CAPITOLUL XXXVIII.

A doua zi, pe 13 aprilie, programul doctorului indica o vizită pe ţărmul canadian. O simpla plimbare. Am plecat pe la şapte dimineaţa.

Pe la şapte şi jumătate, am ajuns la Suspension-Bridge. Era singurul pe care se putea ajunge în Canada. Podul suspendat era format dintr-o parte superioară, pe care treceau trenurile, şi dintr-una inferioară, pe care se deplasau pietonii şi maşinile. Fusese construit de îndrăzneţul inginer John A. Roebling, din Trendon, statul New-Jersey. Avea o lungime de opt sute de picioare şi o lărgime de douăzeci şi patru. Inaugurat în 1855, costase cinci sute de mii de dolari. în clipa când ne aflam pe la mijlocul său, pe deasupra noastră trecu un tren, şi am observat cum partea superioară s-a deformat sub noi cu mai mult de un metru!

Am ajuns pe ţărmul canadian şi mergeam pe malul stâng al Niagarei pentru a surprinde alte aspecte noi. Am poposit la un hotel englezesc unde doctorul a comandat un dejun foarte convenabil. Pe acolo trecuseră multe celebrităţi, printre care şi Louis Napoleon.

Am pornit iar să vedem cascada. Un negru ne-a condus într-un vestiar, de unde ne-am echipat cu un impermeabil, cizme şi pălării cauciucate. Astfel am putut ajunge în mijlocul norilor de apă pulverizată. Cascada se prăbuşea în faţa noastră asemenea unei cortine la teatru.

Pe la ora nouă, am ajuns la hotel, unde ne-am dat jos hainele ude. Am revenit pe ţărm şi, deodată, am scos un strigăt de uimire:

— Căpitanul Corsican!

M-a auzit şi a venit spre mine.

— Dumneavoastră aici! Ce bucurie să vă revăd!

— Şi Fabian? Şi Ellen? l-am întrebat, în timp ce-i strângeam mâna.

— Sunt şi ei aici. Fabian e plin de speranţă, Ellen revenindu-şi, încet-încet.

— Dar cum se face că vă găsesc aici?

— Acest Ioc ne-a fost recomandat pentru recuperarea ei.

— Dar l-a recunoscut pe Fabian?

— Nu, nu încă, murmură căpitanul. Dacă o va face vreodată… E calmă, liniştită, doarme bine, iar în ochii ei poţi citi că încearcă să-şi amintească ceva.

— Dar unde sunt cei doi?

— Priviţi! îi puteţi vedea de aici.

În direcţia indicată de căpitan, l-am zărit pe Fabian. Se afla lângă o stâncă şi, la câţiva paşi de el, stătea imobilă Ellen. Ea privea peisajul şi părea cufundata într-un extaz mut. Din poziţia ei se vedeau cele două cascade, americana şi canadiana. Deodată, tânărul făcu un pas spre ea. Ellen se ridicase brusc şi se îndreptase spre apa înspumată. Voia să se arunce în valuri?

Mâna ei se întindea spre prăpastie. Dacă mai făcea un pas era pierdută.

Se opri brusc. îşi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge o anumită imagine. Fabian, palid ca un mort, se aruncase deja între ea şi prăpastie. Ellen îşi scutură minunatul pâr blond. Tresări. Oare îl vedea pe Fabian? Nu. Era ca o moartă care revenea la viaţă şi încerca să înţeleagă ce se petrecea în jurul ei.

Căpitanul Corsican şi cu mine nu îndrăzneam să facem nici un pas. Cei doi se aflau atât de aproape de prăpastie, încât ne era teamă de o nenorocire.

Deodată îi scăpară câteva cuvinte:

— Dumnezeule, unde sunt? Ce e cu mine?

Ellen îşi dădu seama, dintr-o data, că cineva se afla foarte aproape de ea. Se întoarse pe jumătate spre noi şi ne apăru metamorfozată. O altă privire scânteia în ochii săi. Fabian, tremurând, stătea în faţa ei, cu braţele deschise.

— Oh, Fabian, iubitul meu Fabian! strigă ea.

Tânărul o prinse în braţe, iar ea se prăbuşi fără putere. El scoase un urlet disperat, crezând-o moartă! Doctorul însă interveni:

— Liniştiţi-vă, îi zise tânărului, această criză o va salva!

Am dus-o apoi la Clifton-House şi am aşezat-o în patul ei, unde, după ce-i trecu leşinul, adormi adânc.

Fabian, încurajat de doctor şi plin de speranţă, fiindcă Ellen îl recunoscuse, veni spre noi:

— O vom salva, îmi zise, o vom salva. în fiecare zi văd cum se vindecă tot mai mult. Poate azi, poate mâine, Ellen va redeveni a mea. Ah, Cerule milos, fii binecuvântat! Vom rămâne aici cât va fi nevoie ca să se facă bine. Nu-i aşa, Archibald?

Fabian ne privea cu tandreţe. Vindecarea fetei nu era departe…

Dar trebuia să plecăm. Ne mai rămânea abia o oră ca să ajungem la Niagara-Falls. Când a venit clipa despărţirii de bunii noştri prieteni, Ellen încă dormea. Fabian ne-a îmbrăţişat. Căpitanul Corsican, emoţionat, după ce ne-a promis că ne va trimite telegrafic veşti despre fată, şi-a luat rămas bun de la noi, şi astfel am părăsit, în jurul prânzului, Clifton-House.

Puntea vasului era plină de pasageri şi de colete…