CAPITOLUL XXVI.

În acest timp, pompele continuau să extragă apa din lacul ce se formase în interiorul lui Great-Eastern. Puternice şi rapide, puse în funcţiune de aburi, ele restituiau Atlanticului ceea ce-i aparţinea. Ploaia încetase. Vântul se răcea iar. Cerul, curăţat de furtună, era senin. Când se făcu noapte, am rămas să mă plimb pe punte. Saloanele erau puternic luminate. Stele apăreau şi dipăreau printre norii duşi în viteză de vânt. în jur şi în depărtare, totul se stingea în noaptea întunecoasa. Revenind spre capota marelui salon, am fost surprins să văd o mulţime compacta de spectatori care aplaudau o trupă de acrobaţi.

Oricât de interesant era programul lor, nu m-am oprit acolo. Am trecut pe lângă sala de joc, de unde se auzeau mereu strigate şi cuvinte fără perdea. Noroc că pe mine nu mă atrăgea aşa ceva. Consideram jocurile drept o plăcere bolnăvicioasa. Nici societatea celor care le practică nu mă atrage. La bord, aceasta era dominată de Harry Drake şi de credincioşii lui. Evitam contactul cu acei aventurieri care plecau sa facă avere în America. Treceam, aşadar, pe lângă sala respectivă, când o expozie violentă de strigăte şi injurii mă făcu să mă opresc. Am ascultat şi, după o clipă de linişte, spre marea mea mirare, mi s-a părut că aud vocea lui Fabian. Ce căuta el acolo? Se dusese după duşmanul lui?

Am deschis imediat uşa. In clipa aceea, tumultul atinsese maximum de intensitate. în mijlocul mulţimii de jucători, l-am zărit pe Fabian. Era în picioare, faţă în faţă cu Drake. M-am repezit spre prietenul meu. Fără îndoială că Drake îl insultase grosolan, căci mâna lui Fabian se ridică să lovească şi, dacă nu atinse obrazul celuilalt, fu din cauza căpitanului Corsican, care-l opri cu un gest rapid.

Inevitabilul se produsese, în ciuda măsurilor noastre, şi cei doi duşmani de moarte ajunseseră să se provoace. Era prea târziu ca să-i mai separi. Lucrurile trebuiau să-şi urmeze cursul. Căpitanul Corsican mă privi, şi în ochii lui am surprins mai multă tristeţe decât emoţie.

Pe cartea de vizită pe care duşmanul său i-o aruncase ca semn că primeşte provocarea, Fabian citi un nume. Un răcnet îi scăpă din piept:

— Harry Drake! strigă el. Deci tu eşti!

— Eu, căpitane Mac Elwin, îi răspunse, liniştit, rivalul.

Nu ne înşelasem. Dacă Fabian nu ştiuse până atunci nimic despre Drake, acesta era foarte bine informat despre tot ce făcea căpitanul Mac Elwin la bordul navei.