CAPITOLUL XXXIII.

Furtuna era gata să înceapă. Lupta dintre elemente se pregătea. O pânză subţire de nori, de culoare uniformă, se întindea deasupra noastră. Atmosfera era închisă. Natura dorea să justifice presimţirea doctorului Pitferge. Steamship îşi încetinea viteza. Roţile nu făceau mai mult de trei sau patru turc pe minut. Prin supapele întredeschise ieşeau vârtejuri de vapori albi. Pe prăjina de lângă cârmă flutura pavilionul britanic. Căpitanul Anderson dăduse toate ordinele necesare pentru ancorare. Din înaltul tamburului de la tribord, pilotul conducea evoluţia navei prin trecătoarea îngustă. Dar refluxul începuse deja, şi linia care taie deschiderea golfului Hudson nu mai putea fi trecută de către Great-Eastern. Eram forţaţi să stăm în mijlocul mării până a doua zi. încă o zi pierdută!

Pe la cinci fără un sfert, la ordinul pilotului, ancorele fură coborâte pe fundul apei. Lanţurile ieşiră prin nările lor din etrava, cu un zgomot ce putea fi comparat cu tunetul. Chiar am crezut, pentru o clipă, ca începea furtuna. După ce ghearele muşcară nisipul, nava se imobiliza. Great-Eastern redevenise o insulă. în clipa aceea, răsuna pentru ultima oară trompeta stewardului. Ne chema la cina de rămas bun. Nici un pasager nu a lipsit la acest apel. Un sfert de oră mai târziu, saloanele erau pline de meseni şi puntea devenise pustie.

Şi, totuşi, şapte persoane îşi lăsaseră locurile neocupate. Era vorba de cei doi adversari care îşi riscau vieţile în duel, cei patru martori şi doctorul. Ora înfruntării fusese bine aleasă. La fel şi locul acesteia. Pe punte nu se afla nimeni. Pasagerii coborâseră în dining-room, mateloţii erau la posturile lor, ofiţerii serveau masa la cantina proprie. Nu se zărea nici măcar un timonier în zona din spate a lui Great-Eastern, care stătea imobil, ţintuit de fundul mării prin ancorele sale.

La cinci şi zece minute, doctorul şi cu mine am fost găsiţi de Fabian şi de căpitanul Corsican. Nu-l mai văzusem pe Fabian de la scena din sala de joc. îmi păru trist, dar foarte liniştit. înfruntarea nu-l preocupa. Gândul îi era în alta parte, iar privirile sale o căutau peste tot pe Ellen. Se mulţumi să-mi întindă mâna, fără a rosti vreun cuvânt.

— Harry Drake n-a sosit încă? mă întreba căpitanul Corsican.

— Nu.

— Sa mergem în spate, la locul de întâlnire.

Fabian, căpitanul Corsican şi cu mine am pornii într-acolo. Cerul se întunecase. Nori grei se rostogoleau la orizont. Câteva fulgere îndepărtate străpungeau pânza norilor. Atmosfera părea plină de electricitate.

Harry Drake şi cei doi martori ai săi sosiră la cinci şi douăzeci de minute. Ne salutară şi le înapoiarăm salutul. Drake nu spuse nici un cuvânt, îl privi plin de ură pe Fabian. Acesta nici nu-l văzu. Era adâncit într-o contemplare profundă şi părea că nu se gândea la rolul pe care-l juca în drama aceea.

Căpitanul Corsican se adresă yankeului, martor al lui Drake, cerându-i săbiile. Acesta le scoase la iveală imediat. Erau săbii de luptă, ale căror mânere protejează în întregime mâinile care le ţin. Corsican le luă, le îndoi, le măsură şi îl lăsă pe yankeu să-şi aleagă arma. în timpul acestor pregătiri, Harry Drake îşi aruncase pălăria, îşi scosese haina, îşi deschisese cămaşa la câţiva nasturi şi îşi suflecase mânecile. Atunci am văzut că era stângaci. Acesta era un avantaj incontestabil pentru el, căci era obişnuit să lupte cu dreptacii.

Fabian nu se clintise de la locul său. Se părea că pregătirile nu-l interesau. Căpitanul Corsican se apropie de el, îi atinse mâna şi îi dădu sabia. Fabian privi fierul scânteietor şi reveni la realitate.

Luă hotărât sabia.

— Aşa e just, murmură el. îmi amintesc tot.

Apoi se plasă în faţa lui Harry Drake, care luă imediat poziţia de gardă, în spaţiul acela strâmt, eschivele erau aproape imposibil de executat. Cel care ar fi căzut ar fi avut şanse foarte mici să mai scape.

— Începeţi, domnilor, le zise căpitanul Corsican.

Săbiile se întretăiară. încă de la primele ciocniri ale lamelor, câteva un-doi-uri rapide, executate de luptători, câteva degajări şi riposte, am înţeles că Fabian şi Drake erau foarte buni. Căpitanul Mac Elwin era rece, stăpân pe sine, aproape indiferent, mai puţin emoţionat decât martorii săi. Dimpotrivă, Harry Drake îl privea cu ochii injectaţi. Dinţii i se zăreau sub buza uşor ridicata, întreaga sa fizionomie arăta semnele unei uri violente. Venise acolo ca să ucidă şi asta dorea să facă din tot sufletul.

După o primă confruntare care dură câteva minute, săbiile coborâră. Niciunul dintre adversari nu fusese atins. O zgârietura se putea observa pe garda săbiei lui Fabian. Drake îşi ştergea fruntea plină de sudoare.

Furtuna se declanşa cu toată furia. Tunetele bubuiau în serie, într-un zgomot asurzitor. Electricitatea se descărca prin şerpii de foc cu o asemenea intensitate, încât săbiile păreau adevărate paratrăsnete în mijlocul norilor furtunoşi.

După cele câteva clipe de odihna, căpitanul Corsican făcu semn să înceapă cea de-a doua repriză. Fabian şi Harry îşi reluară poziţiile de apărare.

Deodată, după o degajare în trei lovituri, Drake fanda. Am crezut că Fabian a fost atins în piept. Dar el se ferise de acea lovitură joasă şi para, izbind sec lama lui Harry. Acesta se ridică, apropiindu-se cu o trecere circulară, în timp ce fulgerele deşirau norii de deasupra noastră.

Fabian putea profita pentru a riposta, dar nu o făcu. Aşteptă lăsându-şi adversarul să-şi revină. Mărturisesc, acea mărinimie nu era pe gustul meu. Harry Drake nu trebuia menajat.

Deodată, fără nici un motiv aparent, sabia lui Fabian lunecă la pământ. Fusese atins mortal fără ca noi să ne dăm seama? Inima îmi bătu să-mi spargă pieptul…

Privirea lui avea o strălucire neobişnuită.

— Apăraţi-vă! urlă Drake, ridicându-se pe vârfuri ca un tigru, gata să se repeadă asupra victimei sale.

Nimic nu-l putea opri să-l răpună pe adversarul său dezarmat. Căpitanul Corsican era gata să se arunce între ei, pentru a-l împiedica pe Drake să-şi ucidă partenerul de duel. Dar acesta, uimit, râmase nemişcat, la rândul său.

M-am întors. Palidă ca o moartă, cu mâinile întinse în faţă, Ellen se apropia de luptători. Fabian, cu braţele deschise, fascinat de aceea apariţie, nu mai mişca.

— Dumneata! strigă Harry Drake către Ellen. Dumneata aici!

Sabia lui se ridică tremurătoare, cu vârful ei de foc. S-ar fi zis că era spada arhanghelului Mihail în mâinile unui demon.

Un fulger orbitor, o lumină violenta acoperi întreaga parte din spate a vasului în clipa aceea. Am fost aruncat într-o parte şi am simţit că mă sufoc. Fulgerul şi tunetul au izbucnit deodată. Un miros de sulf se ridica din jurul nostru. Cu mari eforturi, am reuşit să-mi revin. Căzusem într-un genunchi. M-am ridicat. Am privit în jur. Ellen îl strângea în braţe pe Fabian. Harry Drake, pietrificat, rămăsese în aceeaşi poziţie, dar faţa îi era neagră!

Nenorocitul fusese trăsnit, sabia sa de fier atrăgând fulgerul!

Ellen îl părăsi pe Fabian, se apropie de Harry Drake, cu privirea plină de milă. îi puse mâna pe umăr… Acel contact uşor a fost suficient pentru a rupe echilibrul. Trupul lui Drake căzu asemenea unei mase inerte.

Ellen se aplecă asupra cadavrului, în timp ce noi dădeam înapoi înspăimântaţi. Mizerabilul murise.

— Trăsnit! murmură doctorul, apucându-mă de braţ. Trăsnit! Nu credeţi nici acum în intervenţia Cerului?

Fusese Harry Drake trăsnit, aşa cum afirmase Dean Pitferge, sau i se rupsese un vas de sânge, cum susţinu mai târziu medicul de la bord? Nu ştiu nici azi. Era cert însă că aveam în faţa ochilor un cadavru.