CAPITOLUL XXXI.

Pământul, anunţat chiar în clipa când marea înghiţea trupul matelotului, era gălbui şi abia se zarea. Linia dunelor ce se ridicau era Long-Island, un mare banc de nisip acoperit de vegetaţie, cu care începe coasta americană de la Montauk şi continuă până la Brooklyn, anexa New-Yorkului. Numeroase goelete stăteau aliniate lângă insula aceea acoperită de viile şi de casele de vacanţă. Era locul de relaxare preferat de new-yorkezi.

Fiecare dintre pasageri salută cu mâna pământul atât de dorit, după o călătorie îndelungată şi presărată cu incidente penibile. Toate binoclurile se concentrară asupra primei mostre din continentul american, şi fiecare o vedea diferit, în funcţie de regretele sau de speranţele sale. Yankeii îşi salutau patria-mamă. Sudiştii priveau cu necaz spre ţinuturile din Nord. Canadienii, ca nişte oameni care nu aveau decât un pas de făcut pentru a deveni cetăţeni ai Uniunii. Mormonii abia examinau malurile, privind mai departe, spre deşertul lor inaccesibil, Lacul Sărat şi Oraşul Sfinţilor. Cât despre tinerii logodnici, continentul acela reprezenta pentru ei pământul promis.

În acest timp, cerul se înnoura tot mai mult. Spre sud, tot orizontul era acoperit. Norii groşi se apropiau de zenit. Presiunea aerului scăzuse. O căldură sufocanta penetra peste tot, de parcă ne găseam în luna iulie.

— Vreţi să vă spun ceva care o să vă mire? îmi zise doctorul Pitferge.

— Spuneţi-mi.

— Vom avea o puternică furtună chiar azi. Observaţi norii negri care se ridică. Par animale din alte ere geologice, care se vor devora între ele.

— Mărturisesc că orizontul este ameninţător…

— Vă repet, continua Dean Pitferge, că furtuna va izbucni peste câteva ceasuri. Uitaţi-vă la aburii care se maschează în înălţimile cerului. Observaţi norii cirus, aceste „cozi de pisica”, cum li se zice. Va urma curând o condensare rapida şi, prin urmare, vor începe descărcările electrice. De altfel, barometrul a scăzut subit la şapte sute douăzeci şi unu de milimetri, iar vânturile care domină sunt cele dinspre sud-vest, care aduc furtuna în timpul iernii.

— Observaţiile dumneavoastră pot fi juste, doctore, i-am răspuns, ca un om care nu vrea să se predea. Dar când s-a auzit de furtună cu descărcări electrice în această perioadă a anului şi încă la aceasta latitudine?

— Am citit mai multe anuare, domnule. Iernile dulci sunt frecvent marcate de asemenea fenomene. Dacă aţi fi trăit în 1712 sau măcar în 1824, aţi fi auzit tunetul în februarie, în primul caz, ori în decembrie, în cel de-al doilea. în 1837, trăsnetul a căzut la Drammen, în Norvegia, şi a făcut pagube mari. Anul trecut, pe Marea Mânecii, bărcile de pescari au fost trăsnite. V-aş putea aduce mai multe exemple, dacă aş avea vreun anuar statistic la dispoziţie.

— In fine, doctore, m-aţi convins. Sper că nu vă sperie trăsnetul!

— Pe mine? Trăsnetul îmi e prieten. Mai mult chiar, e medicul meu.

— Adică?

— Cum mă vedeţi, am fost trăsnit chiar în patul meu, pe 13 iulie 1867, la Kiew, lângă Londra, şi aşa m-am vindecat de o paralizie a braţului drept, care până atunci nu putuse fi tratată de doctori!

— Glumiţi?

— Deloc. E un tratament puţin costisitor, mă refer la tratamentul cu electricitate. Scumpul meu domn, există numeroase alte cazuri care dovedesc ca fulgerele pot ţine locul celor mai buni doctori şi că intervenţiile lor fac minuni în situaţii disperate.

— Ce contează? Eu n-am încredere deloc într-un asemenea medic şi nu l-aş chema niciodată să mă consulte.

— Pentru că nu l-aţi văzut la lucru. îmi vine în minte un exemplu. În 1837, în Connecticut, un ţăran care suferea de un astm sufocant incurabil a fost trăsnit pe câmp şi s-a vindecat complet.

După cum vorbea, doctorul era în stare să facă pilule din fulgere.

Degeaba râdeţi ca un neştiutor! Nu cunoaşteţi nimic, nici despre vreme, nici despre medicina!