XIII SCUTUL LUI PATRICK

Aşa sfârşi acest prim asalt. Pe Hunter îl costase mai mulţi răniţi şi patru morţi, printre aceştia din urmă aflându-se şi alter-ego-ul său, Malone. Pentru bandiţi pierderea era destul de mare. De partea asediaţilor, câţiva oameni uşor răniţi de nişte gloanţe rătăcite. Doar la atât se reduceau neajunsurile lor.

Se va repeta această încercare în condiţii mai prielnice? Aveau toate motivele s-o creadă. Dat fiind caracterul său răzbunător şi dorinţa-i sălbatică de a rămâne stăpân pe Golden Mount, de bună seamă că Hunter nu se va recunoaşte înfrânt de la prima ciocnire.

— În orice caz, netrebnicii au bătut în retragere, spuse Cercetaşul. N-au s-o ia de la capăt chiar astăzi.

— Nu, dar s-ar putea ca la noapte… răspunse Summy Skim.

— Vom sta de veghe, declară Ben Raddle. De altfel, în timpul celor două sau trei ceasuri de întuneric, lui Hunter îi va fi la fel de greu să străbată canalul ca şi în plină zi. Aş zice că nu va îndrăzni, ştiind prea bine că noi stăm la pândă.

— N-ar fi bine să ridicăm din nou barajul? întrebă Jane Edgerton.

— Chiar asta o să şi facem, încuviinţă Bill Stell, care chemă câţiva oameni să-l ajute la treabă.

— Mai întâi să vedem dacă bandiţii se întorc în tabăra lor, interveni Summy Skim.

Ben Raddle, Summy Skim, Jane Edgerton, Bill Stell şi Neluto, înarmaţi cu carabine, trecură peste baraj şi înaintară câteva sute de metri în câmpie. De acolo, urmărind poalele muntelui, privirea lor ajungea până la locul de popas al texanilor.

Nu era nici şase după-amiază şi soarele lumina din plin.

La o distanţă de cinci sau şase bătăi de puşcă, Hunter şi ciracii lui se îndepărtau agale, deşi ar fi trebuit să se teamă că sunt urmăriţi. Pentru o clipă, Ben Raddle şi Bill Stell îşi puseră întrebarea dacă n-ar fi cazul să-i atace, dar, după ce chibzuiră, socotiră că e mai bine să se potolească. Nu trebuia ca texanii să afle cât de mic e numărul adversarilor.

Bandiţii se îndepărtau încet pentru că duceau cu ei morţii şi răniţii. Dintre aceştia din urmă, mulţi nu erau în stare să se ţină pe picioare, ceea ce îi întârzia pe însoţitorii lor.

Vreme de aproape un ceas, canadienii le supravegheară retragerea, îl văzură pe Hunter cotind pe la poalele lui Golden Mount şi dispărând după un contrafort, la adăpostul căruia îşi aşezase tabăra.

Către orele opt se isprăvise cu ridicarea baricadei. Rămaseră de pază doi oameni, iar ceilalţi se întoarseră în pădurice pentru masa de seară.

Discuţiile se învârtiră în jurul întâmplărilor de peste zi. Înfrângerea lui Hunter nu putea fi socotită un deznodământ. Nu se vor afla în deplină siguranţă decât după ce banda va părăsi muntele. Câtă vreme texanii vor rămâne prin apropiere, trebuiau să se aştepte la orice. Dacă erupţia se va produce de la sine, vor ajunge să-şi dispute cu focuri de armă pepitele pe care le va revărsa vulcanul.

Nimic nu tulbura liniştea înserării. Cu toate acestea, nu-şi îngăduiră să pună ceva în gură decât după ce-şi luară măsurile de siguranţă cuvenite. Ben Raddle, Summy Skim, Cercetaşul şi Neluto se înţeleseră să facă pe rând de pază la baraj. Te puteai încrede în vigilenţa lor.

Cele câteva ceasuri de noapte se scurseră într-o linişte deplină, la fel ca şi ziua următoare. În zadar se duse Cercetaşul de câteva ori până dincolo de canal. Nu zări nimic îngrijorător. Oare să fi renunţat Hunter la planurile lui?

Se încheie o nouă etapă fără nici o întâmplare deosebită. La răsărit începură să se ivească primele licăriri ale zorilor, când dinspre canal răsunară nişte împuşcături. Lăsând doi oameni de pază lângă corturi, caravana se îndreptă spre marginea pădurii, gata să-i ajute pe cei ce stăteau de veghe.

În clipa aceea, apărarea barajului era asigurată de către Cercetaş şi de Neluto. Puteai fi sigur că nici un atacant nu izbutise să se strecoare tară ştirea lor. într-adevăr, adăpostiţi după bariera de pietre, trăgeau amândoi prin nişte crăpături, care le îngăduiau să ţină în bătaia puştii malul sudic al canalului.

Cu toate acestea, părea că tirul lor nu-şi prea nimerea ţinta. Atacanţii, care veniseră târâş pe întuneric şi se culcaseră acum pe burtă, în spatele taluzului format la săpături, erau la adăpost de gloanţe, în orice caz, focul lor nu slăbise deloc.

La ordinul lui Ben Raddle, care, neştiind încotro să tragă, socotea că n-are rost să-şi irosească muniţiile, caravana se opri îndărătul primului şir de copaci şi aşteptă desfăşurarea evenimentelor, cu armele gata de luptă.

Trecu un ceas. De cealaltă parte a canalului focul continua pe cât de puternic, pe atât de inofensiv. Gloanţele se rătăceau printre crengi fără să le pricinuiască asediaţilor nici un rău.

Deodată, după ce se luminase de ziuă, din spatele liniei de apărare izbucniră nişte strigăte, în vreme ce împuşcăturile se răriră simţitor.

Cercetaşul folosi acest moment pentru a ieşi din ascunzătoare împreună cu Neluto şi a se alătura tovarăşilor săi, străbătând spaţiul descoperit în pas alergător. I se încredinţa îndată conducerea, fiind mai nimerit ca oricare altul, datorită experienţei sale.

Mai întâi, el împărţi caravana în două grupuri. Primul, alcătuit din prospectori canadieni, se răspândi de-a lungul lizierei pădurii, în aşa fel încât s-o cuprindă în întregime şi să asigure apărarea frontului de sud; celălalt grup, alcătuit în majoritate de oamenii lui Bill Stell, făcu stânga-mprejur şi urcă spre corturi, de unde porniseră strigătele, cu oamenii despărţiţi pe distanţe mari, furişându-se fiecare de la un copac la altul. Cercetaşul se alătură acestei echipe mobile, iar Ben Raddle, Summy Skim şi Jane Edgerton rămaseră printre apărătorii canalului.

Cercetaşul şi însoţitorii săi n-apucară să parcurgă o sută de metri către nord, când zăriră în apropiere o ceată de şapte călăreţi alergând pe cât le îngăduia relieful terenului, cu scopul vădit de a ataca pe la spate grupul canadienilor.

Cercetaşul pricepu uşor ce se întâmplase. De bună seamă, în timpul celor treizeci şi şase de ore cât durase încetarea focului, texanii se străduiseră să găsească un vad pe Rio Rubber, şi, trecând prin el călare în întunericul nopţii, izbutiseră să invadeze tabăra pe la nord-est, în vreme ce o parte dintr-ai lor abăteau atenţia asupra primului front de luptă.

Socoteala asta se dovedi bună în teorie, dar greşită în practică, înşelându-se asupra numărului real al duşmanilor săi, Hunter săvârşise greşeala de a folosi un detaşament prea restrâns pentru raidul acesta îndrăzneţ. Ce puteau face călăreţii lui, chiar el însuşi, împotriva a douăsprezece puşti neiertătoare?

Nenorocul îşi mai vârâse şi el coada. În loc să ajungă într-o tabără părăsită, ceea ce le-ar fi îngăduit s-o nimicească fără primejdie şi să cadă apoi pe neaşteptate în spatele adversarilor luaţi pe nepregătite, Hunter fusese zărit de departe, fără ca el s-o ştie, de către santinelele canadiene. Pe de altă parte, caii, împiedicaţi printre tufe şi lăstăriş, îi întârziaseră manevrele în loc să le uşureze, după cum nădăjduise. Aşadar, nu izbuti să grăbească evenimentele şi, până la urmă, el fu cel luat pe neaşteptate de întoarcerea ofensivă a grupului condus de Cercetaş.

Acum trebuia să-şi schimbe planul. Drumul către sud fiindu-i tăiat, era silit să ia calea-ntoarsă şi să treacă din nou prin Rio Rubber, în goana cailor.

Dar nu avu răgazul necesar. Puştile canadienilor începură să răsune printre copaci, şi, de la o distanţă atât de mică, puţine gloanţe îşi greşiră ţinta. În câteva minute, şase călăreţi, loviţi de moarte, căzură din scări; trei cai fură ucişi, iar ceilalţi fugiră la voia întâmplării. Pentru Hunter asta nu mai însemna o înfrângere, ci un adevărat dezastru.

Ca prin minune, doar el scăpă neatins. Luă degrabă o hotărâre. În loc să se ferească din calea gloanţelor, care zburau mai repede decât ar fi putut alerga el, se năpusti cu îndrăzneală spre adversarii săi, care trebuiră să întrerupă focul de teamă să nu se lovească unul pe altul, şi, cu riscul de a se zdrobi de vreun trunchi de copac, trecu ca o vijelie printre ei.

Într-o clipă, dispăruse prin frunziş luând-o cu uşurinţă înaintea detaşamentului condus de Cercetaş, pornit pe urmele lui. Dar înainte de a se socoti scăpat de primejdie, îi mai rămânea să străbată linia trăgătorilor ce păzeau canalul, apoi, mai departe, distanţa dintre marginea pădurii şi câmpie.

Pe Hunter nu-l îngrijora prea mult gândul la primul obstacol. După părerea lui, trăgătorii se aflau atât de risipiţi, încât îi va fi uşor să se strecoare printre ei. Dar nu la fel stăteau lucrurile cu al doilea. Nu putea să nu-şi dea seama cât de greu îi va fi să scape de focul carabinelor, mai numeroase decât bănuise, după ce va ieşi din pădure şi va înainta în spaţiul descoperit care-i urma.

Mintea lui, bogată în născoceli, se chinuia în zadar să găsească o soluţie, când, deodată, tresări plin de nădejde.

Tocmai ajungea la marginea pădurii. Dincolo de ultimii copaci, lumina strălucea din plin printre trunchiuri. La adăpostul unuia dintre ei, un trăgător din grupul canadienilor se apăra de zor… Cu un genunchi la pământ, el îşi încărca puşca, ochea, trăgea, apoi încărca iar, fără nici o clipă de răgaz, atât de absorbit încât nu-l auzise pe Hunter, ajuns la mai puţin de zece paşi în spatele lui.

Acesta îşi înăbuşi un strigăt de triumf, dându-şi seama că acest trăgător era o femeie şi că această femeie nu era alta decât tânăra călătoare de pe Foot Ball.

Îşi struni calul, apoi, înfigându-i pintenii în burtă, îl smuci cu putere, în vreme ce el însuşi se lăsă să alunece pe partea dreaptă a şeii, cu capul atârnat, cu mâna atingând pământul, după moda cow-boy-lor din Far-West.

Se afla lângă Jane Edgerton şi aceasta nu-i bănuia încă prezenţa, în trecere, braţul său apucă fata de mijloc, o înălţă ca pe un fulg şi o azvârli de-a latul şeii. Hunter îşi continuă apoi cursa lui desperată, apărat de acum înainte împotriva gloanţelor de ostaticul ce-l purta cu el.

Simţindu-se smulsă, Jane Edgerton scosese un ţipăt puternic, care avu drept urmare încetarea focului de ambele părţi. Chipuri neliniştite sau curioase se arătară printre copaci şi deasupra malului, în vreme ce, pornit în galop sălbatic, Hunter ţâşnea afară din pădure şi se avânta în spaţiul descoperit de care se temuse atât de mult cu câteva minute mai înainte.

În cele două tabere, nimeni nu înţelegea ce se petrece. Americanii se ridicară până la brâu deasupra parapetului de apărare, apoi, văzându-l pe Hunter îndreptându-se spre ei în goana mare, crezură că-i anunţa vreo primejdie nebănuită şi o luară la fugă peste câmpie, să se adăpostească după prima ridicătură a muntelui. La rândul lor, canadienii ieşiră de-a binelea din pădure, într-atât de uimiţi încât nici nu le mai trecu prin minte să salute cu câteva focuri de armă plecarea duşmanilor.

Hunter se folosi de zăpăceala generală. Din cincisprezece paşi calul îl purtă până la canal pe care-l trecu dintr-un salt desperat, urmându-şi apoi cursa nebunească peste câmpie.

Canadienii înţeleseră atunci situaţia şi se avântară grămadă spre canal. Dar mai puteau ei trage nădejde că vor ajunge din urmă un cal întărâtat, care le-o luase atât de mult înainte?

Doar unul dintre ei rămase la marginea păduricii, nevoind să încerce o urmărire cu totul lipsită de sorţi de izbândă. Proptit zdravăn pe picioarele lui, ce păreau că prinseseră rădăcini în pământ, deplin liniştit, stăpân pe el, acesta îşi apucă arma, o duse la umăr, apoi trase cu iuţeala fulgerului.

Îndrăzneţul trăgător nu era şi nu putea fi altul decât Summy Skim. Să fi fost oare Summy atât de încrezător în dibăcia sa, încât să nu-i fie deloc teamă că, încercând să-l lovească pe răpitor, ar putea-o lovi pe Jane Edgerton? La drept vorbind, nici nu se gândise la asta. Trăsese la întâmplare, fără prea multă atenţie, şăvârşind doar o mişcare reflexă.

Dar, după cum se ştie, Summy Skim nu-şi greşea niciodată ţinta. De data aceasta, dăduse o nouă dovadă de îndemânare, mai grozavă decât cele de până acum. Aproape în aceeaşi clipă cu pocnetul armei, calul lui Hunter se clătină greoi şi, fie că texanul fusese silit să slăbească hăţurile pentru a-şi restabili echilibrul, fie din altă pricină, Jane Edgerton alunecă şi căzu din şa, rămânând nemişcată. Calul mai făcu încă trei sau patru paşi, după care se prăbuşi ca un bolovan, în vreme ce Hunter se rostogoli la pământ, apoi rămase ţeapăn, Această dramă fulgerătoare îi năuci de-a binelea pe canadieni. Se lăsă o linişte desăvârşită. Nefiind sigur de rezultatul iniţiativei sale, Summy Skim stătea neclintit, privind stăruitor peste câmpie. La vreo cincizeci de metri dincolo de canal, zăcea Hunter. Era mort sau viu? încă nu se ştia. Ceva mai aproape calul său se zbătea în ultimele zvâcniri ale agoniei. Gâfiia din greu şi sângele îi şiroia pe nări. Şi mai aproape încă, la mai puţin de douăzeci de metri de baraj, se afla Jane Edgerton, o mică pată pe întinderea nemărginită, Jane Edgerton pe care Summy poate că a ucis-o!

În timpul acesta, văzându-şi căpetenia doborâtă, banda lui Hunter ieşise de după munte şi o luase la goană într-o totală dezordine. Asta le-a fost de ajuns canadienilor ca să-şi recapete sângele rece. O ploaie de oţel se abătu asupra tâlharilor, silindu-i să se retragă şi să-şi dea seama că de acum înainte nu mai puteau înainta pe câmpie.

Din nefericire, ceea ce era valabil pentru unii era şi pentru ceilalţi. Dacă trăgătorii lui Ben Raddle, cărora li se alăturaseră şi Cercetaşul cu oamenii săi, erau în stare să-i împiedice pe texani să se îndepărteze de vulcan, aceştia, la rândul lor, îi puteau opri pe canadieni să părăsească parapetul de la marginea canalului recucerit. în fapt, câmpia era inaccesibilă ambelor părţi.

Se părea că nu există soluţie pentru ieşirea din acest impas. Canadienii, care nu-şi puteau înălţa capul deasupra parapetului fără a fi salutaţi cu o grindină de împuşcături, deveniseră nerăbdători, astfel că lui Ben Raddle îi era teamă ca nu cumva să se săvârşească vreun act necugetat. Deşi fusese atât de calm la început, Summy Skim era acum cuprins de o puternică nelinişte. S-o vadă pe Jane Edgerton zăcând ca moartă la mai puţin de treizeci de metri de el şi să nu-i poată veni într-ajutor, asta îl înnebunea. Trebuiră să-l ţină cu forţa pentru a-l împiedica să alerge la baricadă, să arunce jos pietrele şi să înfrunte moartea ce-l pândea de cealaltă parte.

— O s-o lăsăm să moară aşa?… Suntem nişte laşi! strigă el, scos din fire.

— Suntem doar cu capul pe umeri, asta-i tot, îi răspunse aspru Ben Raddle. Stai liniştit şi lasă-ne să chibzuim.

Dar, oricât şi-a frământat inginerul mintea lui inventivă, n-a izbutit să găsească o rezolvare, şi lucrurile păreau că vor rămâne astfel la nesfârşit.

Patrick fu cel care găsi soluţia.

Această aşteptare dura de mai bine de un sfert de ceas, când îl văzură ieşind din pădure, unde izbutise să pătrundă fără a fi văzut de texani. Patrick înainta încet, în primul rând fiindcă umbla de-a-ndăratelea, apoi fiindcă târa după el un obiect deosebit de greu şi stânjenitor, care nu era altceva decât leşul unuia dintre caii ucişi puţin mai înainte de salvele trase de echipa Cercetaşului.

Ce plănuise Patrick şi ce avea de gând să facă cu calul mort? Nimeni n-ar fi putut răspunde la această întrebare.

Adăpostiţi după Golden Mount, de cealaltă parte a canalului, texanii îl văzuseră şi ei pe uriaş ieşind din pădure.

Ivirea lui stârni un val de urlete sălbatice, însoţit de o ploaie de gloanţe. Patrick părea că nu ia seama nici la strigăte, nici la gloanţe, înainta cu pas egal, târându-şi povara până la baraj, la care izbuti ca prin minune să ajungă teafăr.

Se apucă să-şi croiască un loc de trecere prin baricadă, ceea ce dură numai câteva minute, apoi, luând calul de picioarele din faţă, îl ridică pe şezut şi, cu o singură smucitură, şi-l aruncă pe umeri.

Cu toată gravitatea situaţiei, tovarăşii irlandezului izbucniră în aplauze entuziaste la vederea acestei neobişnuite demonstraţii de putere. Deşi mic, calul trebuie să fi avut o greutate uriaşă, astfel că fapta lui Patrick avea în ea ceva supraomenesc.

De altfel, nimeni n-ar fi putut spune ce urmărea. Şi totuşi, cineva ghicise.

— Bravo, Patrick! strigă Summy Skim, care, scăpând din mâinile paznicilor săi, se ridică în picioare şi, fără a lua seama la gloanţele ce şuierau în jurul lui, alergă să-l ajute pe uriaş la baraj, pe care acesta tocmai se pregătea să-l treacă.

În această clipă, cele două tabere potrivnice avură prilejul să vadă un spectacol neobişnuit.

Îndoit din şale, purtând pe umeri leşul calului, ale cărui picioare din spate se târau pe pământ, Patrick trecuse peste baraj cu pas încet, dar sigur, şi, la adăpostul lui, trecuse şi Summy Skim.

Abia păşiră pe câmpie, că îi şi întâmpină un val de împuşcături, pornit de după zidul lui Golden Mount, dincolo de care texanii nu îndrăzneau să înainteze. Dar Patrick, şi în faţa lui Summy, le întorceau spatele. Ce puteau face gloanţele lor împotriva scutului lor vârtos? Aşadar, nici Summy Skim, nici Patrick nu părură deloc speriaţi şi-şi urmară împreună drumul.

Le-au trebuit doar câteva minute să ajungă până la locul unde zăcea la pământ Jane Edgerton. Acolo, Patrick se opri, iar Summy Skim se aplecă şi luă fata în braţe. Acum trebuiau să se întoarcă, şi întoarcerea părea să fie mai anevoioasă decât venirea. În această direcţie se vor afla cu faţa la duşmanii cărora le întorseseră până atunci spatele, şi scutul lui Patrick părea mai puţin sigur. O luară pieziş, pe ocolite, lungiră de trei sau patru ori drumul, dar în cele din urmă Patrick şi Summy Skim, ducându-şi fiecare povara, izbutiră să treacă din nou canalul, în vreme ce texanii urlau neputincioşi de furie.

Ajunşi la baraj, găsiră pe doi dintre tovarăşii lor care se târâseră până acolo, prin dosul parapetului. Aceştia se grăbiră să astupe gaura croită în baricadă, în timp ce salvatorii îşi urmară netulburaţi drumul până la marginea pădurii, unde ajunseră nestingheriţi.

Patrick îşi lepădă acolo ciudatul scut. Abia atunci îşi dădură seama cât le fusese de folositor. Mai bine de douăzeci de gloanţe izbiseră în plin calul. Aşadar, pavăza era de cea mai bună calitate şi nu avea alt defect decât măsura ei neobişnuită.

Între timp, Summy se tot foia pe lângă Jane Edgerton. Fata nu părea să aibă nici cea mai mică rană. Fără-ndoială, leşinul ei fusese pricinuit doar de izbitura căderii.

Câţiva stropi de apă rece izbutiră s-o trezească. Curând, ea deschise ochii şi-şi recapătă cunoştinţa. Summy se grăbi s-o ducă la corturi. Putină odihnă îi va fi de ajuns ca să se pună pe picioare.

Între timp, cele două tabere potrivnice rămăseseră pe aceleaşi poziţii. Canadienii se aflau tot la marginea canalului, de unde carabinele lor îi împiedicau pe texani să înainteze pe câmpie. Aceştia, îngrămădiţi după peretele muntelui, continuau să-şi ţină în loc adversarii. Nu se întrezărea nici o posibilitate care să pună capăt situaţiei.

Astfel se scurse întreaga zi. Urmă înserarea, apoi noaptea.

Întunericul le dădu luptătorilor o oarecare libertate. Ben Raddle şi tovarăşii săi se îndepărtară de canal. După ce fură lăsaţi trei oameni să-l păzească şi un altul de veghe în partea de nord a pădurii, ca să preîntâmpine un nou atac dinspre Rio Rubber, ceilalţi se întoarseră în tabără, unde, după masa de seară, izbutiră să doarmă câteva ceasuri.

La ivirea zorilor, canadienii erau în picioare, puţin cam osteniţi, dar gata de luptă. Îndată ce se lumină, toate privirile se îndreptară către sud.

Se folosiseră oare texanii de întuneric pentru a-i veni în ajutor şefului lor? Se schimbase într-un fel oarecare situaţia?

De la poalele lui Golden Mount nu se auzea nici un zgomot. Făcând un ocol mare de-a lungul lui Rio Rubber, câţiva oameni îndrăzniră să coboare în câmpie, astfel încât să poată privi în jurul vulcanului. Constatară că poziţia fusese părăsită.

Nimic nu tulbura liniştea câmpiei, la fel de tăcută pe cât era de pustie. Din cele două tabere pe care înserarea le învăluise în ajun, la ivirea zorilor nu mai rămăsese decât una. Doar calul ucis, aflat la câţiva metri de canal, forma o pată întunecată pe verdele crud al câmpiei. Păsările de pradă se şi roteau în jurul lui.

Cât despre Hunter, parcă-l înghiţise pământul.