CAPITOLUL XXXII.

M-am despărţit apoi de Dean Pitferge. Am rămas pe punte, în aşteptarea furtunii care se anunţa. Fabian era încă închis în cabina lui, iar Corsican stătea cu el. Fără îndoiala, căpitanul Mac Elwin îşi lua unele măsuri în caz de nenorocire. îmi trecu prin minte că avea o soră la New-York şi m-am cutremurat la gândul că îi puteam anunţa sfârşitul fratelui ei, frate pe care-l aştepta de atâta vreme. Doream să-l văd pe Fabian, dar m-am gândit că era mai bine să nu-l tulbur.

Pe la ora patru, am ajuns în dreptul unei limbi de pământ lângă Long-Island. Se numea Fire-Island. în mijlocul ei se ridica un far ce lumina în depărtări. în clipele acelea, pasagerii invadaseră punţile şi pasarelele. Toate privirile se îndreptară spre coasta care rămăsese cam la şase mile spre nord. Se aştepta momentul când sosirea pilotului va rezolva pariul important care se pusese în legătură cu acest lucru. Toată atenţia se concentra asupra celor şapte sau opt persoane pe care soarta urma să-i desemneze să facă de cart în timpul nopţii.

Pe la patru şi şaisprezece minute, se semnala o mică goeletă la tribord, care se îndrepta spre steamship. Nu mai era nici îndoială, venea pilotul. Pariurile se înteţiră. Pilotul urma să ajungă la bord peste cincisprezece sau şaisprezece minute.

— Pe zece dolari că pilotul e căsătorit!

— Pe douăzeci că e văduv.

— Pe treizeci de dolari că poartă mustaţa.

— Pe cincizeci ca are favoriţi roşcaţi!

— Pe şaizeci că are un neg pe nas!

— Pariez o sută de dolari că va urca pe punte cu piciorul drept!

— Fumează.

— Are pipă!

— Nu! Ţigară!

— Nu! Da! Nu!

În acest timp, goeleta, cu pânzele în vânt, se apropia cu repeziciune de steam-ship. I se distingeau bine formele elegante care-i dădeau aspectul unui yaht de distracţie. încântătoare şi solide, bine construite, pentru a rezista mării, acele ambarcaţiuni pentru pilotare cântăreau între cincizeci şi şaizeci de tone. Cu ele s-ar fi putut face înconjurul lumii, şi caravelele lui Magellan nu le depăşeau prin nimic. Când goeleta ajunse la două lungimi de cablu de Great-Eastern, o mică barcă fu lansată la apă. Căpitanul Anderson dădu ordin ca vasul să se oprească şi, pentru prima oară în decurs de paisprezece zile, roţile şi elicea se înfrânară. Un om se urcă în bărcuţa goeletei. Patru mateloţi vâsliră către steam-ship. O scară din frânghie fu aruncată pe flancul colosului, aproape de locul unde acosta coaja de nucă a pilotului. Acesta prinse scara, urcă pe ea cu agilitate şi sări pe punte.

Il întâmpinară strigătele de bucurie ale câştigătorilor şi exclamaţiile celor care pierduseră. Se stabiliră următoarele:

Pilotul era căsătorit.

Nu avea neg.

Avea mustăţi blonde.

Sărise pe punte cu amândouă picioarele în acelaşi timp.

În fine, momentul exact când ajunsese la bord era ora patru, treizeci şi şase de minute.

Câştigătorul pariurilor obţinea nouăzeci şi şase de dolari. Acesta era căpitanul Corsican, care nici nu se aşteptase la aşa ceva. Curând, apăru pe punte şi, când i se înmâna câştigul, îl ruga pe căpitanul Anderson sa păstreze banii pentru văduva tânărului matelot ucis în accident. Comandantul îi strânse mâna, fără a mai adăuga nimic. O clipă mai târziu, la Corsican veni un marinar, care îl salută şi-i vorbi bărbăteşte:

— Domnule, îi zise, camarazii mei m-au trimis la dumneavoastră să vă spun că sunteţi un om pe cinste. Vă mulţumesc toţi în numele bietului Wilson, care nu mai poate să vă mulţumească.

Emoţionat, căpitanul Corsican îi strânse mâna.

Pilotul, un om scund, care purta o şapcă din pânza lucioasa, un pantalon negru, o redingotă maro şi o umbrela, devenise stăpânul vasului Grent-Eastern.

După ce sărise pe punte, urcase pe pasarela şi aruncase o legătură de ziare asupra căreia se repeziră mai mulţi pasageri, cu foarte marc curiozitate. Erau ultimele ştiri din Europa şi din America. Era legătura politică şi civică renăscută dintre Great-Eastern şi cele doua continente.