… Dezamăgit, voiam să mă retrag, când un murmur vag, abia sesizabil, se ridică din capătul culoarului aflat în partea stângă. M-am întors surprins. Sunetele se intensificau, pe măsură ce mă apropiam. M-am îndreptat într-acolo. Am recunoscut un fel de cântec trist, ale cărui cuvinte nu le înţelegeam.

Am ascultat. Cânta o femeie. în vocea ei se simţea o durere mare. Vocea trebuia să fie a bietei nebune. Presimţirea nu mă înşela. M-am apropiat încet de cabina cu numărul 775. Era ultima de pe culoarul acela întunecat. Pe uşă nu era pus nici un nume. Harry Drake n-avea nici un interes să facă ştiut locul unde era închisă Ellen.

Vocea nefericitei ajunse distinct până la mine. Cântecul ei nu era decât o suita de fraze neîntrerupte, ceva suav şi trist, în acelaşi timp.

Deşi nu aveam cum să-i stabilesc identitatea, eram convins că Ellen era cea care cânta astfel.

Am ascultat timp de câteva minute şi tocmai voiam să mă retrag, când am auzit paşi în holul pătrat. Era oare Harry Drake? în interesul lui Ellen şi al lui Fabian, nu voiam sa fiu surprins acolo. Din fericire, culoarul, care ocolea cabinele, îmi permitea să urc pe punte fără să fiu văzut. Ţineam totuşi să ştiu cine era persoana ai cărei paşi îi auzisem. Puteam să văd, fără a fi văzut, datorită semiîntunericului ce stăpânea culoarul.

Zgomotul înceta. Printr-o coincidenţă, tăcu şi Ellen. Am ascultat iar. Curând, cântecul reîncepu, parchetul scârţâind din nou sub presiunea unui pas de om. Am distins, în fundul culoarului, la lumina slabă ce se scurgea pe sub uşile cabinelor, silueta lui Fabian!

Nefericitul! Ce instinct îl condusese în locul acela? Descoperise, ca şi mine, locul unde era ascunsă tânăra? Nu ştiam ce să cred. Fabian avansa încet, asculta şi părea că e tras de un fir invizibil. Ajunse în dreptul cabinei şi se opri acolo.

Era imposibil ca vocea aceea să nu-i trezească amintiri foarte triste… Dar, din moment ce nu ştia despre prezenţa lui Harry Drake la bord, cum ar fi bănuit existenţa iubitei lui acolo?

Fabian asculta în continuare. Ce urma să facă? să apeleze la forţă? Dacă Ellen ieşea tocmai în clipele acelea? Orice era posibil şi totul însemna pericol. M-am îndreptat spre el.

M-a recunoscut. L-am tras după mine. N-a opus rezistenţă. Apoi mi-a zis cu o voce spartă:

— Ştii cine este nefericita?

— Nu.

— E nebuna, îmi zise el. Vocea ei parcă vine de pe lumea cealaltă. Simt că puţină grijă, puţină iubire, ar vindeca-o pe femeia aceea.

— Să mergem, Fabian, să mergem!

Am urcat iar pe punte. Fabian, fără să mai spună un cuvânt, se îndepărtă imediat de mine, dar eu nu l-am pierdut din privire până ce nu l-am văzut că intră în cabina lui.