CAPITOLUL XXIV.

Noaptea fu foarte agitată. Vasul, lovit de talazuri, mergea ca un om nechibzuit. Mobilele se deplasau cu zgomot. Vântul sufla tare.

Pe la ora şase, m-am târât până la scara ce ducea pe punte. Am reuşit să o urc, dar cu mare greutate. Apoi m-am îndreptat spre duneta din faţă. Locul era pustiu, nu se găsea acolo decât doctorul Pitferge. Se ţinea bine de pereţii din jur şi stătea cu spatele împotriva vântului. îmi făcu semn să mă apropii, dar din cap, nu cu mâna, pentru că l-ar fi dărâmat furtuna. Nici nu putea să-mi vorbească, fiindcă nu l-aş fi auzit de la distanţa aceea. Am ajuns până la el după mari sforţări.

— Ai văzut, îmi zise el, ce ghinion are acest Great-Easterr. Exact când să ajungă în America, a început ciclonul, un adevărat ciclon, declanşat la comandă!

Doctorul pronunţa numai fraze întretăiate. Vântul îi înghiţea jumătate din cuvinte. Totuşi, l-am înţeles. De altfel, cuvântul „ciclon” nu cerea lămuriri suplimentare.

Se ştie că furtunile acelea rotitoare, numite uragane în Oceanul Indian şi în Atlantic, tornade pe coasta africană, taifunuri în Marea Chinei, au o forţă uimitoare şi pun în pericol serios navele cele mai sigure.

Great-Eastem era prins într-un ciclon. Cum avea să-l înfrunte?

— O să dea nenorocirea peste noi, îmi repeta Dean Pitferge.

Etrava navei dispăru sub munţii de apă care ne atacau din faţă, dinspre babord. Nu se putea vedea nimic la mai mult de un metru în faţă. Pe la ora şapte, apele deveniră monstruoase. Oceanul era zguduit de valuri imense, ale căror vârfuri înspumate se prăbuşeau într-un zgomot infernal.

Întorcându-mă, i-am văzut pe căpitan, pe secund şi pe primul inginer înfofoliţi în haine impermeabile, prinşi bine de balustrada pasarelelor. Erau învăluiţi în ceaţa cauzată de valuri. Căpitanul surâdea, după cum îi era obiceiul. Secundul râdea şi îşi arăta dinţii albi.

Nu-mi puteam explica încăpăţânarea căpitanului, dorinţa lui de a se lupta cu oceanul. Ar fi putut să întoarcă vasul şi să o şteargă din calea furtunii, dar el înainta hotărât. Pe la şapte şi jumătate, aspectul Atlanticului era înspăimântător. Priveam acel spectacol unic, cu mare interes. Lupta colosului cu oceanul. Până la un punct, am înţeles opinia celui care era „stăpân după Dumnezeu” pe navă. Omul nu voia să cedeze. Dar uitase ca puterea mării e infinită şi nu-i poate rezista nimic făcut de mână omenească! Oricât de solid ar fi fost, uriaşul trebuia să fugă din calea furtunii…

Dintr-o dată, aproape de ora opt, se produse şocul. Nava primi o lovitură formidabilă, din partea oceanului, în zona din faţă a babordului.

— Asta nu e o palmă, e un pumn în bărbie, îmi zise doctorul.

Lovitura ne năucise. Două bucăţi dintr-o epavă apărură pe culmea valurilor. Erau de la vasul nostru'? Great-Eastern tresărise la acel şoc, dar îşi continua drumul. Se vedeau mai multe resturi lăsate de apele furioase, care ajunseseră pe punte, deşi aceasta se afla la cincizeci de picioare deasupra nivelului mării. Fuga din faţa furtunii era mai necesară ca niciodată, dar, cu toate astea, vasul îi ţinea piept mai departe. Nu voia să cedeze şi nu avea să se dea înapoi! Un ofiţer şi câţiva marinari fură trimişi în partea din faţă a punţii ca să o cureţe de resturi.

— Atenţie, îmi zise doctorul, nenorocirea nu e departe.

Marinarii se duseră la provă. Noi eram în dreptul celui dc-al doilea catarg. Priveam prin ceaţa din care apăreau valurile ce măturau puntea. Urmă o altă lovitura a talazurilor, mai violentă decât prima, care smulse o placă enormă de fontă ce acoperea baba din faţă, demola capota masiva situată deasupra postului echipajului şi, biciuind în plin pereţii de la tribord, îi deşiră şi îi târî ca pe nişte bucăţi de pânză.

Oamenii fuseseră răsturnaţi. Unul dintre ei, un ofiţer, pe jumătate înecat, îşi scutura favoriţii uzi şi se ridica. Apoi, văzându-l pe unul dintre mateloţi zăcând fără cunoştinţa, se repezi la el, îl luă pe umeri şi îl duse de acolo. Oamenii se apropiará de capota zdrobită. In culoarul de sub ei, apa avea o înălţime de trei picioare. Alte resturi se zăreau pe mare, şi printre acestea, cele câteva mii de păpuşi pe care compatriotul meu de pe strada Chapón voia să le aclimatizeze în America.

Urmă o altă lovitură a talazurilor, mai violentă decât prima…

Vasul începea să ia serios apă. Masa lichidă se grăbea să pătrundă prin orice gaură sau deschizătură. Invazia marii era atât de evidentă, încât, după raportul inginerului, Great-Eastern primise mai mult de două mii de tone de lichid în momentele acelea, cantitate care ar fi fost suficientă pentru a scufunda o fregată.

— E bine! făcu doctorul, a cărui pălărie fu luată de o rafală de vânt. Vasul nu mai putea fi menţinut în situaţia aceea. Trebuia să fugă imediat din calea furtunii. Cu partea din faţă deformată, steamerul izbea valurile şi părea un om care înota printre vârtejuri, epuizat, cu gura deschisă.

În sfârşit, căpitanul Anderson înţelese. L-am văzut alergând spre roata cea mică de pe pasarelă şi modificând poziţia cârmei. Imediat, aburii se precipitară către cilindrii din spate. Colosul, evoluând ca o barcă, îşi schimbă direcţia spre nord şi o şterse din calea furtunii.

În acele momente, căpitanul, care era atât de calm de obicei, atât de stăpân pe situaţie, strigă furios:

— Nava mea este dezonorată!