CAPITOLUL XXXIV.

În ziua următoare, marţi 9 aprilie, pe la unsprezece dimineaţa, Great-Eastern ridica ancora şi se pregătea să intre în Hudson. Pilotul manevra cu mare siguranţă. Furtuna se terminase în cursul nopţii. Ultimii nori dispăreau la linia orizontului. Marea se anima. O flotilă de goelete se deplasa de-a lungul coastei.

Fabian, cu braţele deschise, fascinat de acea apariţie, nu mai mişca…

Pe la unsprezece şi jumătate, veni Sânte, un mic vas cu aburi care aducea comisia sanitară a New-Yorkului. Se apropia cu mare rapiditate şi îmi permise să îmi fac o imagine despre acele mici tendere americane construite după acelaşi model. De altfel, douăzeci de asemenea vase ne înconjurară mai târziu.

Am trecut apoi Light-Boat, linie luminoasă plutitoare care marchează intrarea în Hudson. Punctul de la Sandy-Hook, acea limbă de nisip care se termină cu un far. fu depăşită ceva mai târziu, şi un grup de spectatori ne adresa urale.

După ce am ajuns în mijlocul unei flote pescăreşti, am zărit înălţimile acoperite de verdeaţă de la New-Jersey, uriaşele forturi ale golfului, apoi marele oraş ce se întinde între Hudson şi Râul de Est, precum Lyonul între Ron şi Saone.

O oră mai târziu, după ce am pătruns între cheiurile New-Yorkului, Great-Eastern arunca ancorele în Hudson, iar acestea agăţară cablurile telefonice subacvatice, pe care era cât pe ce să le rupă la plecare.

Începu debarcarea tuturor celor care mă însoţiseră în cursul traversării, pe care aveam să nu-i mai revăd niciodată: californieni, sudişti, mormoni, tineri căsătoriţi… îi aşteptam pe Fabian şi pe Corsican.

Îi povestisem căpitanului Anderson despre incidentele duelului ce avusese loc la bordul navei sale. Medicii îşi făcură rapoartele. Justiţia nu avea ce sa cerceteze în ceea ce priveşte moartea lui Harry Drake, şi se dădură ordine ca rămăşiţele sale să fie îngropate în America.

Statisticianul Cokburn, care nu-mi vorbise tot drumul, se apropie de mine şi îmi zise:

— Domnule, ştiţi câte ture au făcut roţile în cursul traversării?

— Nu.

— O suta de mii şapte sute douăzeci şi trei.

— Într-adevăr? Dar elicea?

— Şase sute opt mii o sută treizeci de ture.

— Vă rămân îndatorat, domnule!

Şi statisticianul Cokburn se despărţi de mine, fără a-şi lua măcar rămas bun.

Atunci apărură Fabian şi căpitanul Corsican. Fabian îmi strânse mâna cu recunoştinţă.

— Ellen, îmi zise el, se va vindeca! Pentru câteva clipe şi-a revenit! Ah! Dumnezeu este drept şi îi va reda mintea în întregime!

Vorbind astfel, se gândea cu bucurie la viitor. Cât despre căpitanul Corsican, îşi luă rămas bun de la mine fără nici o ceremonie.

— Să ne vedem cu bine! îmi mai strigă el, după ce luă loc pe tenderul pe care se aflau Fabian şi Ellen, sub îngrijirea doamnei Red, sora căpitanului Mac Elwin, venită în întâmpinarea fratelui ei.

I-am privit cum se îndepărtau spre punctul vamal. Văzând-o pe Ellen între Fabian şi sora lui, nu mă îndoiam că îngrijirea, devotamentul şi dragostea vor reuşi să aducă la normal sufletul acela rătăcit din cauza durerii.

În clipa aceea, ra-am simţit prins de braţ. Era doctorul Dean Pitferge.

— Ei, m-a întrebat el, ce aveţi de gând să faceţi?

— Pe legea mea, doctore, fiindcă Great-Eastern va rămâne o sută nouăzeci şi două de ore la New-York şi pentru că mă voi întoarce în ţară tot cu el, am să petrec acest timp în America. înseamnă opt zile, şi dacă sunt întrebuinţate cu folos, vor fi suficiente pentru a vedea New-Yorkul, Hudsonul, valea Mohawk, lacul Erie, Niagara şi tot ţinutul acesta cântat de Cooper.

— Aşadar, mergeţi Ia Niagara? Pe legea mea, nu m-ar deranja să o revăd, zise Dean Pitferge.

Doctorul mă amuza. Era un ghid pregătit şi găsit pe neaşteptate.

— Bateţi palma! i-am spus.

După un sfert de oră, ne îmbarcam pe tender, şi după trei ore, venind de pe Broadway, ne instalam în două camere din Fifth Avenue Hotel.