CAPITOLUL XXXVII.

Niagara nu-i un fluviu, nici măcar un râu, ci un canal lung de treizeci şi şase de mile.

Prin acest canal se varsă apele Lacului Superior, ale Michiganului, Huronului şi Erie în Ontario. Cascada separa Statele Unite de Canada.

La ora 10 dimineaţa, pe 12 aprilie, doctorul şi cu mine am ajuns pe străzile largi ale lui Niagara-Falls, orăşelul creat chiar la marginea cascadei, la trei sute de mile de Albany. Hotelurile luxoase şi vilele confortabile, pe care le frecventează yankeii şi canadienii, ne-au atras atenţia.

După câteva minute, am ajuns la marginea cascadei a cărei prezenţă se făcuse simţită prin mugetul infernal ce răsuna pretutindeni. Am urcat pe un pod ce lega malul stâng al râului Niagara de cel drept. Cascada nu se putea vedea, fiindcă vaporii de apă rezultaţi din prăbuşirea lichidului înspumat formau o adevărata ceaţă, dincolo de care nu se desluşea nimic.

— Închideţi ochii! îmi spuse doctorul. Să nu priviţi până nu vă voi zice eu!

Nu l-am ascultat. După ce am trecut podul, am ajuns pe o insulă, numită Goat-Island. Era un pământ de şaptezeci de acri pe care creşteau copaci uriaşi, înconjuraţi de aleile pline de maşini. Am fugit pe sub copaci. Tunetul apelor se auzea şi mai tare.

— Priviţi acum! îmi zise doctorul.

Niagara se putea vedea în toată splendoarea sa. în acel loc făcea o cotitură brusca, aşa că se puteau observa fără dificultate apele ei ce se prăbuşeau de la o înălţime de o sută cincizeci şi opt de picioare, pe o lungime de două mile.

Acolo natura crease unul dintre cele mai minunate locuri din lume, parcă special pentru a vrăji ochiul. Combinaţiile de culori, jocul de lumini şi umbre, soarele care atingea apele din toate unghiurile posibile dădeau naştere unor efecte greu de imaginat.

— Şi acum, să mergem în mijlocul cascadei, îmi zise doctorul.

Ce voia să spună? Nu ştiam ce să cred, când am văzut un turn din piatră, la câteva sute de paşi, construit chiar la marginea apei. Acel monument măreţ fusese ridicat în 1833 de un oarecare Judge Porter şi era numit Terrapin-Tower.

Niagara se putea vedea în toată splendoarea sa…

Am coborât apoi râpele de pe Goat-Island. Ajunşi la nivelul cursului superior al Niagarei, am văzut o punte sau, mai degrabă, nişte scânduri ce uneau capetele unor stânci. Puntea urma cascada de la numai câţiva paşi. Apele înspumate mugeau dedesubt. Ne-am aventurat pe scândurile acelea şi, după câteva clipe, am ajuns pe blocul de rocă principal care suporta pe Ten-apin-Towcr. Turnul, rotund, înalt dc patruzeci şi cinci de picioare, era făcut numai din piatra. în vârf avea un balcon circular. Scara era din lemn. Mii de nume erau gravate pe treptele acesteia.

Din vârful turnului, privirea plonjează în adâncuri. Poţi vedea până la gura monstrului lichid care înghite apele. Simţi cum vibrează stânca de la baza turnului. în jur se formează prăpăstii lichide, îngrozitoare. Nu se mai aud cuvintele. Spuma sare până în vârful construcţiei. Apa pulverizată se ridica în aer, dând naştere unui minunat curcubeu. Printr-un simplu efect optic, turnul parc a se deplasa o dată cu apele, dar în sens opus.

Altfel, efectul ar fi fost atât de puternic, încât puţini turişti ar fi scăpat de leşin.

După câteva minute, ne-am retras de pe terasa construcţiei. Atunci, doctorul mi-a zis:

— Terrapin-Tower, domnul meu, va cădea într-o zi în prăpastie şi acest lucru se va întâmpla mai repede decât credem.

— De ce?

— Cascada canadiană se retrage încet şi foarte puţin, dar se retrage. Turnul, construit în 1833, se afla mult mai departe de apă. Geologii pretind că, în urmă cu treizeci şi cinci de mii de ani, căderea de apă se situa pe la Queen's Town, cam la şapte mile în aval de poziţia pe care o ocupă azi. După domnul Bakewcll, deplasarea e de vreun metru pe an. După sir Charles Lyell, de doar un picior. Va veni deci clipa când stânca pe care e construit turnul, roasa de ape, se va prăbuşi în adâncul cascadei. Ei bine, ţineţi minte ce vă spun: când se va prăbuşi stânca, se vor găsi câţiva excentrici care să coboare în Niagara o dată cu aceasta!