XII ASEDIAŢI

Tovarăşii lui Ben Raddle şi Summy Skim încă nu ştiau că tabăra fusese descoperită. Din locul unde se aflau, la poalele lui Golden Mount, nu puteau vedea creasta platoului. Nu ştiau nici faptul că Hunter şi câţiva dintre ai săi urcaseră muntele şi, ca atare, nu puteau bănui că aceştia zăriseră calul scăpat, în urmărirea căruia alergase Neluto şi pe care, de altfel, îl prinsese repede.

Îndată ce ajunseră la tabără, cei doi veri înfăţişară situaţia, şi nimeni nu se mai îndoia că vor trebui să ţină piept unui atac apropiat.

— Ne vom apăra, grăi Cercetaşul. N-o să fugim din faţa acestor prăpădiţi!

Un „uraaa!” ieşit din piepturile tuturor îi însoţi cuvintele.

Atacul se va dezlănţui chiar azi? Tot ce se poate. Hunter avea interes să grăbească lucrurile. Cu toate acestea, neştiind ce forţe i se vor împotrivi, nu va acţiona fără oarecare prudenţă. Va căuta să se dumirească, înainte de a trece la fapte. Poate că, după ce se va încredinţa că dispune de superioritate numerică, va încerca să stea de vorbă, să obţină câştig de cauză pe cale paşnică. Totuşi, n-ar trebui să trecem cu vederea că până acum nu aflase că are de-a face cu vecinii lui de pe Forty Miles Creek. Când va da ochii cu fostul său potrivnic, nu se va simţi deloc îndemnat să înlesnească o învoială. Conducătorii fireşti ai caravanei ţinură degrabă sfat, pentru a hotărî ultimele măsuri de apărare.

Ben Raddle luă cuvântul:

— Tabăra noastră e foarte bine acoperită, spuse el. Într-o parte de Golden Mount, în alta de Rio Rubber, pe care Hunter şi oamenii lui nu-l vor putea trece fără să ne intre în bătaia carabinelor…

— Adevărat, domnule Raddle, răspunse Cercetaşul. Dar, din păcate, în faţă, între râu şi munte, nu suntem apăraţi decât de canal, iar un şanţ, cu o lăţime de şapte-opt picioare, n-o să-i împiedice pe asediatori.

— Sunt de aceeaşi părere, câtă vreme şanţul va fi gol, răspunse inginerul, dar va fi mai greu de trecut dacă-l vom umple până la refuz.

— Va trebui să tăiem malul râului şi să-l inundăm! exclamă Jane Edgerton.

— Asta-i şi părerea mea, încuviinţă Ben Raddle.

— Bine, domnule Raddle, spuse Cercetaşul, aşa să facem, dar s-o facem îndată. Mai avem câteva ceasuri înainte ca banda să coboare şi să se apropie de tabăra noastră… La lucru!

Bill Stell îşi adună oamenii. Înarmaţi cu unelte, ei alergară la mal pe care îl străpunseră în locul din care se desprindea canalul. Peste câteva minute apa se revărsa năvalnic până la barajul înălţat la intrarea în galerie.

Acum, orice comunicare cu câmpia era tăiată. În vreme ce se executa această lucrare, Summy Skim, Jane Edgerton şi Neluto se îndeletniceau cu pregătirea armelor. Carabine, puşti, revolvere, chiar şi cuţite, pentru cazul că vor trebui să lupte corp la corp. Le rămăsese destulă rezervă de praf de puşcă,de gloanţe şi de cartuşe, gata făcute.

— Avem pentru ticăloşii ăştia atâtea gloanţe câte merită, şi n-o să facem deloc economie, spuse Summy Skim…

— Eu cred că, dacă-i vom primi cu o rafală zdravănă, vor pleca aşa cum au venit, îşi dădu părerea Neluto.

— Se poate. Dar, de va trebui să ne batem, ţinând seama că noi ne aflăm la adăpost, după copaci, în vreme ce ei vor fi descoperiţi, de cealaltă parte a canalului, diferenţa numerică va fi compensată. Dacă ni s-a ivit vreodată prilejul să ochim, apoi acesta este!… Să nu uiţi, Neluto.

— Bizuiţi-vă pe mine, domnule Skim.

Pregătirile de apărare fiind terminate, nu le mai rămânea decât să supravegheze împrejurimile taberei. Lăsară doi oameni în partea de sus a canalului, de unde puteau să supravegheze toată latura sudică de la poalele lui Golden Mount.

Cu toţii îşi dădeau seama de avantajele poziţiei pe care o ocupau. Spaţiul trapezoidal în care era aşezată caravana nu avea altă ieşire decât barajul ridicat la capătul galeriei, lat numai cât să treacă peste el căruţele. Dacă vor fi siliţi să bată în retragere, să le cedeze texanilor locul, această punte îngustă le va îngădui să iasă în câmpie şi să ajungă la malul stâng al lui Rio Rubber. Dacă, dimpotrivă, vor avea interes să dea cale liberă apei din canal, pentru a determina erupţia vulcanului, nimic mai lesne decât să distrugă într-o clipă barajul cu ajutorul celor cinci sau şase cartuşe împlântate în stâncă, pe care unul şi acelaşi fitil le unea de cele aşezate mai înainte în fundul galeriei. Ţinând seama că lucrurile ar putea lua o asemenea întorsătură, avură grijă să baricadeze această trecere, lăsând doar o mică deschidere care va fi astupată în clipa când va începe atacul.

În vreme ce oamenii de pază rămăseseră în exterior, ceilalţi luară masa la adăpostul copacilor. Ben Raddle, Summy Skim şi Jane Edgerton mâncară împreună cu ei. Pescuitul fusese rodnic în ultimele zile, astfel că proviziile de conserve erau aproape neatinse. Aprinseră focul, care nu mai prezenta acum nici un neajuns de vreme ce tot fuseseră descoperiţi, şi fumul se înălţă liber printre crengi.

Prânzul nu le-a fost tulburat nicicum. Sosise timpul să fie schimbaţi oamenii de pază şi apropierea tâlharilor tot nu fusese semnalată.

— Oare netrebnicii or fi plănuit să ne încercuiască la noapte? spuse Summy Skim.

— Noaptea abia dacă ţine două ceasuri. Nu pot nădăjdui să ne ia prin surprindere, răspunse Ben Raddle.

— De ce nu, Ben? Doar n-au cum să ştie că suntem în stare de alarmă şi că am aflat despre venirea lor la Golden Mount. Habar n-au că i-am zărit când erau sus, la marginea platoului.

— Aşa o fi, recunoscu Cercetaşul, dar au văzut calul care a fugit. Mai întâi un câine în pădure, apoi un cal pe câmpie, e mai mult decât ar trebui ca să-şi dea seama că în locul acesta a poposit o caravană. Aşadar, fie în cursul după-amiezii, fie noaptea viitoare, trebuie să ne aşteptăm că vom da ochii cu ei.

Pe la ora unu, Bill Stell trecu peste baraj şi ajunse la cei doi oameni care vegheau împrejurimile.

Cât lipsi el, Ben Raddle şi Summy Skim se întoarseră la pâlcul de copaci de unde îi zăriseră pe Hunter şi Malone pe creasta platoului.

Din locul acela, fumul vulcanului se vedea foarte bine. El se înălţa la vreo cincizeci de picioare deasupra craterului şi se învolbura cu putere, străbătut de neîncetate limbi de foc. Tăria forţelor vulcanice creştea în mod vădit. Te mai puteai oare îndoi că se apropia clipa erupţiei?

Această alternativă era însă foarte dăunătoare planurilor inginerului, într-adevăr, vulcanul şi-ar fi revărsat materia auriferă împreună cu lava şi cenuşa, iar texanilor nu le-ar fi rămas altceva de făcut decât să-şi dea osteneala să o adune. Cum ar fi izbutit Ben Raddle să-i împiedice? în tabără, grupul lor avea sorţi de izbândă. În câmp descoperit, i-ar fi fost cu neputinţă să iasă învingător. Dacă se va dezlănţui erupţia, aceasta va fi spre folosul lui Hunter şi partida va fi pierdută pentru totdeauna.

Inginerul era cu atât mai neliniştit, cu cât îşi dădea seama că n-are cum înlătura această primejdie, astfel că se întoarse în tabără mai îngrijorat decât plecase.

În clipa când ajunse acolo, Summy Skim i-l arătă pe Cercetaş care alerga în fuga mare. Cei doi îi ieşiră în întâmpinare până la baraj.

— Vin! strigă Bill Stell.

— Sunt departe? întrebă inginerul.

— Cam la o jumătate de leghe, răspunse Cercetaşul.

— Mai avem timp să pornim în recunoaştere?

— Da, zise Bill Stell.

Trecură împreună canalul şi ajunseră repede la locul unde câţiva oameni stăteau de veghe.

Le era lesne să îmbrăţişeze cu privirea întreaga câmpie, fără să fie văzuţi.

Pe lângă poalele vulcanului banda se apropia în rânduri strânse. Trebuie că erau prezenţi cu toţii. Li se vedeau ţevile puştilor strălucind în soare. Nu aveau cu ei nici cai, nici căruţe. Lăsaseră în urma lor întregul material.

Hunter, Malone şi şeful de echipă mergeau în frunte. înaintau cu oarecare teamă, oprindu-se uneori şi coborând cu câteva sute de paşi spre câmpie, de unde puteau vedea vârful lui Golden Mount.

— În mai puţin de un ceas vor fi aici, spuse Ben Raddle.

— E limpede că şi-au dat seama unde se află tabăra, răspunse Summy Skim.

— Şi că vin să o atace, adăugă Cercetaşul.

— De l-aş avea pe Hunter în bătaia puştii, l-aş saluta cu un glonte şi m-aş strădui să-l dobor ca pe o raţă! strigă Summy Skim.

— La ce bun! se împotrivi Ben Raddle. Nu, să ne întoarcem în tabără şi ne purtăm cinstit până la capăt.

Era lucrul cel mai înţelept. Moartea texanului n-ar fi împiedicat atacul care, la urma urmelor, nu era foarte sigur.

Ben Raddle, Summy Skim şi Cercetaşul se întoarseră deci la canal, îndată ce trecură, unul după altul, peste baraj, deschizătura baricadei fu astupată cu bolovanii pregătiţi în acest scop. În acea clipă se tăia orice legătură dintre cele două maluri ale canalului.

Se retraseră toţi cu şaizeci de paşi îndărăt şi se regrupară în spatele primilor copaci, unde se aflau la adăpost în cazul că se vor folosi armele, ceea ce era mai mult ca sigur. Apoi, cu puştile încărcate, aşteptară. într-adevăr, mai bine să aştepte până în ultima clipă, să-i lase pe bandiţi să se apropie şi să nu intervină decât dacă vor încerca să treacă peste canal.

După o jumătate de oră, Hunter, Malone şi însoţitorii lor se iviră la cotitura muntelui. Înaintând încet, unii apucară pe la poalele lui, ceilalţi se îndreptară către râu, coborând pe malul stâng.

Jumătate din oamenii aceştia erau prospectori,pe care Ben Raddle, Summy Skim şi Neluto îi văzuseră lucrând pe claim-ul 131 de pe Forty Miles Creek. Cealaltă jumătate era alcătuită din douăzeci de indieni, recrutaţi de Hunter la Circle City şi la Fort Yukon, în vederea campaniei de pe ţărmul Oceanului Arctic.

Bandiţii se adunară laolaltă când ajunseră la canal, în faţa căruia Hunter şi Malone se opriseră.

Începură amândoi o discuţie cu şeful de echipă, discuţie ce părea tare însufleţită, judecind după gesturile pe care le făceau. Nu se mai îndoiau că la adăpostul copacilor fusese instalată o tabără. Dar ceea ce părea că-i descumpăneşte era canalul, care le ridica o piedică destul de greu de înlăturat, dacă ar fi izbucnit o rafală de gloanţe la o depărtare de şaizeci de paşi.

La cea dintâi privire îşi dăduseră seama că aşa-zisul canal fusese săpat de curând. În ce scop? Cu siguranţă că n-aveau cum să bănuiască, intrarea galeriei fiind ascunsă în dosul unei grămezi de crengi. De altfel, cum şi-ar fi putut închipui vreodată că galeria era hărăzită să reverse apele râului în măruntaiele lui Golden Mount?

În timpul acesta, Hunter şi Malone umblau în sus şi-n jos pe mal, căutând, fără-ndoială, un mijloc de trecere. Trebuiau neapărat să înainteze până la pădure, fie pentru a lua legătura cu cei ce se aflau în ea, fie pentru a se convinge că aceştia părăsiseră locul, ceea ce, la urma urmelor, era foarte posibil.

După câteva minute, şeful de echipă veni lângă ei şi le arătă cu mâna barajul, singurul loc prin care se putea trece de cealaltă parte a canalului. Se îndreptară toţi trei într-acolo. Dar, văzând că baricada nu avea nici o deschidere, înţeleseră că pădurea nu fusese părăsită şi că dincolo de această barieră vor întâlni o tabără.

Adăpostiţi de copaci, Hen Raddle şi tovarăşii săi urmăreau mişcările bandei. Pricepură că Hunter era pe cale să-şi croiască drum, înlăturând bolovanii îngrămădiţi la baraj. Sosise clipa să intre în acţiune.

— Nu ştiu ce mă împiedică să-i zdrobesc ţeasta!… îl am în bătaia puştii… şopti Summy Skim.

— Nu… să nu tragi, Summy, îl sfătui Ben Raddle, împingând în jos arma vărului său. Chiar de-l ucizi pe şef, rămân soldaţii. Poate ar fi mai bine să încercăm să discutăm cu ei, înainte de a ajunge la împuşcături. Ce zici, Cercetaşule?

— Să încercăm, răspunse Bill Stell, deşi nu-mi fac iluzii asupra rezultatului. Dacă asta nu ajută la nimic, nici rău nu ne poate face.

— În orice caz, să nu ne arătăm cu toţii. Hunter nu trebuie să afle câţi suntem, grăi Jane Edgerton.

— Aşa-i, încuviinţă inginerul, doar eu…

— Şi cu mine, adăugă Summy Skim, care n-ar fi consimţit nici în ruptul capului să se ascundă din faţa lui Hunter.

Chiar în clipa în care, la un semn al texanului, câţiva dintre oamenii săi se apropiau de baricadă s-o dărâme, Ben Raddle şi Summy Skim se iviră la marginea pădurii.

De îndată ce-i zări, Hunter le făcu semn oamenilor săi să se retragă şi toată banda rămase în apărare, cam la zece paşi de canal.

Se apropiară doar Hunter şi Malone cu puştile în mână.

Ben Raddle şi Summy Skim erau şi ei înarmaţi cu carabinele, pe care le sprijiniră de pământ. Cei doi texani făcură la fel.

— Eh! strigă Hunter uimit. La naiba, chiar dumneavoastră eraţi, domnilor de la o sută douăzeci şi nouă!

— În carne şi oase, răspunse Summy Skim.

— Nu mă aşteptam câtuşi de puţin să vă întâlnesc la gurile lui Mackenzie, continuă texanul.

— Nu mai puţin decât noi de a vă vedea sosind aici, îi răspunse Summy Skim.

— Asta dovedeşte că memoria dumneavoastră e mai slabă decât a mea. Oare nu rămăsese între noi o veche răfuială?

— Ne putem răfui şi aici, tot atât de bine ca şi pe claim-ul de pe Forty Milles Creek, îi dădu Summy Skim replica.

— La dispoziţia dumitale!

Hunter, la care mânia luase locul surprizei, îşi ridică iute arma. Summy Skim făcu la fel.

Prin toată banda trecu un freamăt de nelinişte, pe care Hunter îl potoli cu un gest. Înainte de a începe lupta era mai bine să cunoască numărul adversarilor, şi scormonea în zadar cu privirea spre pădure. Nici un om din caravană nu se zărea printre copaci.

Ben Raddle socoti că e cazul să intervină. Înainta până la mal. Hunter şi cu el se aflau faţă în faţă, despărţiţi de canal, în timp ce Malone şi Summy rămăseseră mai în spate.

— Ce doriţi dumneavoastră? întrebă liniştit inginerul.

— Vrem să ştim ce căutaţi aici, la Golden Mount.

— Cu ce drept?

— Iată dreptul meu! răspunse brutal Hunter, izbind pămîntul cu patul armei.

— Iată-l şi pe al meu! făcu Ben Raddle, imitându-l. Urmară câteva clipe de tăcere încordată.

— Vă întreb încă o dată, ce căutaţi aici, la Golden Mount? continuă texanul.

— Ceea ce căutaţi şi voi, răspunse Ben Raddle.

— Aveţi de gând să exploataţi zăcământul?

— Da, zăcământul nostru.

— Vulcanul de Aur nu-i al cuiva anume, e al tuturor! se împotrivi Hunter.

— Nu-i adevărat, răspunse Ben Raddle. Aparţine primilor ocupanţi.

— Nu-i de ajuns să-l fi ocupat primul! strigă Hunter.

— Ce vorbeşti? Şi ce-ar mai trebui?

— Să fii în stare să-l aperi.

— Suntem gata s-o facem, declară liniştit inginerul.

— Pentru ultima oară, continuă Hunter care începuse să-şi iasă din fire, vreţi sau nu să ne cedaţi locul?

— Veniţi să-l luaţi, răspunse Ben Raddle.

La un semn al lui Malone, izbucniră focuri de armă. Dar Ben Raddle şi Summy Skim scăpară neatinşi, adăpostindu-se degrabă în pădurice. Înainte de a se afunda printre copaci, Summy Skim se întoarse, duse puşca la umăr şi ţinti spre Hunter.

Ferindu-se într-o parte, texanul izbuti să se abată din calea glontelui, care-l lovi mortal pe unul dintre oamenii lui.

Împuşcăturile răpăiau din ambele părţi. Dar, adăpostiţi în spatele copacilor, tovarăşii lui Ben Raddle avură mai puţin de suferit decât asediatorii. Primii s-au ales cu câţiva răniţi, în vreme ce printre ultimii au existat şi morţi.

Hunter înţelese atunci că, dacă nu izbuteşte să traverseze canalul, banda lui ar putea fi până la urmă decimată. Le porunci oamenilor săi să se culce la pământ. Pământul aruncat pe maluri alcătuia un fel de parapet îndărătul căruia se puteau adăposti, cu condiţia de a rămâne întinşi pe jos. Din această poziţie îşi îngăduiau iară nici un risc să îndrepte un tir susţinut asupra pădurii, de unde nimeni nu putea să iasă fără a-şi primejdui viaţa.

Astfel acoperiţi, la porunca lui Hunter, Malone şi doi dintr-ai lor se îndreptară târâş spre baraj. Ajunseră teferi, şi, adăpostiţi îndărătul stâncilor baricadei, începură să dea la o parte, una câte una, pietrele ce se rostogoleau în canal.

Toată atenţia apărării se îndreptă către acest punct. Dacă ar înlătura piedica, dacă banda ar izbuti să ajungă la pădurice şi să năvălească în tabără, orice împotrivire ar fi zadarnică şi izbânda ar fi de partea superiorităţii numerice.

Nici unul din gloanţele trase din pădure nu-i atinse pe Malone şi oamenii lui. Bill Stell, care voia să-i împiedice cu orice preţ să treacă de baraj, spunea că ar trebui să se încerce o ieşire şi să se angajeze lupta corp la corp.

Ben Raddle îl opri. Ar fi fost prea primejdios să străbată spaţiul descoperit ce despărţea pădurea de canal. Mai bine să-i pună pe Hunter şi pe ai săi într-o asemenea situaţie, când, după trecerea baricadei, aceştia se vor năpusti asupra taberei. Până atunci, cel mai bun lucru pe care-l aveau de făcut era să ţintească fără-ncetare asupra barajului, răspunzând, totodată, numeroaselor împuşcături trase de la parapetul canalului.

Se scurseră astfel vreo zece minute. Nici unul dintre cei care se ocupau de baraj nu fusese atins. Dar îndată ce se mări deschiderea, gloanţele începură să nimerească în plin.

Unul dintre indieni fu doborât. Un altul îi luă degrabă locul, dar îi împărtăşi soarta. În aceeaşi clipă, un glonte tras de Neluto îl nimeri pe Malone în piept. Texanul se prăbuşi, iar căderea lui stârni un urlet de spaimă în întreaga bandă.

— Bine, bine, îi spuse Summy Skim lui Neluto, aflat lângă el. Straşnică lovitură! Asta zic şi eu lovitură!… Dar pe Hunter să mi-l laşi mie, băiete!

După căderea lui Malone, acesta păru că vrea să renunţe la un atac ce nu avea deloc sorţi de izbândă. Dacă lucrurile continuau astfel, atacanţii vor sfârşi prin a se lăsa ucişi, unul după altul, până la ultimul. Pentru că nu voia să-şi pună şi mai mult oamenii în primejdie, Hunter dădu semnalul de retragere. Cărându-şi răniţii, banda se îndreptă spre câmpie, sub ploaia de gloanţe ce-i saluta fuga, şi dispăru pe după munte.