XI ÎNAINTEA BĂTĂLIEI

Mai, puteau oare nădăjdui că banda de texani nu va descoperi Vulcanul de Aur? Nu, fiindcă Hunter îl va zări de îndată ce va trece de liziera pădurii. De altfel, n-aveau ei drept călăuză pe acel Krarak, al cărui nume Summy îl auzise rostit?

Iar odată descoperit Golden Mount, bunul simţ îţi mai îngăduia să crezi că Ben Raddle şi ai săi nu vor fi zăriţi? Nici vorbă de aşa ceva. Desigur, trebuiau să încerce să se ascundă, dar puteai pune rămăşag o mie contra unu că vor fi trădaţi de săpăturile canalului, hărăzit să reverse apele din Rio Rubber în măruntaiele vulcanului.

Din clipa aceea, lupta va fi de neînlăturat.

Or, banda lui Hunter număra patruzeci de oameni, în vreme ce Ben Raddle şi însoţitorii săi nu erau mai mulţi de douăzeci şi unu.

Aşadar, se aflau într-o inferioritate numerică pe care îndrăzneala n-o putea compensa.

Deocamdată n-aveau decât să aştepte. Peste patruzeci şi opt de ore, poate chiar mai devreme, Hunter se va afla în apropierea lui Golden Mount.

Să părăsească tabăra de la gurile lui Mackenzie şi să se îndrepte spre Klondike, lăsând texanilor locul liber? Nici nu se gândeau la una ca asta. Cercetaşul n-ar fi putut face o asemenea propunere tovarăşilor săi, iar aceştia n-ar fi acceptat-o.

În calitate de primi ocupanţi, nu erau ei în drept să se socotească proprietarii zăcământului vulcanic? Cu siguranţă, nu se vor lăsa deposedaţi fără a lupta să şi-l apere.

Nici chiar Summy Skim, înţeleptul Summy, n-ar fi îngăduit să bată în retragere.

Să dai înapoi în faţa acestui Hunter, a cărui purtare grosolană din momentul sosirii la Skagway n-o uitase încă, după cum nu uitase nici obrăznicia şi reaua lui credinţă de pe vremea exploatării claim-urilor 129 şi 131!… Dimpotrivă, încerca o oarecare mulţumire la gândul că va da ochi cu un adversar de care catastrofa de pe Forty Miles Creek îl despărţise. Între ei rămăseseră unele lucruri de lămurit, şi, de vreme ce se ivea acum prilejul, nu-l va lăsa să-i scape.

— Îmi închipui că peste câteva ceasuri vom vedea banda îndreptându-se spre Golden Mount, îi spuse a doua zi Bill Stell lui Ben Raddle, reluând discuţia de unde o lăsaseră în ajun… După ce va ajunge la el, Hunter se va opri să-şi aşeze acolo tabăra, sau va socoti de cuviinţă să ocolească muntele ca să poposească la malul lui Mackenzie, cum am făcut şi noi?

— Bill, eu cred că texanii vor dori să urce mai întâi pe Golden Mount, pentru a-şi da seama dacă pot aduna cuarţ aurifer şi pepite din vârful lui. Asta ar fi mai firesc.

— Aşa e, încuviinţă Cercetaşul. Dar, după ce se vor încredinţa că nu e cu putinţă să pătrunzi în crater, vor coborî. Atunci vor trebui să aleagă. De plecat, nu vor pleca înainte de izbucnirea erupţiei sau înainte ca ea să înceteze. În ambele cazuri, vor fi nevoiţi să-şi aşeze tabăra.

— Doar dacă n-or pleca, după cum au venit! strigă Summy Skim. Ar fi cea mai înţeleaptă hotărâre din partea lor.

— Poţi fi sigur că n-au s-o ia, spuse Ben Raddle.

— De altfel, adăugă Cercetaşul, prezenţa câinelui în pădure trebuie că le-a dat de bănuit. Vor căuta să vadă dacă nu le-au luat-o înainte alţi prospectori la gurile lui Mackenzie şi-şi vor îndrepta cercetările până la estuar.

— În acest caz, răspunse Summy Skim, ne vor descoperi repede şi vor încerca să ne alunge. Prin urmare, mă voi afla faţă în faţă cu acest Hunter! Ei bine! Un duel straşnic, după tipicul francez sau cel american – îl voi lăsa pe el să aleagă – ar putea pune capăt la toată tevatura…!

Nu se puteau bizui pe o asemenea soluţie. De vreme ce texanii erau mai numeroşi, cu siguranţă că se vor strădui să tragă foloase de pe urma acestui fapt şi să rămână singurii stăpâni ai lui Golden Mount. Trebuiau deci să fie pregătiţi să le respingă atacul, şi se luară toate măsurile în vederea unei apropiate ciocniri.

Bill Stell adună oamenii şi materialele dincolo de canal. Căruţele şi corturile fură ascunse sub copacii presăraţi în spaţiul trapezoidal, mărginit pe o latură de acest canal, iar pe celelalte trei laturi de vulcan, ţărmul oceanului şi Rio Rubber. Pământul era acoperit acolo de nişte ierburi, destul de rare, suficiente însă pentru a asigura hrana animalelor timp de câteva zile. Caravana se găsea astfel pe un fel de poziţie fortificată, aproape cu neputinţă de a fi străpunsă la vest, la nord şi la est, canalul alcătuind la sud o linie de apărare pe care asediatorii n-o vor trece uşor, sub focul carabinelor, când apele râului îl vor umple.

Se pregătiră armele pentru apărare. Toţi oamenii se înarmară cu puşti, revolvere şi cuţite, fără să mai punem la socoteală faimoasa carabină a lui Summy Skim.

Se înţelege de la sine că, din această clipă, vânătorii renunţară să mai vâneze, deşi pescarii mai pescuiau încă, fie în râu, fie prin râuleţele de pe ţărm, asta pentru a-şi mai economisi proviziile, încă de la primele licăriri ale zorilor, Ben Raddle puse să se înalţe un baraj la intrarea galeriei subterane, astfel încât aceasta să nu fie invadată de ape când se va străpunge malul lui Rio Rubber pentru umplerea canalului. Inginerul îşi va asigura astfel o linie de apărare şi, totodată, va putea declanşa erupţia când va crede el de cuviinţă. Mai dispuse să se facă nişte găuri pentru mine în peretele din fundul galeriei, în care introduseră cu mare grijă cartuşele. La nevoie, nu le rămânea altceva de făcut decât să aprindă fitilul.

Pregătirile fiind isprăvite, aşteptau atacul stând la pândă. Oamenii se adunaseră în partea cea mai retrasă a taberei. Pentru a-i zări, duşmanii trebuiau să înainteze până la malul stâng al lui Rio Rubber.

Cu toate acestea, Ben Raddle, Summy Skim şi Cercetaşul trecură în repetate rânduri de cealaltă parte a canalului, ca să scruteze câmpia pe o întindere mai mare. Dădură chiar un ocol pe la poalele vulcanului.

Din locul acela, privirea nu era împiedicată decât de copacii de la marginea pădurii, situată la o depărtare de o leghe şi jumătate. Câmpia era pustie. Nu se arăta nici ţipenie de om. Nici spre ţărm nu se zărea nimeni.

— Cu siguranţă că texanii n-au ieşit încă din pădure, spuse Cercetaşul

— Nu se grăbesc deloc, adăugă Summy Skim.

— Poate că înainte de a porni la treabă vor să-şi dea seama ce-i aşteaptă, astfel că nu se vor încumeta până la Golden Mount decât noaptea viitoare, răspunse Ben Raddle.

— S-ar putea, încuviinţă Cercetaşul, iar noi vom proceda în consecinţă.

Ziua se sfârşi liniştită şi, împotriva aşteptărilor lui Ben Raddle, nici noaptea următoare nu-i tulbură nimeni. Summy Skim dormi neîntors, ca de obicei.

În schimb, Ben Raddle, izbuti cu greu să aţipească. Neliniştea şi mânia îi răscoleau sufletul.

Tocmai când să-şi atingă ţinta, iată că norocul îi întorcea spatele! Şi câtă responsabilitate nu-şi asumase, responsabilitate căreia îi simţea acum întreaga povară, dacă nu va izbuti să ţină piept bandei lui Hunter. Nu era el iniţiatorul expediţiei? Nu-şi îndemnase el tovarăşii să pornească în această campanie, care ameninţa să sfârşească atât de rău? La drept vorbind, nu-l silise el pe Summy Skim să petreacă un al doilea an în această regiune pierdută a ţării?

Pe la cinci dimineaţa, Ben Raddle şi Cercetaşul trecură din nou canalul. Se întoarseră fără să fi observat nimic deosebit.

Părea că vremea bună se statornicise şi barometrul confirma acest lucru. Adierea răcoroasă, venind dinspre larg, mai potolea căldura, temperatura fiind destul de ridicată. Această adiere împingea către sud aburii ieşiţi din crater, care i se părură inginerului şi lui Bill Stell mai puţin groşi şi plini de funingine decât în ajun.

— Acţiunea vulcanului o fi cumva în descreştere? întrebă Ben Raddle.

— Pe cinstea mea, răspunse Cercetaşul, dacă vulcanul se stinge, treaba noastră va fi mult mai uşoară.

— La fel şi a lui Hunter, răspunse inginerul, în cursul după-amiezii, dădu şi Neluto o raită spre câmpie. Era însoţit de Stop, care nu mai suferea deloc de pe urma rănii. Dacă vreunul din oamenii lui Hunter s-ar fi apropiat de poalele muntelui, credinciosul animal ar fi ştiut să-i ia urma.

Pe la ceasurile trei, Ben Raddle, Summy Skim şi Cercetaşul priveau malul râului, acolo unde urma să se facă spărtura, când, dintr-o dată, intrară în alarmă. Dinspre câmpie, unde indianul împreună cu Stop se duseseră în recunoaştere, se auziră nişte lătrături.

— Ce s-o fi întâmplat? întrebă Cercetaşul.

— Vreun vânat pe care câinele nostru l-o fi pus pe goană, răspunse Ben Raddle.

— Nu, se împotrivi Summy Skim, n-ar lătra în felul acesta.

— Haideţi! spuse inginerul.

Nu făcuseră nici o sută de paşi, când îl zăriră pe Neluto, alergând cît îl ţineau picioarele. Se grăbiră în întâmpinarea lui.

— Ce se întâmplă, Neluto? întrebă Ben Raddle.

— Iată-i, răspunse indianul. Sosesc.

— Toţi? întrebă Bill Stell.

— Toţi.

— La ce depărtare sunt? întrebă inginerul.

— Cam la vreo cinci sute de metri, domnule Ben.

— Nu te-au văzut?

— Nu, răspunse Neluto. Dar eu i-am văzut bine. Înaintează uni lângă alţii, cu caii şi căruţele…

— Încotro se duc?

— Spre râu.

— Au auzit lătratul câinelui? întrebă Summy Skim.

— Nu cred. Erau prea departe.

— La tabără! porunci Ben Raddle.

După câteva minute, trecuseră toţi patru canalul şi ajunseseră alături de tovarăşii lor, la adăpostul copacilor.

Oare, după ce vor ajunge la poalele lui Golden Mount, Hunter, Malone şi banda lor se vor opri să-şi aşeze acolo tabăra? Sau, dimpotrivă,îşi vor urma drumul spre estuarul lui Mackenzie?

Această ultimă soluţie părea mai potrivită. Pentru că aveau şi ei nevoie să poposească vreo câteva zile, vor căuta un loc unde să nu ducă lipsă de apă de băut. Or, nici un râuleţ nu uda câmpia la vest de Golden Mount, şi nu se putea ca Hunter să nu ştie că Marele Fluviu se varsă în Ocean, la mică depărtare de acolo. Aşadar, trebuiau să se aştepte că-l vor vedea îndreptându-se către estuar. Şi atunci, cum să nu-i atragă atenţia săpăturile canalului şi cum să mai nădăjduieşti că nu va descoperi el tabăra de la adăpostul copacilor?

Cu toate acestea, după-amiaza trecu fără să se fi produs vreo ciocnire.

Nici texanii şi nici vreun om de-al lor nu se arătară prin împrejurimile lui Rio Rubber.

— S-ar putea, aşa cum am presupus noi ieri, ca Hunter să fi vrut să urce sus, pe munte, înainte de a se statornici la poalele lui, zise Jane Edgerton.

— Într-adevăr, s-ar putea, răspunse Summy Skim. Trebuie mai întâi să cerceteze craterul, să se asigure că se află în el pepite.

Observaţia era îndreptăţită şi Ben Reddle încuviinţă printr-un semn din cap.

Oricum ar fi stat lucrurile, ziua se încheie fără ca cei din tabără să fi primit vizita texanilor.

Cercetaşul şi tovarăşii săi hotărâră să stea de veghe noaptea, pentru a fi gata să răspundă oricărei situaţii. Fiecare din ei, pe rând, traversă canalul şi înainta pe câmpie, astfel încât să poată observa poalele muntelui.

Până pe la unsprezece asfinţitul lumină suficient pentru a se zări dacă s-ar fi îndreptat cineva spre râu, iar peste trei ceasuri urmau să se ivească primele licăriri ale zorilor. Nici în cursul acestei nopţi nu se produse vreo întâmplare deosebită. La răsăritul soarelui situaţia era la fel ca în ajun.

Această întârziere a atacului întărea părerea lui Ben Raddle, împărtăşită apoi de Jane Edgerton. De vreme ce texanii nu se arătau, însemna că se hotărâseră să se caţere pe munte.

Dar când va avea loc această escaladare? Iată ce era interesant de aflat. Şi cum să supraveghezi vârful muntelui fără să te dai de gol? Nici gând s-o apuci spre sud, pe câmpie. În direcţia asta n-ai fi putut găsi nici un adăpost. Iar dacă o luai spre est, spre braţul principal al lui Mackenzie, nici acolo n-ai fi putut să te ascunzi de privirile lui Hunter şi ale lui Malone, când aceştia vor ajunge pe platoul lui Golden Mount.

Exista un singur post de observaţie de unde puteau privi fără să fie văzuţi, când aceştia vor da târcoale craterului. Pe malul stâng al râului, în aval de punctul stabilit pentru deviaţia apei, se afla un plâc de mesteceni bătrâni, la o depărtare de vreo două sutele paşi de pădurea care-i adăpostea acum pe Ben Raddle şi ai săi. Între tabără şi pâlcul de mesteceni, un gard viu de arbuşti le îngăduia să umble încoace şi încolo, cu condiţia să se târască prin spatele lui.

Dis-de-dimineaţă, Ben Raddle şi Bill Stell merseră să se încredinţeze dacă din locul acela se vedea bine creasta muntelui. După cum constataseră chiar de la primul urcuş, platoul rotund, care înconjura conul în partea de sus, era alcătuit din blocuri de cuarţ şi lavă solidificată, pe care puteai călca cu piciorul. Dedesubt, coasta muntelui cădea vertical, ca un zid, şi tot la fel se prezenta şi versantul care dădea spre mare.

— Locul este minunat, spuse Cercetaşul. Nu ne vor vedea nici la venire, nici la întoarcere. Dacă Hunter urcă pe platou, cu siguranţă că o să vrea să cerceteze şi partea asta, spre estuarul lui Mackenzie…

— Ai dreptate, încuviinţă Ben Raddle. De aceea va trebui să avem mereu un om de-al nostru la pândă.

— Mai adaug, domnule Ben, că tabăra noastră nu se vede de sus, fiind ascunsă de copaci. Vom avea grijă să stingem toate focurile, să nu iasă nici un pic de fum. În asemenea condiţii s-ar părea că Hunter n-o să ne descopere.

— Ar fi de dorit, răspunse inginerul. În cazul acesta îmi reînnoiesc urarea ca, după ce-şi vor da seama că nu e posibil să coboare în crater, texanii să se lase păgubaşi şi să bată în retragere.

— Şi dracul să-i călăuzească! strigă Cercetaşul, apoi adăugă: Domnule Ben, dacă tot am venit, am să rămân eu aici, în timp ce dumneavoastră vă veţi întoarce în tabără.

— Nu, Bill, prefer să rămân eu de pază. Du-te şi asigură-i pe toţi că am luat cele mai potrivite măsuri şi ai grijă să nu se îndepărteze nici unul din animalele noastre.

— Bine, domnule, răspunse Cercetaşul, şi-i voi spune domnului Skim să vină să vă înlocuiască peste două ceasuri.

— Da, peste două ceasuri, încuviinţă Ben Raddle, aşezându-se la poalele mesteacănului de unde ţinea permanent sub observaţie platoul vulcanului.

Bill Stell se întoarse deci singur în pădure şi pe la orele nouă Summy Skim îşi puse arma în bandulieră, de parcă ar fi pornit la vânătoare, şi se duse să-l schimbe pe inginer.

— Nimic nou, Ben?

— Nimic, Summy.

— Nici un mitocan n-a venit să se caţăre sus, pe stânci?

— Nimeni.

— Ce mi-ar mai plăcea să scot din circulaţie unul sau doi! Continuă Summy, arătându-şi carabina încărcată cu două gloanţe.

— De la distanţa asta, Summy? se miră inginerul.

— Adevărat… e puţin cam prea sus!

— De altfel, Summy, acum nu se pune problema să fim buni ţintaşi. Trebuie să fim prevăzători. Prin scoaterea unui om din luptă, banda nu va deveni mai puţin primejdioasă. Dar dacă vom izbuti să rămânem nedescoperiţi, mai trag nădejde că Hunter şi ciracii lui ne vor lipsi de prezenţa lor, după ce vor fi constatat că nu-i nimic de făcut.

Ben Raddle se ridică în picioare, pentru a se întoarce la tabără.

— Ia seama bine, dragă Summy, adăugă el, şi dacă îi vei zări pe texani pe platou, aleargă în grabă să ne dai de veste, dar ai grijă să nu fii văzut.

— Ne-am înţeles, Ben.

— Cercetaşul va veni să te înlocuiască peste două ceasuri.

— Sau el, sau Neluto, răspunse Summy Skim. În amândoi ne putem încrede. Cât despre Neluto, el are ochi de indian şi asta înseamnă mult.

Ben Raddle era gata să plece, când Summy Skim îl apucă de braţ.

— Aşteaptă, spuse el.

— Ce se întâmplă?

— Sus… priveşte!

Inginerul îşi înălţă privirea spre platoul lui Golden Mount. Un bărbat, apoi altul se iviră la marginea crestei.

— Ei sunt, spuse Summy Skim.

— Da, Hunter şi Malone! răspunse Ben Raddle, care se ascunse degrabă îndărătul copacilor.

Într-adevăr, erau cei doi texani şi probabil că alţi oameni de-ai lor se aflau în spate, pe platou. După ce luaseră cunoştinţă de starea craterului, îi dădeau acum ocol, cercetând ţinutul din jur. În clipa aceea, tocmai priveau spre întinsa reţea hidrografică a deltei lui Mackenzie.

— Ah, pungaşii! şopti Summy Skim. Când te gândeşti că am aici două gloanţe pe numele lor, care nu pot ajunge până la ei!

Ben Raddle rămăsese tăcut. Îi urmărea cu privirea pe cei doi bărbaţi, care fără-ndoială că vor încerca să-i răpească Vulcanul de Aur.

Timp de o jumătate de ceas îi văzu pe texani umblând de colo-colo pe platou. Aceştia scormoneau cu privirea ţinutul, deosebit de atenţi, aplecându-se din când în când pentru a privi la baza vulcanului, în partea dinspre estuar.

Descoperiseră oare tabăra de la poalele muntelui? Ştiau ei oare că o altă caravană le-o luase înainte la gurile lui Mackenzie? în orice caz, nu încăpea îndoială că Hunter şi Malone priveau stăruitor spre Rio Rubber, care trebuie să le fi părut foarte potrivit pentru un popas de câteva săptămâni.

Curând li se alăturară încă doi bărbaţi. Unul dintre ei, pe care Ben Raddle şi Summy Skim îl recunoscură, era şeful de echipă de la 131. Celălalt era un indian.

— Acesta o fi călăuza care i-a adus până aici? întrebă inginerul.

— E chiar cel pe care l-am văzut în luminiş, răspunse Summy Skim. Zărindu-i pe cei patru aventurieri la marginea platoului, îi trecu prin minte că dacă li s-ar întâmplă să-şi piardă echilibrul, dacă ar cădea de la înălţimea de opt sute de picioare, asta ar simplifica mult situaţia, ar rezolva-o poate. După moartea căpeteniilor sale, era de crezut că banda se va împrăştia.

Dar n-a fost aşa. Din vârful craterului nu s-au prăvălit texanii, ci un uriaş bloc de cuarţ care se desprinsese de creastă.

În cădere, acest bloc se ciocni de un colţ de stâncă şi se sfărâmă în mai mulţi bolovani ce se prăvăliră printre copacii care adăposteau tabăra.

Summy Skim nu-şi putu stăpâni un strigăt, pe care Ben Raddle i-l înnăbuşi punându-i palma peste gură.

Se aflau oare răniţi printre prospectorii canadieni, bombardaţi astfel? Ben Raddle şi Summy Skim n-aveau cum să ştie. Totuşi, din tabără nu se auzi nici un strigăt.

Dar se întâmplă ca rostogolirea acestui bloc să sperie un cal. După ce-şi rupse frâul, animalul se avântă afară din pădure, urcă spre canal, îl trecu dintr-un salt şi o luă la fugă prin cîmpie.

De pe vârful lui Golden Mount se auziră nişte strigăte. Hunter şi Malone îşi chemau oamenii.

Vreo cinci sau şase veniră în grabă pe platou şi începură să discute cu însufleţire. După gesturile pe care le făcea, era limpede că Hunter îşi dăduse seama că mai există şi o altă caravană la gurile lui Mackenzie. Calul acela nu putuse scăpa decât dintr-o tabără şi această tabără se afla acolo, la picioarele lui.

— Blestemat animal! strigă Summy.

— Da, răspunse Ben Raddle. Datorită lui am pierdut partida… sau, în orice caz, prima manşă.

Summy îşi mângâie carabina cu privirea şi cu mâna.

— Urmează s-o jucăm pe a doua, rosti el printre dinţi.