CAPITOLUL XXX.

Nu mai era posibil să îndreptăm lucrurile. Ne mai despărţeau doar câteva ore de momentul în care cei doi adversari urmau să se întâlnească. De ce atâta grabă? De ce Harry Drake nu aştepta să debarcăm mai întâi? Poate pentru că nava aceea, închiriată de o companie franceză, îi părea un teren mai propice pentru întâlnirea care trebuia să se încheie cu un omor. Sau Drake avea vreun interes ascuns pentru a se debarasa de Fabian, înainte ca el să pună piciorul pe continentul american şi să bănuiască prezenţa Ellenei la bord?

— Nu contează asta, zise căpitanul Corsican. Trebuie ca totul să se termine odată.

— Pot să-l rog pe doctorul Pitferge sa asiste la duel în calitate de medic?

— Da, chiar aţi face bine.

Corsican se desparţi de mine pentru a i se alătura lui Fabian. în acea clipă, începu să sune clopotul de pe pasarelă. L-am întrebat pe timonier ce semnifica. Mi-a spus că se anunţa „îngroparea” matelotului care murise în cursul nopţii. Urma să aibă loc trista ceremonie. Vremea, până atunci frumoasă, începea să se schimbe. Nori negri se ridicau dinspre sud.

La chemarea clopotului, pasagerii se adunară la tribord. Pasarelele, tamburele, bastingajele, ambarcaţiunile suspendate pe portmantouri, toate se umplură de spectatori. Ofiţerii, mateloţii, mecanicii care nu erau de serviciu se aliniară pe punte.

Pe la ora două, apăru un grup de marinari din direcţia infirmeriei. Trupul matelotului, cusut într-o bucată de pânză şi fixat pe o targa, era dus de patru oameni. De picioarele mortului se legase o ghiulea. Matelotul era acoperit cu drapelul britanic. Cei care-l purtau pe sărmanul marinar, urmaţi de tovarăşii dispărutului, avansau încet în mijlocul mulţimii care se dădea la o parte din faţa lor. Ajuns în spatele roţii mari de la tribord, cortegiul se opri, şi cadavrul fu depus pe un altar.

În faţa mulţimii de spectatori căţăraţi pe un tambur, se afla căpitanul Anderson şi ofiţerii cei mai importanţi. Căpitanul avea în mână o carte de rugăciuni. îşi scoase pălăria şi, timp de câteva minute, în mijlocul unei linişti adânci, citi cu o voce gravă.

Apoi, la un semn, trupul fu ridicat şi lunecă până în mare. O clipă se menţinu la suprafaţa, pluti, apoi dispăru în mijlocul unui cerc de spumă.

În clipa aceea se auzi vocea matelotului:

Pământ!