CAPITOLUL XXV.

De abia virase Great-Eastern şi-şi modificase cursul, că ruliul dispăru. Agitaţiei îi urmă imobilitatea absolută. Se servi apoi masa de dimineaţă. Cei mai mulţi pasageri, liniştiţi de nemişcarea navei, coborâră în dining-room şi mâncară, fără a resimţi nici o zguduire sau vreun şoc. Nici o farfurie nu lunecă pe pământ, nici un pahar nu-şi goli conţinutul. Dar, peste trei sferturi de oră, mobilele îşi reîncepură balansul, suspensiile se legănau în aer, porţelanurile se ciocniră, iar Great-Eastern îşi reluă drumul spre vest pe care fusese silit să şi-l întrerupă pentru scurt timp.

Am urcat pe punte cu doctorul Pitferge. L-am recunoscut pe omul cu păpuşile.

— Domnule, i-a zis doctorul, lumea dumneavoastră în miniatură a fost pusa la grea încercare. Bebeluşii nu vor mai vorbi în Statele Unite ale Americii.

— Ce să-i faci? îi răspunse industriaşul parizian. Acolo vom confecţiona alţii.

Se vedea că francezul acela nu era omul care să dispere. L-am salutat şi am pornit mai departe, spre zona din spate a vasului. Acolo, un timonier ne spuse că lanţurile cârmei fuseseră smulse în timpul când nava primise cele două lovituri din partea oceanului.

— Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă accidentul s-ar fi produs în momentul manevrelor de întoarcere, îmi zise Pitferge, pentru că valurile izbeau foarte tare nava. Pompele au încercat să golească apa care a intrat în vas. Dar mai e destul de lucru.

— Şi bietul matelot rănit? l-am întrebat eu.

— E lovit râu la cap. Sărmanul! E un pescar tânăr, căsătorit, tatăl a doi copii, care îşi făcea prima călătorie peste mări. Medicul de la bord are grijă de el, şi mă tem pentru soarta lui. S-a răspândit şi zvonul că mai mulţi oameni au fost luaţi de valuri de pe vas, dar, din fericire, s-a dovedit a fi o minciuna.

— Ne-am reluat, aşadar, drumul?

— Da, răspunse doctorul, drumul spre vest, împotriva vântului şi a mării. Se simte, nu? adăugă el, agăţându-se de un tachet pentru a nu luneca pe punte. Ştiţi, domnule, ce aş face dacă Great-Eastern mi-ar aparţine? Aş face din el un transatlantic de lux, cu zece mii de franci locul. N-ar fi la bord decât milionari, oameni care să nu se grăbească. Aş face drumul din Anglia în America într-o lună sau şase săptămâni. Aş merge mereu cu vântul în faţă sau în spate. N-aş avea niciodată ruliu sau tangaj. Pasagerii mi-ar fi astfel întotdeauna asiguraţi împotriva râului de mare.

— E o idee patetica, i-am zis.

În acest timp, steamerul îşi continua drumul cu viteză redusă. Talazurile erau impresionante, dar etrava tăia valurile cu siguranţă. Un munte de metal înaintând împotriva unuia de apă era o imagine care nu mai corespundea realităţii. Puteam zice că o stâncă aştepta ca valurile să se spargă, neputincioase, de ea. De altfel, începu să plouă torenţial, ceea ce ne obligă să căutăm adăpost sub capota marelui salon. Aversa avu ca efect diminuarea vântului şi calmarea oceanului. Cerul se curaţi de nori spre vest şi se lumină. Pe la ora zece, uraganul îşi dădu ultima suflare.

La prânz, s-a putut observa cu destulă precizie locul unde ne aflam şi s-a afişat:

Latitudine 41°50' nord Longitudine 61°57' vest Cursă: 193 mile.

Diminuarea considerabilă a drumului parcurs nu trebuia să fie atribuită decât furtunii care, în cursul nopţii şi al dimineţii, suflase asupra noastră. Unul dintre pasageri, un adevărat locuitor al Atlanticului, pe care-l străbătea pentru a patruzeci şi patra oară, ne-a mărturisit că aşa ceva nu mai întâlnise până atunci şi nici un uragan nu mai produsese atâtea ravagii. Trebuie repetat însă că admirabilul steamship, chiar dacă naviga doar satisfăcător, chiar dacă se balansa cam tare, prezenta o perfecta siguranţă faţa de furiile oceanului, rezista ca un bloc masiv şi rigiditatea sa era datorată perfectei omogenităţi a construcţiei, dublei sale coci şi marginilor sale întărite.

Numai că, oricât de mare ar fi fost puterea lui, nu trebuia opus cu orice preţ unui ocean înfuriat. O navă nu e niciodată „dezonorata” dacă fuge din cale uraganului, oricât de mare şi de rezistentă ar fi. Un comandant nu trebuie să uite ca viaţa unui om e mai importanta decât satisfacerea propriului orgoliu. In orice caz, să te abţii este periculos, sa te încăpăţânezi este condamnabil, iar un exemplu recent, o catastrofă regretabila, ce a afectat un pachebot transatlantic, a demonstrat ca un căpitan greşeşte când luptă peste măsură împotriva mării, chiar daca simte că pe urmele sale sc află un vas al unei companii concurente.