VIII BEN RADDLE INTERVINE

Când pornise această nouă campanie, Ben Raddle era încredinţat – după informaţiile, de altfel exacte, ale lui Jacques Ledun – că nu va avea altceva de făcut decât să strângă pepitele din craterul lui Golden Mount, să le încarce în căruţă, apoi să apuce din nou pe drumul spre Dawson City. Opt zile i-ar fi ajuns pentru această treabă uşoară, iar călătoria, dus şi întors, n-ar fi durat mai mult de trei luni.

Aşadar, fusese cât se poate de sincer când îi făgăduise lui Summy Skirn că expediţia se va întoarce la Dawson în primele zile ale lui august, prin urmare tocmai la timp ca să ajungă înainte de venirea iernii la Skagway, apoi la Vancouver, de unde trenul i-ar fi purtat pe cei doi veri până la Montreal.

— Şi ce mai tren o să ne trebuiască, răspunsese Summy în glumă, ca să ne transporte pe noi şi milioanele lui Golden Mount!… Şi câte bagaje în plus…!

Dar deşi milioanele se aflau într-adevăr în crater, ele nu puteau fi scoase de acolo.

Această complicaţie neaşteptată îi silea să-şi organizeze tabăra în vederea unei şederi de câteva săptămâni. Cercetaşul luă deci măsurile cuvenite pentru a asigura hrana tovarăşilor săi şi a animalelor, până în ziua în care va fi neapărat nevoie să se întoarcă spre sud. Ar fi fost curată nebunie să te gândeşti că ai putea petrece iarna sub cort. Orice s-ar întâmpla, fie că expediţia va da rezultate, fie că nu, trebuiau să treacă dincolo de cercul polar cel târziu pe la mijlocul lui august. După acest termen, drumul va fi impracticabil prin ţinutul acesta răscolit de viscole şi furtuni de zăpadă.

Urmau să-şi petreacă timpul în aşteptare şi, ca să reziste, trebuia să se înarmeze cu o mare doză de răbdare. De bună seamă că va fi nevoie să se escaladeze de multe ori muntele. Nici Ben Raddle, nici Cercetaşul, nici Jane Edgerton, mai puţin ca oricare, nu dădeau înapoi în faţa oboselii, astfel că evoluţia fenomenului va fi urmărită, cu siguranţă, zi de zi.

În orice caz, Summy Skirn şi Neluto vor şti cum să-şi folosească ceasurile acestea lungi. Se vor duce să vâneze fie prin câmpiile de la sud sau de la vest, fie prin mlaştinile din delta lui Mackenzie. Vânat exista din belşug, astfel că pentru aceşti vânători îndrăciţi timpul nu se va scurge prea încet. Totuşi, încă din prima zi, Cercetaşul îi sfătui să nu se îndepărteze de tabără. Pe timpul verii, ţărmul Oceanului Arctic este bântuit de aventurieri, cu care e mai bine să nu ai de-a face. Ceilalţi oameni ai expediţiei puteau pescui după pofta inimii. Peşte se găsea din belşug prin labirintul de râuri, şi numai din acele resurse s-ar fi putut asigura hrana tuturor, până la formarea primelor sloiuri.

Trecură astfel mai multe zile, fără ca situaţia să se schimbe cu ceva. Erupţia nu vădea nici o tendinţă de creştere. După cum prevăzuse Ben Raddle, observând în care parte a culmii se deschide craterul, hornul vulcanic era săpat în coasta de nord-est a muntelui, ceea ce explica şi înclinaţia uşoară a povârnişului de vest, de altfel singura parte prin care se putea urca spre vârf. Din tabăra aşezată aproape; de poalele lui Golden Mount, spre răsărit, se desluşea destul de bine zgomotul înăbuşit al frământărilor plutonice. Inginerul trăgea astfel concluzia că grosimea acestui perete, foarte abrupt, nu putea să fie prea mare, iar Bill Stell îi împărtăşea părerea.

Jane Edgerton, Ben Raddle şi Cercetaşul urcau aproape în fiecare zi muntele, în vreme ce neobositul Summy, împreună cu Neluto, se îndeletniceau cu vânătoarea. Totuşi, într-una din zile, dori să se alăture şi el trio-ului de căţărători. Rău a făcut, şi această fantezie era cât pe-aci să-l coste scump pe aprigul vânător.

Ajunşi la mică distanţă de creastă, toţi patru legaţi de aceeaşi frânghie, înaintau ca prima dată, în şir indian, Cercetaşul în frunte, Ben Raddle ultimul, iar între ei Summy Skim urmat de Jane Edgerton. Începuseră să urce conul de zgură sfărâmicioasă depusă cu prilejul erupţiilor din trecut pe părţile de jos ale vulcanului, când frânghia se rupse lângă ţăruşul pe care Cercetaşul tocmai îl înfipsese. Summy, care se sălta chiar în clipa aceea, îşi pierdu echilibrul şi începu să se rostogolească în jos, cu viteză mereu sporită, după toate legile gravitaţiei. Zadarnic încerca să se oprească. Pământul de care se agăţa se sfărâma sub degetele lui crispate.

Tovarăşii lui scoaseră un strigăt de groază. Summy n-avea să mai ajungă viu la poalele muntelui şi-i va târî după el, în cădere, pe cei de care îl mai lega restul de frânghie ruptă, pe Ben Raddle şi, înaintea lui, pe Jane Edgerton.

Din fericire, aceasta nu-şi pierduse prezenţa de spirit. Întâmplător, în clipa în care se produsese accidentul, ea găsise la îndemână o tufă de arbuşti pitici de care se agăţase cu toată puterea. Atunci când Summy, nevoit să se supună cerinţelor gravitaţiei, îi trecu prin faţă, ea izbuti să-l apuce de haină, şi, cu o sforţare deznădăjduită, îl opri din cădere. Summy se puse repede pe picioare, puţin cam ameţit, dar viu şi nevătămat.

— Nu ţi-ai rupt nimic? îl întrebă de jos Ben Raddle.

— Nimic, răspunse Summy. Nişte fleacuri, poate, simple julituri care nu vor necesita intervenţia doctorului Pilcox.

— Atunci la drum! strigă Ben Raddle, după ce primi aceste asigurări. Summy se împotrivi.

— Dă-mi măcar răgazul să-i mulţumesc domnişoarei Jane. Dânsa mi-a salvat pur şi simplu viaţa.

Jane Edgerton îşi luă un aer cât putu mai înţepat.

— Nu-i nevoie, spuse ea. Suntem chit! îngăduiţi-mi totuşi să vă atrag atenţia, chiar dacă aceasta ar trebui să vă schimbe părerile, că şi femeile pot fi uneori bune la ceva.

Ar fi fost nepoliticos din partea lui Summy s-o contrazică. De aceea, încuviinţă cu căldură, apoi urcuşul începu din nou şi se sfârşi cu bine.

Zilele continuau să se scurgă fără să intervină vreo schimbare. Nici o flacără, nici un şuvoi de materie eruptivă nu ieşea din craterul lui Golden Mount.

Ajunseră în 20 iunie.

E lesne de închipuit în ce stare de nerăbdare trăiau Ben Raddle şi tovarăşii lui. Neputinţa aceasta de a încerca ceva, pasivitatea la care erau siliţi îi enerva în cel mai mare grad. După ce sfârşiseră cu instalarea, prospectorii nu mai aveau ce face. O plictiseală greoaie stăruia asupra taberei.

Fiinţa cea mai ocupată era, de bună seamă, Jane Edgerton, care pusese stăpânire pe departamentul bucătăriei. Să asiguri hrana la douăzeci de persoane nu-i un fleac, şi asta ajunge ca să-ţi umpli tot timpul.

Odată se întâmplă totuşi ca destoinica intendentă să lipsească de la datorie. În ziua aceea, urcase ca de obicei pe Golden Mount, împreună cu Ben Raddle şi Cercetaşul. Tocmai când ajunseră în vârf, se ridică o ceaţă deasă care-i împiedică să coboare. Au fost siliţi să rămână acolo trei ceasuri, spre marele necaz al Janei, care se gândea la prânzul tovarăşilor săi.

De i-ar fi fost dat să vadă ce se petrecea în tabără, s-ar fi neliniştit mai puţin. Se găsise un înlocuitor şi acesta nu era altul decât Summy. Fiindcă aceeaşi pricină, care-i silise pe excursionişti să întârzie pe culme, îl împiedica şi pe el să vâneze, în lipsă de altă ocupaţie, se hotărâse să-şi însuşească în mod excepţional atribuţiile bucătăresei. Încins cu un şorţ, care-l făcu să se împiedice în repetate rânduri, agitând furculiţa şi cuţitul, începu să pregătească un prânz care urma să fie minunat, dacă bucătarul se dovedea pe atât de priceput pe cât era de zelos. În sfârşit, după ce se risipi ceaţa şi se întoarseră la tabără, Jane avu surpriza de a găsi masa aşternută şi mâncarea gata pe foc. Nu i-a fost deloc greu să bănuiască autorul. Summy nu încerca să se ascundă, departe de el asemenea gând! Dimpotrivă, se învârtea de colo-colo, nu lipsit de oarecare mândrie, tot cu şorţul dinainte, înarmat cu uneltele lui culinare, cu chipul aprins de dogoarea focului.

— La masă! strigă el vesel, îndată ce Jane Edgerton şi însoţitorii ei se apropiară destul ca să-l audă.

După ce se aşeză toată lumea, voi s-o servească el însuşi pe tânăra lui tovarăşă de drum. Cu îndemânarea unui valet bine stilat, îi întinse o farfurie din care aceasta îşi luă din belşug.

— Nu vă fie teamă să serviţi, domnişoară Jane, repeta Summy în timpul acesta. O să-mi spuneţi la urmă părerea.

Totuşi, în clipa când să ducă la gură produsul bucătarului improvizat, acesta o opri cu un gest.

— Un cuvânt mai întâi, domnişoară Jane, chiar dacă asta ar trebui să vă schimbe părerile: şi bărbaţii pot fi uneori buni la ceva!

Fără să-i răspundă, Jane duse lingura la gură şi gustă.

— Nu prea cred, rosti ea cu răceală.

Într-adevăr, tocana era tare neizbutită şi, după ce gustă din ea, Summy recunoscu umilit că fata avea dreptate.

Bună sau rea, mâncarea a fost totuşi foarte apreciată de stomacurile acelea înfometate. Dinţii nu-şi îngăduiau răgaz, limbile nici atât.

Şi despre ce să fi vorbit, dacă nu despre subiectul care le reţinea tuturor atenţia? Sporovăiau despre Golden Mount, despre bogăţiile ce le ascundea în pântecele său, despre neputinţa lor de a pătrunde la ele. În timpul discuţiilor, unul dintre prospectori propuse, ca pe ceva foarte firesc, să se găurească muntele cu ajutorul dinamitei.

— Pentru asta nu ne-ar ajunge întreaga noastră rezervă de explozibil, şi apoi, dacă am izbuti să facem o spărtură, ce-ar ieşi din ea? întrebă Bill Stell.

— Cine ştie? Poate un torent de pepite, spuse canadianul.

— Nu, nimic altceva decât aburi, îl contrazise Cercetaşul. Se vor slobozi pe acolo, în loc să iasă prin horn şi noi nu vom avea nimic de câştigat.

— Atunci ce-i de făcut?

— Să aşteptăm.

— Să aşteptăm! se împotrivi unul dintre foştii lucrători de pe claim-ul 129. în curând nu va mai fi cu putinţă, vom fi siliţi să plecăm dacă nu vrem să ne prindă iarna aici.

— Ei bine, vom pleca, afirmă Ben Raddle, luând la rândul său cuvântul. Vom pleca la Dawson City şi ne vom întoarce odată cu sosirea primăverii.

— Ce face?! exclamă Summy Skim, ridicându-se dintr-un salt. Să mai petrecem încă o iarnă în Klondike?

— Da, întări scurt Ben Raddle. Dacă vrei, n-ai decât să te întorc la Dawson. Mai devreme sau mai târziu, erupţia se va produce. Vreau să fiu de faţă.

Jane Edgerton se amestecă şi ea în această discuţie, care luase o întorsătură neplăcută.

— Nu există nici un mijloc de a forţa acesta erupţie? întrebă ea

— Nici unul, spuse Ben Raddle. Nu putem să…

Izbit parcă de un gând neaşteptat, inginerul se întrerupse deodată privind fix către Jane Edgerton. În zadar stărui aceasta. Clătinând din cap, Ben refuză să-şi exprime gândul.

În zilele următoare timpul se arătă foarte neprielnic. Furtuni puternice izbucniră dinspre sud. Presiunea atmosferică păru să intensifice activitatea vulcanului. Printre aburii ce ieşeau din crater era amestecate câteva flăcări.

Acestor furtuni, repede domolite, le urmară nişte ploi torenţiale. Estuarul lui Mackenzie fu inundat pe jumătate, iar apele depăşiră matca între cele două braţe principale ale fluviului.

E de prisos să mai adăugăm că, în tot acest timp, Summy Skim nu şi-a putut continua vânătorile lui zilnice şi că a fost silit să petreacă în tabără zile întregi, care i s-au părut nesfârşite.

Astfel stăteau lucrurile, când se petrecu o întâmplare însemnată.

Pe 23 iunie, în cursul după-amiezii, Ben Raddle îi pofti pe Summy Skim, Jane Edgerton şi pe Cercetaş să-l urmeze la el în cort.

— Vreau să vă vorbesc, prieteni, le spuse inginerul îndată ce se aşezară, şi vă rog să ascultaţi propunerea pe care am să v-o fac!

Avea pe chip o expresie serioasă. Cutele de pe fruntea lui mărturiseau frământările prin care trecea, astfel că, având în vedere prietenia sinceră ce i-o purta, Summy Skim se simţi adânc mişcat. Oare Ben Raddle se hotărâse să părăsească partida, să renunţe la lupta cu forţele naturii care i se arătau potrivnice? Se resemnase, în sfârşit, să se întoarcă la Montreal, dacă situaţia va rămâne neschimbată până la venirea iernii? De prisos să mai adăugăm că pe Summy Skim l-ar fi făcut fericit o asemenea hotărâre.

— Prieteni, începu Ben Raddle, nu ne mai este îngăduită nici o îndoială cu privire la existenţa lui Golden Mount, nici asupra valorii materiei din interiorul lui. Jacques Ledun nu s-a înşelat, am văzut cu ochii noştri. Din păcate, primele manifestări ale unei erupţii ne-au oprit şi ne vor opri încă să pătrundem în crater. De-am fi putut face lucrul acesta, campania noastră ar fi acum terminată, iar noi ne-am afla în drum spre Klondike.

— Erupţia asta se va produce! afirmă Bill Stell.

— În mai puţin de şase săptămâni? Pe naiba! făcu Summy printre dinţi.

Urmară câteva clipe de tăcere. Fiecare îşi depăna propriul lui gând. După o ultimă sforţare, de parcă ar fi vrut să cântărească toate urmările unui plan îndelung chibzuit, Ben Raddle continuă:

— Acum câteva zile am lăsat fără răspuns o propunere făcută de Miss Edgerton. Poate că această idee îi trecuse prin cap doar aşa de ciudă, în faţa neputinţei noastre de a ne duce sarcina la bun sfârşit şi poate că nici dânsa nu-i acorda prea multă importanţă… Pe mine această idee m-a izbit, m-am gândit mult la ea, am analizat toate posibilităţile de a o pune în aplicare şi cred că am găsi ceva. La întrebarea pe care mi-a pus-o: „Nu există nici un mijloc de a forţa această erupţie?” eu răspund: „De ce nu?”

Jane Edgerton îl privea pe inginer drept în ochi. Iată un limbaj pe placul ei! Să acţionezi, să stăpâneşti fiinţele şi lucrurile, să pleci în faţa voinţei tale până şi natura, asta înseamnă să trăieşti! Buzele ei fremătau, nările ei dilatate palpitau, totul în atitudinea ei vădea nerăbdarea lacomă de a cunoaşte amănuntele unui plan atât de năstruşnic. Summy şi Cercetaşul se uitau unul la altul, părând că se întreabă dacă inginerul nu-şi pierduse cumva minţile, dacă atâtea griji şi dezamăgiri nu-i zdruncinaseră judecata. Le ghicise Ben Raddle gândul? În orice caz, cu o deplină stăpânire de sine, el continuă:

— După cum ştiţi, toţi vulcanii se află aşezaţi la ţărmul mării: Vezuviul, Etna, Hecla, Chimborazo şi atâtea altele, cei de pe noul ca şi de pe vechiul continent. De aici s-a ajuns, în mod firesc, la concluzia că le este necesară prezenţa apei, şi o teorie modernă afirmă că vulcanii s-ar afla în legătură subterană cu oceanul. Apele se infiltrează în ei, pe îndelete sau dintr-o dată, după natura solului, pătrund până în miezul vulcanului, iar acolo se transformă în aburi. Când aceşti aburi, închişi în măruntaiele pământului, capătă o presiune înaltă, ei pricinuiesc nişte zdruncinături lăuntrice, caută să iasă afară prin craterul vulcanului, purtând cu ei cenuşă, lavă, roci, în mijlocul unui vârtej de fum şi flăcări. Aceasta-i, fără-ndoială, pricina erupţiilor şi a cutremurelor de pământ, cel puţin a unora dintre ele… Ei bine, de ce n-ar înfăptui şi oamenii ceea ce poate înfăptui natura?

S-ar fi zis că în clipele acelea toţi îl sorbeau din ochi pe inginer. Dacă teoria erupţiilor nu are încă un caracter de adevăr absolut, explicaţia dată de el este totuşi socotită ca cea mai plauzibilă. Cât despre Golden Mount, nimic nu-l împiedica să primească infiltraţiile Oceanului Arctic. Un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, comunicaţia fusese zăgăzuită, dar acum avea din nou cale liberă, de vreme ce, sub apăsarea apelor volatilizate, vulcanul începuse să azvârle aburi. O fi oare cu putinţă să introduci torente din apa mării în miezul lui? Inginerul împinsese oare până acolo îndrăzneala încât să vrea să încerce un asemenea lucru şi să-l socotească realizabil…?

— Când ne aflam pe culmea lui Golden Mount, aţi văzut, ca şi mine, continuă Ben Raddle, că hornul vulcanului este aşezat spre coasta de nord-est a muntelui. De altfel, în această parte se aud şi zgomotele frământărilor plutonice. Chiar în clipa de faţă bubuiturile din interior răsună foarte limpede.

Într-adevăr, parcă pentru a întări spusele inginerului, afară se răspândiră nişte bubuituri de o putere neobişnuită.

— Trebuie să credem, urmă Ben Raddle, că hornul se află în apropiere de tabăra noastră. N-avem decât să străpungem această parte a muntelui şi să săpăm în el un canal, prin care apa va pătrunde năvalnic.

— Care apă? întrebă Bill Stell. Apa mării?

— Nu, răspunse inginerul. Nu va fi nevoie să căutăm apa atât de departe. Nu-l avem pe Rio Rubber? Pornit dintr-unul din braţele lui Mackenzie, acesta va împinge spre Golden Mount nesecatul debit al deltei.

Ben Raddle spusese „va împinge”, de parcă muntele ar fi fost de pe acum gata străpuns de canal, îngăduind astfel pătrunderea apelor din Rio Rubber. Pe măsură ce vorbea, îşi întărea încrederea în planul ticluit, care devenise pentru el o hotărâre de nezdruncinat.

Oricât de îndrăzneţ era acest plan, nici unuia dintre tovarăşii săi, nici chiar lui Summy Skim, nu-i trecu prin minte să i se împotrivească. Dacă Ben Raddle va da greş, problema va fi rezolvată şi nu le va rămâne altceva de făcut decât să plece. De va izbuti, dacă vulcanul îşi va dărui bogăţiile, vor face acelaşi lucru, numai că atunci căruţele vor apuca pe drumul spre Klondike cu o încărcătură mai grea.

Ce-i drept, năvala masei lichide în vatra vulcanului nu era lipsită de primejdii. Oare evaporarea nu va da naştere unei energii pe care nu o vor mai putea stăpâni? Asumându-şi rolul naturii, nu vor dezlănţui o catastrofă? în locul unei simple erupţii, nu vor provoca oare un cutremur de pământ, care să răscolească întreg ţinutul, distrugând tabăra şi pe cei ce se aflau în ea?

Dar nimeni nu voia să ştie de asemenea primejdii şi lucrările începură chiar din dimineaţa de 24 iunie.

Sub conducerea inginerului, începură să lovească mai întâi în coasta muntelui. într-adevăr, dacă târnăcopul va da peste o rocă prea dură ca să fie sfărâmată, dacă nu se va putea săpa o galerie până la hornul craterului, la ce bun să se mai sape un canal pentru devierea râului, un canal care n-ar duce nicăieri.

Se stabili ca galeria să fie săpată cu douăzeci de picioare sub nivelul râului, înlesnind astfel o scurgere rapidă. Din fericire, cel puţin în prima parte a galeriei, uneltele nu s-au izbit de o materie prea rezistentă. Dădură mai întâi de pământ sfârâmicios, apoi de spărturi pietroase şi bucăţi de lavă, de multă vreme înfiptă în rocă, în sfârşit, de bucăţi de cuarţ plesnite, fără-ndoială cu prilejul zguduiturilor din trecut.

Lucrul continua zi şi noapte. într-adevăr, nu era timp de pierdut. Ce grosime avea peretele? Ben Raddle nu se putuse sprijini pe nici un calcul şi poate că galeria va fi mai lungă decât bănuise. Pe măsură ce înaintau, zgomotele dinăuntru deveneau tot mai puternice. Totuşi, faptul că se apropiau de horn nu însemna că erau gata să ajungă la el.

Summy Skim şi Neluto nu mai mergeau la vânătoare. Luau şi ei parte la munca colectivă, cum făcea şi inginerul, şi săpăturile înaintau zilnic cu cinci-şase picioare.

Din păcate, după cinci zile întâlniră un cuarţ în care târnăcoapele şi cazmalele se îndoiau. Cât timp le va trebui oare pentru a străpunge această rocă, deosebit de rezistentă, din care probabil că era alcătuit întregul miez al muntelui? Ben Raddle hotărî să folosească minarea şi, chiar dacă l-ar păgubi pe Summy Skim, să folosească o parte din praful de puşcă pentru confecţionarea cartuşelor. Nu-i mai puţin adevărat că această pulbere nu era doar muniţie de vânătoare. La nevoie, ea ar fi fost tot atât de preţioasă pentru apărare. Totuşi, se părea că expediţia nu va avea de înfruntat vreo primejdie. Ţinutul rămânea pustiu şi până atunci nu se zărise nici un grup de aventurieri prin apropierea taberei.

Folosirea minelor dădu rezultate destul de bune. Chiar dacă înaintarea medie scăzuse într-o oarecare măsură, cel puţin nu se oprise de tot.

La data de 8 iulie, după cincisprezece zile de muncă, galeria păru că e destul de lungă. Măsura paisprezece stânjeni în adâncime, cu o secţiune de treizeci de picioare pătrate. Aşadar, pe aici se putea scurge o importantă cantitate de apă. Bubuiturile, sforăiturile vulcanului se auzeau atât de tare, încât grosimea peretelui nu putea să fie mai mare de unu sau două picioare. Vor fi de ajuns câteva explozii de mine pentru a-l sfărâma şi pentru a termina străpungerea galeriei.

Acum era sigur că planul lui Beh Raddle nu va fi zădărnicit de nici o piedică de neînlăturat. Canalul de la suprafaţă, prin care vor devia apele lui Rio Rubber, se va executa fără greutate, într-un soi alcătuit doar din pământ şi nisip, şi, cu toate că va trebui să aibă o lungime de vreo trei sute de picioare, inginerul nădăjduia să-l termine în vreo zece zile.

— Treaba cea mai grea s-a făcut, spuse Bill Stell.

— Şi cea mai îndelungată, răspunse Ben Raddle. Chiar mâine vom începe săparea canalului în exterior, la şase picioare de malul lui Rio-Rubber.

— Ei bine, zise Summy Skim, de vreme ce avem o după-amiază de odihnă, propun să…

— Să vânăm, domnule Summy? întrebă Jane râzând.

— Nu, domnişoară Jane, răspunse Summy. Să urcăm pentru ultima oară pe Golden Mount şi să vedem ce se mai întâmplă acolo.

— Bună idee, Summy, încuviinţă Ben Raddle, fiindcă s-ar părea că erupţia tinde să ia proporţii, şi e bine să ne convingem cu ochii noştri.

Propunerea era într-adevăr binevenită, astfel că porniră îndată.

Obişnuiţi cu urcuşul, pe care-l făcuseră în atâtea rânduri, drumeţilor, printre care se afla şi Neluto, nu le-a trebuit mai mult de un ceas şi jumătate ca să ajungă la crater.

Dar nu le-a fost cu putinţă să se apropie de el ca prima dată. Coloana de aburi, mai înaltă şi mai densă, era brăzdată de limbi de flăcări, iar lângă crater, căldura era de-a dreptul insuportabilă. Totuşi, vulcanul nu azvârlea încă nici lavă, nici zgură.

— Hotărât lucru, observă Summy Skim, acest Golden Mount nu-i deloc darnic, iar dacă o fi având pepite, apoi le păzeşte cu străşnicie.

— Fiindcă nu ni le dă de bună voie, i le vom smulge cu forţa! Răspunse Jane Edgerton.

În orice caz, fenomenele eruptive se făceau acum simţite cu mai multă putere. Bubuiturile din adâncuri aminteau de un cazan de locomotivă sub mare presiune, ai cărui pereţi duduie sub acţiunea focului. De bună seamă că se pregătea o erupţie. Dar se vor scurge poate săptămâni şi luni înainte ca vulcanul să zvârle afară măruntaiele lui aprinse.

De aceea, chiar şi după constatarea actualei stări a craterului, Ben Raddle nici nu se gândi să întrerupă lucrările în curs, ba, dimpotrivă, hotărî să le continue într-un ritm mai intens.

Înainte de a coborî de pe culme, excursioniştii îşi aruncară privirile jur împrejur. Ţinutul părea pustiu. Pe câmpie şi pe mare nu se zărea nimic deosebit. În privinţa asta Ben Raddle şi însoţitorii lui puteau fi mulţumiţi. Părea că nimeni nu cunoaşte taina lui Golden Mount.

Aşezaţi cu spatele la crater, Ben Raddle şi prietenii lui priveau lung spre orizontul nemărginit. Mai ales Summy părea adâncit în visare. Cu ochii aţintiţi în direcţia sud-est, rămăsese neclintit, de parcă ar fi uitat de cei din jurul lui.

— Mă rog, ce-i atât de interesant în partea asta? îl întrebă Jane Edgerton.

Summy răspunse cu glasul sugrumat:

— Montreal, domnişoară Jane, Montreal şi Green Valley.

— Green Valley, repetă Jane. Tare-ţi mai e drag locul acesta, domnule Skim.

— Cum s-ar putea altfel? explică Summy fără să-şi întoarcă privirea din direcţia ce-l atrăgea precum atrage polul acul magnetic. Nu mi-am petrecut viaţa acolo? La Green Valley i-am văzut pe mulţi venind pe lume, după cum alţii m-au văzut pe mine venind. Acolo sunt cunoscut şi primit cu bucurie de toţi, de la moşneag la cel mai mic ţânc, sunt prietenul tuturor, şi, lăsându-l la o parte pe dragul meu Ben, din nefericire mai înclinat să primească afecţiunea decât s-o dăruiască, doar acolo îmi găsesc şi eu o familie. Mi-e drag Green Valley pentru că şi el mă iubeşte, domnişoară Jane.

Summy tăcu şi Jane îi respectă tăcerea. Părea şi ea adâncită în gânduri. Cele câteva cuvinte rostite de tovarăşul ei de călătorie îi redeşteptaseră cumva în suflet simţăminte adormite? îşi spunea oare că energia, strădaniile, chiar dacă înving, tot nu sunt de ajuns pentru a ne umple existenţa, că dacă exercitarea liberă a unei voinţe înţelepte şi conştiente este în măsură să ne ameţească mintea de orgoliu, există în noi şi alte instincte, pe care aceste puternice bucurii nu sunt în stare să le mulţumească? Sub înrâurirea cuvintelor auzite, i se înfăţişa oare mai limpede situaţia ei ciudată? Se vedea ea oare, singură şi fără putere, în vârful acestui munte pierdut, departe de lume, înconjurată numai de bărbaţi, cei mai mulţi dintre ei grosolani, şi pentru care în curând ea nu va mai fi decât o tovarăşă de o zi, uitată într-o singură zi? Îşi spunea oare în sinea ei că nici ea nu are familie şi că, mai puţin norocoasă decât Summy, pentru ea nu exista nici un Green Valley, plin de mâini care ţi se întind şi de suflete iubitoare?

— Ia te uită! strigă Neluto, care, dintre toţi, avea privirea cea mai ageră. S-ar zice că…

— Ce anume, întrebă Ben Raddle.

— Nimic, răspunse Neluto. Şi totuşi, mi s-a părut că văd…

— Spune odată, ce vezi? stărui Ben Raddle.

— Nu-mi dau bine seama, zise indianul şovăielnic… Mi s-a părut… Poate că e o dâră de fum.

— O dâră de fum! strigă inginerul. În ce direcţie?

— Acolo, explică Neluto, arătând pădurea ce se întindea spre vest, la o depărtare de trei mile de vulcan.

— La marginea pădurii?

— Nu.

— Atunci în desişul ei?

— Da.

— La ce depărtare?

— Ştiu eu!… Două-trei mile în adâncime… poate mai puţin…

— Sau poate mai mult, încheie Ben Raddle nerăbdător. Cunosc refrenul, bunul meu Neluto. În orice caz, eu nu văd nimic.

— Nici eu nu mai văd nimic, spuse Neluto… Nici măcar nu-s sigur că am văzut… Era ceva foarte nedesluşit… Se poate să mă înşelat.

De când ajunseră pe ţărmul Oceanului Arctic, era pentru prim dată că se semnala prezenţa omului în aceste regiuni hiperboreale. O dâră de fum pe deasupra copacilor însemna că un grup poposise acum la adăpostul lor şi, oricare ar fi fost acest grup, nu trebuia să se aştepte la nimic bun de la el.

Ce fel de oameni erau? Nişte vânători? Ori mai degrabă nişte prospectori care aflaseră de existenţa Vulcanului de Aur şi porniseră în căutarea lui?

S-ar putea prea bine ca noii veniţi să nu fi zărit încă Vulcanul de Aur, pe care frunzişul copacilor uriaşi trebuie că li-l ascundea vederii. Dar, ceea ce nu zăriseră încă, vor zări de îndată ce vor ajunge la marginea pădurii şi nimeni n-ar fi putut spune ce va ieşi până la urmă.

Oricum, aceasta însemna o primejdie serioasă ce îi frământa neîncetat pe Ben Raddle şi pe însoţitorii săi.

Toţi, în afară de Jane, care rămăsese cufundată în gânduri, îşi îndreptară stăruitori privirile spre apus. Nu observară nimic neobişnuit. Nici un fir de fum nu se arăta deasupra copacilor, a căror îngrămădire întunecată se întindea până dincolo de zare.

Încredinţat că Neluto greşise, Ben Raddle dădu semnalul de plecare.

În clipa aceea, Jane se apropie de Summy.

— Sunt tare obosită, domnule Summy, îi spuse ea cu tristeţe în glas. Summy rămase lovit de uimire. Avea şi de ce. Să-şi recunoască Jane oboseala, aşa ceva nu se mai întâmplase. Trebuie că se petrecuse cu ea o schimbare.

Da, domnule Skim, ceva se schimbase, şi ea, Jane Edgerton, era tare ostenită. Acum, resortul care o susţinea când îndeplinea nişte munci mai presus de puterile ei, fără să se dea bătută, dacă nu se stricase de tot, cel puţin slăbise. Pentru o clipă, ea privea viaţa altfel decât ca pe o înşiruire de lupte şi de neîncetate strădanii. Înţelegea cât de plăcut e să fii iubit, ocrotit, bănuia cât de bine te simţi în sânul familiei, unde eşti învăluit de dragoste, şi fiinţa îi era moleşită de tristeţea sufletului ei însingurat. Ah, domnule Skim, cât de ostenită era Jane Edgerton!

Dar bunul Summy nu-şi făcea atâtea probleme, nu se pierdea în această analiză complicată. O privea doar pe Jane, uimit de cuvintele ei, de tonul descurajat cu care le rostise, şi se mira că descoperă ceea ce nu văzuse niciodată până acum. Cât de delicată, cât de plăpândă şi cât de drăguţă era această fetiţă a cărei siluetă, profilată pe cer, ocupa un loc atât de mic în spaţiul nemărginit ce o înconjura! Ce păcat pentru ea că se află acolo, în ţinutul acesta îndepărtat, expusă oboselii, tuturor necazurilor, tuturor primejdiilor! Şi bunul Summy se simţea cuprins de o mare şi frăţească milă.

— Nu vă fie teamă, domnişoară Jane, spuse el râzând zgomotos ca să-şi ascundă tulburarea, doar sunt aici. Sprijiniţi-vă de mine. Am braţe şi picioare zdravene.

Începură să coboare şi Summy alegea drumul, susţinându-şi firava tovarăşă cu atenţia unui frate mai mare, cu grija unui iubitor de artă ce vrea să ducă la adăpost un bibelou fragil şi preţios.

Pe jumătate inconştientă, Jane se lăsă în seama lui. Păşea ca prin vis, cu ochii lipsiţi de expresie, privind în depărtare. Ce anume privea, nici ea singură n-ar fi putut spune. Departe,dincolo de zare, necunoscutul, sau taina şi mai de nepătruns din sufletul ei răscolit.

IX

O VÎNĂTOARE DE ELANI.

Malul stâng al lui Rio Rubber desena un cot adânc, la vreo cincizeci de stânjeni de intrarea galeriei ce ducea spre vatra craterului. Deviaţia urma să pornească chiar din unghiul alcătuit de acest cot. Trebuia deci să se sape un canal lung de trei sute de picioare.

Lucrarea începu în zorii zilei de 9 iulie.

Încă de la primele lovituri de cazma se constată că săpăturile nu vor fi prea anevoioase. Până la adâncimea de şapte sau opt picioare, solul era alcătuit dintr-un pământ destul de sfărâmicios. Această adâncime şi o lăţime aproape egală vor fi de ajuns, astfel că nu va fi nevoie să se folosească minarea, ceea ce le-ar fi irosit prospectorilor ultimele rezerve de praf de puşcă.

Membrii caravanei lucrau cu multă tragere de inimă. Apropiere de ţintă sporea avântul tuturor. Planul lui Ben Raddle era cunoscut. Deşi mulţi dintre ei nu pricepuseră bine teoria, nimeni nu se îndoia că în curând Golden Mount va revărsa şuvoaie de aur.

Îndeosebi Patrick făcea adevărate minuni. Ajutat de puterea sa fantastică, îndeplinea el singur munca a zece oameni.

Aşadar, canalul înainta repede. Se lucra în schimburi şi datorită amurgului prelungit, munceau şi o parte din noapte. Ben Rade supraveghea mersul operaţiunii, indica unde trebuiesc făcute întăriţi pentru susţinerea malurilor canalului, cercetând totodată dacă cumva e străbătut de vreun filon aurifer. Nu descoperi nimic.

— Râul ăsta nu-i nici pe departe bogat ca Bonanza, observă Cercetaşul. Dar, la urma urmelor, puţin ne pasă că în apele lui se află pepite, dacă el ni le va pune la îndemână pe cele ale lui Golden Mount.

Trecură astfel opt zile. La 16 iulie, canalul era aproape gata. Doar câţiva metri de săpat, apoi va fi de ajuns să se răscolească malul râului pe o lungime de cinci-şase picioare şi să se străpungă peretele care despărţea încă fundul galeriei de vatră. îndată, apele se vor revărsa de la sine în măruntaiele vulcanului.

În cât timp se va produce atunci erupţia provocată prin acumularea aburilor? În privinţa asta nimeni n-ar fi putut răspunde cu precizie. Totuşi inginerul observase că activitatea vulcanică se înteţea de la o zi la alta. Prin fumul tot mai gros ce încununa muntele, flăcările se înălţau mereu mai sus şi luminau ţinutul înconjurător la mare distanţă, în timpul celor câteva ceasuri de întuneric.

Se putea trage deci nădejdea că, odată ajunse în vatră, apele vor fi repede transformate în aburi şi vor produce pe loc o vie intensificare a fenomenelor eruptive.

În ziua aceea, către sfârşitul după-amiezii, Neluto veni în goană la Summy Skim, şi, gâfâind de alergătură, îi spuse:

— Ah, domnule Skim… domnule Skim!

— Ce s-a întâmplat, Neluto?

— Am văzut… am văzut nişte elani, domnule Skim!

— Nişte elani! strigă Summy.

— Da… o turmă întreagă… vreo jumătate de duzină, poate… sau mai mulţi… sau…

— Sau mai puţini, continuă Summy. Cunosc placa, băiete. În ce direcţie au luat-o elanii ăştia?

— Pe acolo.

Şi indianul arătă câmpia de la vest de Golden Mount.

— Departe?

— Aş!… Cel mult o leghe… sau poate jumătate…

— Sau două sute de kilometri, bineînţeles, spuse râzând Summy. Una din cele mai arzătoare dorinţe ale aprigului vânător era să dea ochii cu nişte elani şi să doboare o pereche. De la venirea lui în Klondike nu-şi putuse îndeplini această dorinţă. Abia dacă se semnalaseră două sau trei exemplare prin împrejurimile lui Dawson City sau pe lângă Forty Miles Creek. Aşadar, vestea adusă de Neluto era de natură să-i stârnească instinctele cinegetice.

— Vino! îi spuse el indianului.

Părăsiră amândoi tabăra şi înaintară câteva sute de paşi pe la poalele lui Golden Mount. Ajunşi la colţul ultimului parapet dinspre miazăzi, Summy zări cu ochii lui turma de elani care se îndreptau liniştiţi spre nord-vest, străbătând câmpia întinsă.

Cu toată dorinţa lui nestăvilită de a porni îndată urmărirea, avu totuşi înţelepciunea să-şi amâne planul pentru a doua zi. Era prea târziu ca să înceapă vânătoarea. Principalul era că aceste rumegătoare îşi făcuseră apariţia prin împrejurimi. Nu-i va fi greu să le regăsească.

De îndată ce se întoarse la tabără, Summy îi împărtăşi lui Ben Raddle intenţiile sale. Fiindcă aveau destule braţe de muncă pentru terminarea canalului, inginerul socoti că se va putea lipsi de Neluto o jumătate de zi. Se stabili ca pe la cinci dimineaţa cei doi vânători să pornească pe urmele elanilor.

— Dar îmi făgăduieşti, Summy, că n-ai să te îndepărtezi prea mult…

— Ar trebui să le spui asta elanilor, îi răspunse râzând Summy Skim.

— Nu, Summy, ţie ţi-o spun. Oricând te poţi aştepta la vreo întâlnire nedorită prin ţinutul acesta pustiu.

— Tocmai fiindcă-i pustiu e mai sigur, adăugă Summy.

— Fie precum zici, Summy. Făgăduieşte-mi, totuşi, că te vei întoarce în timpul după-amiezii.

— După-amiază… sau deseară, Ben.

— Deseară, care durează până la miezul nopţii!… Asta nu te angajează la nimic, observă inginerul. Nu, Summy, să zicem ora şase, şi dacă nu te întorci înainte de şase să ştii că am să fiu tare îngrijorat.

— Ne-am înţeles, Ben, se învoi Summy Skim. Fie şi la şase… cu sfertul de oră îngăduit!

— Accept şi sfertul de oră, cu condiţia să nu dureze mai mult de cincisprezece minute!

Lui Ben Raddle îi era teamă ca nu cumva, odată pornit la vânătoare, vărul său să nu se îndepărteze mai mult decât se cuvenea. Până în prezent, nu se arătase încă nici o ceată de aventurieri pe la gurile lui Mackenzie, şi asta îi bucura. Dar acest lucru s-ar fi putut întâmpla într-o zi sau alta, şi Ben Raddle se gândea mereu la fumul care i se păruse lui Neluto că-l vede înălţându-se din pădure. Cu toate că trecuseră de atunci aproape cincisprezece zile fără să se întâmple nimic, el rămăsese cu o oarecare nelinişte şi aştepta nerăbdător clipa în care, după ce-şi vor fi încheiat în mod fericit campania, vor porni pe drumul spre Dawson.

A doua zi, înainte de ora cinci, Summy Skim şi Neluto părăsiră tabăra, fiecare din ei înarmat cu câte o carabină cu bătaie lungă, asiguraţi cu hrană pentru două mese şi însoţiţi de un câine, ales dintre puţinele exemplare ale rasei canine de care dispunea caravana. Animalul răspundea la numele de Stop şi era mai degrabă un câine de pază decât de vânătoare. Dar Summy, crezând că recunoaşte la el un oarecare simţ al mirosului, dublat de o fire dintre cele mai prietenoase, îl luase pe lângă el şi-l educa după toate regulile artei. În general, se arăta destul de mândru de rezultatele obţinute.

Vremea era frumoasă dar răcoroasă, cu toate că soarele îşi desena de mult lunga lui curbă pe deasupra orizontului. Cei doi vânători se îndepărtară în grabă, iar câinele ţopăia lătrând pe lângă ei.

La urma urmelor, în afara celor trei urşi, dintre care doi vânaţi în împrejurări destul de neobişnuite, escapadele făcute de Summy Skin în apropiere de Dawson City sau prin împrejurimile lui Forty Miles Creek nu-i aduseseră decât o pradă neînsemnată: sturzi, potârnichi sau alte vieţuitoare de acest fel. De aceea, era tare bucuros la gândul că îi curând va ţine în bătaia puştii un vânat mai de soi.

Elanul are capul împodobit cu o coroană minunată de coarne. Odinioară acest rumegător era foarte răspândit prin ţinuturile scăldate de Yukon şi afluenţii săi şi era aproape domesticit. Dar de când cu descoperirea terenurilor aurifere din Klondike, el s-a împrăştiat, adăpostindu-se la latitudini mai nordice, unde este pe cale să se întoarcă la sălbăticie.

Cu greu izbuteşti să te apropii de el şi nu poate fi doborât decât în condiţii foarte prielnice. Mare păcat, fiindcă are o blană scumpă, iar carnea lui gustoasă o egalează pe cea de vită.

Summy Skim ştia cât de neîncrezător este elanul. Animalul acesta e înzestrat în mod deosebit în privinţa auzului, mirosului şi vitezei. La cea mai mică alarmă, în ciuda greutăţii lui care poate atinge până la cinci sute kilograme, el se ascunde cu asemenea iuţeală, încât orice urmărire devine zadarnică. Cei doi vânători îşi luară toate măsurile de prevedere pentru a ajunge la o distanţă potrivită.

Turma de rumegătoare, care se oprise la liziera pădurii, se afla deci la o depărtare cam de o leghe şi jumătate.

Ici-colo, se înălţau câteva pâlcuri de copaci, astfel că, pentru a străbate o parte din distanţă, puteau să se strecoare, sau mai bine zis să se târască de la un pâlc la celălalt, fără să atragă atenţia.

Dar alta era situaţia în apropierea lizierei, unde vânătorii nu vor putea face nici un pas fără să-şi trădeze prezenţa. Atunci elanii o vor lua la goană şi nici vorbă să le mai dea de urmă.

După ce se sfătuiră, Summy Skim şi Neluto luară hotărârea să pătrundă în pădure mai pe la sud. De acolo, furişându-se de la un copac la altul, poate vor izbuti să ajungă turma şi s-o atace din spate.

După trei sferturi de ceas, Summy Skim şi indianul intrau în pădure, la vreo doi kilometri de locul unde păşteau elanii. Neluto îl ţinea de zgardă pe Stop, care fremăta de nerăbdare.

— Acum să mergem pe lângă lizieră, în dosul copacilor, spuse Summy Skim. Dar nu cumva să dai drumul câinelui!

— Da, domnule Skim, răspunse indianul, dar n-ar fi rău să mă ţineţi şi dumneavoastră pe mine.

Summy Skim zâmbi. În realitate, îi venea şi lui greu să se stăpânească.

Mersul prin pădure era destul de anevoios. Plopii, mestecenii şi pinii se înghesuiau unul într-altul, şi mărăcinişul des le împiedica înaintarea. Mai trebuiau să aibă grijă ca nu cumva să le trosnească sub picioare crengile uscate ce acopereau pământul. Zgomotul ar fi fost auzit de elani, cu atât mai uşor cu cât nu sufla nici o adiere. Soarele, care devenise mai arzător, scălda în lumină ramurile neclintite. Nici un ciripit de pasăre nu-ţi tulbura auzul, iar din adâncul pădurii nu răzbătea nici un zvon.

Era trecut de nouă când cei doi vânători poposiră la mai puţin de trei sute de picioare de locul unde se aflau elanii. Unii dintre ei păşteau sau îşi potoleau setea într-un pârâu ce ieşea din pădure, alţii, tolăniţi pe iarbă, probabil că adormiseră. Turma nu manifesta nici un semn de nelinişte. Totuşi, fără doar şi poate că cea mai mică alarmă îi va pune pe goană, de bună seamă către sud, spre izvoarele lui Porcupine River.

Summy Skim şi Neluto nu erau ei oameni să-şi îngăduie tocmai acum un răgaz, deşi ar fi avut mare nevoie de el. De vreme ce se ivise fericitul prilej de a da o lovitură straşnică, nu-l vor lăsa să le scape.

Iată-i, aşadar, cu puşca încărcată, cu degetul pe trăgaci, furişându-se printre mărăcini, târându-se de-a lungul lizierei. Deşi partida era lipsită de primejdie, dat fiind că nu aveau de-a face cu animale de pradă, Summy Skim, aşa cum avea să mărturisească mai târziu, nu simţise nicicând o asemenea emoţie. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, mâna îi tremura, de-i era teamă că nu va putea ţinti bine. Într-adevăr, de va pierde prilejul să doboare elanul atât de râvnit, nu-i va rămâne decât să moară de ruşine!

Summy Skim şi Neluto se apropiară fără zgomot prin iarbă, unul în urma celuilalt. Câteva minute de înaintare târâş îi aduseră la mai puţin de cincizeci de paşi de locul unde se opriseră rumegătoarele. Ele se aflau în bătaia puştii. Ţinut în lesă de Neluto, câinele gâfâia, dar nu lătra.

Elanii păreau că nu bănuiesc nimic de apropierea celor doi vânători. Cei care se aflau întinşi pe iarbă nu se ridicară, iar ceilalţi continuară să pască. Totuşi, unul dintre ei, un animal foarte frumos, ale cărui coarne se desfăşurau asemeni ramurilor unui copac tânăr, îşi înălţă capul. Urechile lui fremătară, îşi îndreptă botul spre lizieră, de parcă ar fi vrut să adulmece aerul ce venea dintr-acolo.

Mirosise oare primejdia şi avea s-o ia la fugă, trăgându-i şi pe ceilalţi după el?

Summy Skim avu o presimţire şi sângele îi năvăli în inimă. Dar, liniştindu-se, rosti în şoaptă:

— Foc, Neluto, amândoi pe unul, ca să fim siguri că nu ne scapă! Dintr-odată, se auzi un lătrat puternic şi Stop, căruia Neluto îi dăduse drumul ca să-şi ducă puşca la umăr, se avântă în mijlocul turmei.

N-a durat mult. Un stol de potârnichi nu şi-ar fi luat mai repede zborul decât au luat-o la fugă elanii. Nici Summy Skim, nici indianul n-au mai avut timp să tragă.

— Blestemat câine! strigă Summy, ridicându-se furios.

— Ar fi trebuit să-l prind de gât! spuse indianul.

— Ba chiar să-l sugrumi! întări Summy Skim, ieşit din fire. Într-adevăr dacă s-ar mai fi aflat acolo, câinele n-ar fi scăpat nezgâlţâit. Dar Stop ajunsese la mai bine de două sute de metri când depăşiră vânătorii marginea pădurii. Se avântase pe urmele elanilor, astfel că zadarnic îşi forţară plămânii strigând după el.

Turma se îndrepta spre nord cu o iuţeală mai mare decât a câinelui, deşi acesta era un animal viguros şi sprinten la fugă. Se va mai întoarce în pădure, sau va fugi peste câmpie, îndreptându-se spre răsărit? Ar fi fost mai bine, pentru că astfel s-ar fi apropiat de Golden Mount, al cărui fum se învârtejea la o depărtare de o leghe şi jumătate. Dar s-ar putea s-o apuce pieziş, către sud-est, în direcţia lui Peal River, şi să-şi caute adăpost în primele trecători ale Munţilor Stâncoşi. În cazul ăsta vor trebui să-şi ia gândul de la ea.

— Vino după mine, îi strigă Summy Skim indianului, să încercăm să nu-i pierdem din vedere.

Alergând de-a lungul lizierei, porniră în urmărirea turmei aflată atunci la o distanţă de aproape un kilometru… Aceeaşi nestăvilită dorinţă, care-l cuprinsese pe câine, îi ameţea şi pe ei, împiedicându-i să mai judece.

După un sfert de ceas, Summy Skim încercă o emoţie puternică. Elanii se opriseră, nehotărâţi parcă în ce direcţie s-o apuce. Ce-aveau să facă? Nu puteau continua să alerge spre nord, în direcţia oceanului, care îi va sili curând să se oprească. Vor coborî din nou spre sud-est? în cazul acesta, Summy Skim şi Neluto vor trebui să se lase păgubaşi.

Nu, după câteva clipe de şovăire, elanii se hotărâră să se întoarcă în pădure şi să se adăpostească în dosul zidului de copaci. Căpetenia turmei străbătu dintr-un salt liziera, iar ceilalţi îl urmară.

— Nici că se putea mai bine! strigă Summy Skim. În loc deschis nu ne-am fi putut apropia până la o bătaie de puşcă. În pădure, însă, nu le va fi cu putinţă s-o zbughească la fel de iute; poate vom izbuti să-i ajungem şi de data asta…

Dacă avea sau nu dreptate, nu era mai puţin adevărat că acest raţionament îi va atrage pe vânători într-o pădure cu totul străină, căreia nu-i cunoşteau marginile.

Stop le-o luase înainte. Se năpustise printre copaci. I se mai auzea încă lătratul, dar pe el nu-l mai zăreau.

Trupul lui subţire îi îngăduia să se strecoare peste tot, alerga acum mai iute decât elanii, pe care coarnele rămuroase îi împiedicau să străbată tufele şi lăstărişul. în asemenea condiţii s-ar fi putut prea bine să fie răpuşi.

Înaintând printre crengile stufoase şi călăuziţi doar de glasul câinelui, cei doi vânători alergară preţ de două ceasuri. Împinşi de o pornire nestăvilită, ei umblau la voia întâmplării, afundându-se din ce în ce către vest, fără să se întrebe dacă la întoarcere nu le va veni greu să nimerească drumul.

Pe măsură ce se depărtau de lizieră, pădurea se rărea. Copacii erau aceiaşi: mesteceni, plopi, pini, dar mai depărtaţi unul de altul şi cu pământul de la poalele lor mai puţin acoperit de crengi uscate şi de mărăcini.

Chiar dacă elanii se ţineau nevăzuţi, în orice caz Stop nu le pierduse urma. Lătrăturile lui continuau. Părea că nu se află prea departe.

Summy Skim şi Neluto înaintau întruna în adâncul pădurii, când, puţin după amiază, glasul câinelui încetă să se mai audă.

Se aflau atunci într-un spaţiu despădurit, în care razele soarelui pătrundeau din plin. La ce depărtare de lizieră erau? Neavând alt mijloc de apreciere decât timpul scurs, Summy Skim socotea că sunt cam la opt sau zece kilometri. Aşadar, le rămânea destulă vreme să se întoarcă în tabără, după un popas de care amândoi aveau mare nevoie. Înfometaţi şi rupţi de osteneală, ei se aşezară la poalele unui copac. Îşi scoaseră proviziile din tolbe, şi cu toate că mâncară cu o poftă grozavă, simţeau totuşi o mare părere de rău că nu-şi pot îmbogăţi meniul cu nişte friptură de elan.

După ce-şi potoliră foamea, vânătorii şovăiră o clipă asupra direcţiei în care s-o pornească. Ar fi fost înţelept din partea lor să ia drumul spre tabără. Dar Summy Skim nu părea deloc dispus la aşa ceva. Dacă pentru un vânător e neplăcut să se întoarcă cu mâna goală, apoi să se întoarcă şi fără câine, asta-i culmea dezonoarei. Or, Stop nu se arătase încă.

— Pe unde o umbla? întrebă Summy Skim.

— În urmărirea elanilor, desigur, răspunse indianul.

— E limpede, Neluto. Dar atunci, unde sunt elanii?

Ca pentru a răspunde acestei întrebări, lătrăturile lui Stop răsunară pe neaşteptate, la mai puţin de trei sute de stânjeni depărtare. Fără să mai rostească un cuvânt, cei doi vânători se avântară în partea de unde se auzea lătratul câinelui.

Surzi la glasul înţelepciunii şi al prevederii, Summy Skim şi Neluto alergau din nou de le sfârâiau călcâiele.

Asta putea să-i târască foarte departe. Într-adevăr, acum nu mai fugeau către nord-vest. Elanii se îndreptau spre sud-vest, iar înapoia lor Stop se înverşuna să-i urmărească, şi înapoia lui Stop veneau stăpânii lui, şi mai înverşunaţi decât el. Aceştia se întorceau deci exact cu spatele la Golden Mount şi la tabără.

La urma urmelor, soarele abia începea să coboare spre zarea dinspre apus. Dacă vânătorii nu se întorceau la ora şase, după cum făgăduiseră, vor fi acolo pe la şapte sau opt, atâta tot, adică mult înainte de a se înnopta.

Summy Skim şi Neluto nu zăboviră prea mult cu astfel de socoteli. Alergau cât îi ţineau picioarele, fără să se gândească la altceva, Iară să încerce măcar să-şi cheme câinele.

Pierduseră orice noţiune a timpului. Nu simţeau nici oboseala. Summy Skim uitase până şi unde se află. Vâna prin ţinuturile acestea din Nordul îndepărtat, de parcă ar fi vânat prin împrejurimile Montrealului.

O dată sau de două ori, el şi Neluto crezură că sunt pe punctul de a izbândi. Câteva coarne se arătaseră pe deasupra tufişurilor, la mai puţin de cinci sute de paşi. Dar sprintenele animale nu întârziară să se facă nevăzute, astfel că nu se ivi prilejul de a li se trimite un glonte bine ţintit.

Se scurseseră mai multe ceasuri în această zadarnică urmărire, apoi lătrăturile tot mai îndepărtate ale lui Stop dovediră că elanii câştigaseră distanţă. În cele din urmă lătrăturile încetară, fie că animalul se afla prea departe, fie că, vlăguit de o alergare atât de îndelungată, nu mai era în stare să scoată vreun sunet.

Ajunşi la capătul puterilor, Summy Skim şi Neluto se opriră şi se trântiră la pământ, ca nişte butuci. Se făcuse ora patru după-amiază.

— S-a terminat! zise Summy Skim, îndată ce putu să vorbească. Neluto clătină din cap în semn de încuviinţare.

— Unde ne aflăm? continuă Summy.

Indianul făcu un semn prin care arăta că nu are habar, şi privi în jur.

Cei doi vânători se aflau la marginea unui luminiş destul de mare, străbătut de un râu, care fără îndoială că se îndrepta spre sud-vest ca să întâlnească vreunul din afluenţii lui Porcupine River. Soarele îl lumina din plin. Mai departe, copacii se înghesuiau unul într-altul, de parcă ar fi vrut să-i oprească trecerea.

— Trebuie să pornim la drum, spuse Summy Skim.

— Spre tabără, nădăjduiesc, răspunse Neluto, recunoscându-se sleit.

— Da, fir-ar să fie! exclamă Summy Skim, înălţând din umeri.

— Atunci, la drum! încuviinţă indianul, ridicându-se cu greu de jos şi pornind să dea ocol luminişului.

Nu făcuse nici zece paşi că se şi opri cu ochii aţintiţi pe pământ, la picioarele lui.

— Priviţi, domnule Skim, zise el.

— Ce-i acolo? întrebă Summy.

— Foc, domnule Skim.

— Foc!

— Sau cel puţin a fost un foc.

Apropiindu-se şi el, Summy Skim văzu o grămăjoară de cenuşă, în faţa căreia indianul rămăsese nemişcat şi gânditor.

— Aşadar, în pădurea asta se află nişte vânători? întrebă Summy.

— Vânători… sau altceva… răspunse Neluto.

Summy se aplecase. Privea cu luare-aminte la cenuşa suspectă…

— În orice caz, asta nu-i de ieri, spuse ridicându-se. Într-adevăr, cenuşa aceea albă, pe jumătate cimentată de umezeală, trebuie că se afla acolo de mai multă vreme.

— Aşa s-ar părea, recunoscu Neluto. Dar uite ceva care o să ne lămurească.

La câţiva paşi de focul stins, privirile scrutătoare ale indianului descoperiseră, printre ierburi, un obiect strălucitor. Porni degrabă într-acolo, se aplecă şi ridică obiectul, scoţând un strigăt de uimire.

Era un pumnal cu tăişul lat, prins într-un mâner de aramă.

După ce-l privi, Neluto declară:

— Dacă nu putem cunoaşte exact de când datează focul, iată un pumnal care n-a fost pierdut de mai mult de zece zile.

— Aşa-i, răspunse Summy Skim. Nu s-a depus decât un strat subţire de rugină şi lama încă mai luceşte. Stă căzut în iarbă de puţină vreme.

Răsucind-o pe toate feţele, Neluto constată că arma era de fabricaţie spaniolă. Pe mâner avea gravată iniţiala M, iar pe lamă numele Austin, capitala statului Texas.

— Deci, acum câteva zile, sau poate câteva ceasuri, în luminişul acesta au poposit nişte străini!

— Şi nu erau indieni, observă Neluto, pentru că indienii nu au asemenea arme.

Summy privea neliniştit în jurul lui.

— Cine ştie dacă nu cumva se îndreptau spre Golden Mount? adăugă el.

La urma urmelor, asta era cu putinţă. Şi dacă bărbatul căruia îi aparţinea acest pumnal făcea parte dintr-o ceată numeroasă, o mare primejdie îi ameninţa pe Ben Raddle şi pe tovarăşii săi. Poate chiar în clipa aceea banda dădea târcoale în preajma estuarului lui Mackenzie!

— Să pornim, spuse Summy Skim.

— Îndată, răspunse Neluto.

— Şi câinele? strigă Summy.

Indianul chemă cu glasul lui puternic, întorcându-se în toate direcţiile. Chemarea lui rămase fără răspuns. Stop nu se mai arătă.

Acum nu le mai ardea de vânătoare de elani. Trebuiau să se întoarcă grabnic în tabără, pentru ca oamenii să fie puşi în gardă şi să se pregătească de apărare.

— La drum, să nu pierdem mei un minut! porunci Summy Skim.

Chiar în clipa aceea, la trei sute de paşi de poiană, răsună o detunătură de armă.

X

DEŞERTUL E MAI POPULAT DECÂT S-AR CUVENI.

După plecarea lui Summy Skim şi a lui Neluto la vânătoarea de elani, Ben Raddle trecuse din nou în revistă mersul lucrărilor. Dacă nu se va ivi nimic neprevăzut, canalul va fi gata chiar în seara aceea. Nu mai rămăsese decât să se dea ultimele lovituri de târnăcop în peretele craterului, să se facă spărtura în malul stâng al lui Rio Rubber, şi torentul de apă va năvăli în măruntaiele lui Golden Mount.

Aceste uriaşe mase lichide, transformate în aburi de focul din adâncuri, vor produce curând o puternică presiune care va zvârli în afară materiile eruptive. Fără îndoială, acestea vor cuprinde o mare proporţie de lavă, de zgură şi alte substanţe nefolositoare, dar în ele vor fi amestecate pepitele şi cuarţul aurifer, şi nu vor avea altceva de făcut decât să le culeagă, fără să se fi ostenit să le extragă.

Frământarea puterilor subpământene continua să crească. Clocotul din măruntaie îşi sporea din zi în zi tăria. Se punea chiar întrebarea dacă mai era nevoie ca apa să pătrundă în crater.

— Rămâne de văzut, răspunse Ben Raddle, atunci când cercetaşul făcu această observaţie. Nu trebuie să uităm că timpul ne este foarte măsurat. E trecut de jumătatea lui iulie.

— Ar fi primejdios să zăbovim mai mult de o lună la gurile lui Mackenzie, încuviinţă Bill Stell. Trebuie să ne rezervăm trei săptămâni pentru drumul până în Klondike, mai ales dacă la întoarcere căruţele vor fi zdravăn încărcate.

— Vor fi, Cercetaşule, de asta să nu te îndoieşti!

— În cazul acesta, vara va fi pe sfârşite când vom ajunge la Dawson City, domnule Raddle. Dacă vom avea o iarnă timpurie, s-ar putea să întâmpinăm mari neplăceri când vom străbate regiunea lacurilor, în drum spre Skagway.

— Vorbele tale sunt de aur, dragul meu Cercetaş, răspunse inginerul în glumă, şi aşa se şi cuvine, de vreme ce ne aflăm la poalele lui Golden Mount! Dar fii pe pace! M-ar mira dacă în opt zile atelajele noastre nu-şi vor relua drumul spre Klondike.

Ziua trecu ca de obicei, şi, la căderea serii, canalul era săpat de la un capăt la altul.

La cinci după-amiază, nici unul dintre cei doi vânători nu se arătase pe câmpia de la vest. Ben Raddle nu se nelinişti. Summy Skim mai putea întârzia un ceas, fără să-şi calce făgăduiala. Totuşi, în câteva rânduri, mergând în recunoaştere dincolo de canal, Cercetaşul se uită după el. Nu văzu pe nimeni. Nici o siluetă nu se ivea la orizont.

Un ceas mai târziu, Ben Raddle, care începuse să încerce o oarecare iritare, îşi spuse că-l va muştrului pe vărul său, dar fu silit să se mărginească doar la atât, de vreme ce vinovatul nu se arăta.

La ora şapte, întrucât Summy Skim şi Neluto încă nu se iviseră, proasta dispoziţie a lui Ben Raddle se transformă în nelinişte care se dublă peste un ceas, văzând că hoinarii tot nu s-au întors.

— S-au lăsat târâţi, spuse el. Nu te poţi bizui deloc pe nebunul ăsta de Summy, când are un animal în faţă şi o puşcă în mână. Se duce… Se tot duce!… Nimic nu-l poate opri… Ar fi trebuit să mă împotrivesc acestei vânători.

— N-o să se întunece înainte de zece, spuse Bill Stell pentru a-l linişti pe inginer, şi nu e cazul să ne temem că domnul Skim s-ar putea rătăci. Golden Mount se zăreşte de departe şi pe întuneric, flăcările lui vor servi la nevoie drept far.

Observaţia nu era lipsită de adevăr. Oricât de departe s-ar afla de tabără, vânătorii vor putea zări vulcanul. Dar dacă fuseseră victime ale vreunui accident? Dacă nu le era cu putinţă să se întoarcă?

Trecură încă două ceasuri. Ben Raddle nu mai putea să stea locului, iar Cercetaşul începuse şi el să-şi piardă răbdarea. Soarele avea să coboare sub orizont şi nu va mai rămâne decât lumina crepusculară a latitudinilor polare.

Puţin după ora zece, Ben Raddle şi Cercetaşul, din ce în ce mai neliniştiţi, ieşiseră din tabără şi umblau pe la poalele muntelui, în vreme ce soarele dispărea la asfinţit. O ultimă privire aruncată asupra câmpiei îi încredinţa că nu se zărea nimeni. Rămaseră nemişcaţi, ascultând cu urechile ciulite, în vreme ce întunericul nopţii se aşternea treptat. Din nemărginita câmpie, pe cât de pustie pe atât de tăcută, nu se auzea nici un zgomot.

— Ce credeţi că s-a întâmplat, domnule Raddle? întrebă Cercetaşul. Vânătoarea de elani nu-i primejdioasă, numai dacă nu cumva domnul Skim şi Neluto s-or fi luat la harţă cu nişte urşi…

— Nişte urşi… sau nişte tâlhari, Bill… Drept să-ţi spun, presimt ca li s-a întâmplat o nenorocire.

Deodată, Bill Stell îl apucă pe inginer de mână.

— Ascultaţi! spuse el.

În noaptea din ce în ce mai adâncă, se auzi lătratul unui câine.

— E Stop! strigă Ben Raddle.

— Nu pot fi departe! adăugă Cercetaşul.

Lătratul se desluşea tot mai tare, amestecat cu scheunături, de parcă animalul ar fi fost rănit.

Ben Raddle şi însoţitorul său alergară în întâmpinarea lui Stop, pe care-l descoperiră la o depărtare de vreo două sute de paşi.

Cîinele se întorcea singur, târându-şi laba şi cu coapsa însângerată. Părea la capătul puterilor.

— E rănit… e rănit… şi singur!… strigă Ben Raddle, cu inima tremurând de spaimă.

Cu toate acestea, Cercetaşul făcu o remarcă.

— Nu s-ar putea ca Stop să fi fost rănit din greşeală de către stăpânul lui sau Neluto? L-o fi lovit vreun glonte rătăcit…

— Dacă Summy ar fi putut să-i dea îngrijirile cuvenite şi să-l ia cu el, atunci de ce n-a rămas cu Summy? obiectă Ben Raddle.

— În orice caz, să ducem câinele în tabără şi să-i pansăm rana, spuse Bill Stell. Dacă nu-i prea grav, poate că va fi în stare să ne pună pe urmele stăpânului său.

— Da, răspunse inginerul, vom porni mai mulţi şi bine înarmaţi, fără să mai aşteptăm să se lumineze de ziuă, Cercetaşul luă câinele în braţe. În zece minute ajunseră în tabără.

Duseră animalul în cort şi-i cercetară cu atenţie rana. Părea că nu-i prea gravă. Doar o zgârietură adâncă ce se oprea la nivelul muşchilor, fără să fi vătămat vreun organ intern.

Fusese lovit de un glonte, pe care Cercetaşul, priceput în acest soi de operaţiuni, izbuti să i-l scoată.

Ben Raddle apucă glontele şi-l examina cu luare-aminte.

— Glontele nu-i de la Summy, spuse el. E mai mare şi nu vine de la o carabină.

— Aveţi dreptate, încuviinţă Bill Stell. Proiectilul ăsta vine dintr-o puşcă cu ţeava lungă.

— Au avut de-a face cu nişte tâlhari! strigă inginerul. Au fost siliţi să se apere!… în timpul luptei Stop a fost atins, şi dacă n-a rămas lângă stăpânul său, înseamnă că acesta a fost luat cu forţa… sau că a murit, împreună cu Neluto!… Ah, bietul meu Summy! Bietul meu Summy!

Ce-ar fi putut adăuga Bill Stell? Un glonte care nu fusese tras de către unul din cei doi vânători, câinele care se întorcea singur, toate astea nu îndreptăţeau oare temerile lui Ben Raddle? Mai încăpea îndoială că se abătuse peste ei o nenorocire? Summy Skim şi tovarăşul său ori căzuseră în luptă, ori se aflau în mâinile celor ce-i atacaseră, de vreme ce nu se arătau.

Pe la ceasurile unsprezece, Ben Raddle şi Cercetaşul hotărâră să-şi înştiinţeze tovarăşii despre această situaţie. Îi treziră din somn, şi, în câteva cuvinte grăbite, inginerul le spuse că Summy Skim şi Neluto, plecaţi din zorii zilei, nu se întorseseră încă. Jane Edgerton tălmăci gândul tuturor.

— Trebuie să pornim, să pornim îndată, zise ea cu glas tremurător. Făcură în grabă pregătirile cuvenite. N-aveau nevoie să-şi ia cu ei alimente, deoarece caravana nu se va îndepărta de Golden Mount, cel puţin la primele cercetări. Dar vor fi înarmaţi cu toţii, gata să se apere dacă vor fi atacaţi, sau, la nevoie, să-i elibereze cu forţa pe cei doi prizonieri.

Stop fusese doftoricit cu grijă. Glontele fusese extras şi rana bandajată. Cu puterile refăcute, căci era mai ales lihnit de foame şi însetat, el îşi, manifestă dorinţa de a porni în întâmpinarea stăpânului.

— Îl vom lua cu noi, spuse Jane Edgerton, iar când va osteni îl vom purta în braţe. Poate va izbuti să regăsească urmele domnului Skim.

Dacă cercetările de peste noapte vor rămâne zadarnice, ele vor fi reluate a doua zi, şi, de va trebui, vor scotoci întreg ţinutul dintre Oceanul Arctic şi cursul lui Porcupine River. Nici vorbă despre Golden Mount până ce nu-l vor fi regăsit pe Summy Skim sau nu vor fi aflat de soarta lui.

Porniră. În frunte cu Jane Edgerton, Ben Raddle şi Bill Stell, care purta câinele în braţe, dădură mai întâi ocol muntelui, ale cărui bubuituri înăbuşite făceau să tremure pământul. În vârful lui încununat de aburi se înălţau limbi de flăcări, foarte lesne de văzut în lumina slabă a amurgului.

Ajunşi la poalele versantului apusean, se opriră să se sfătuiască, în ce direcţie să se îndrepte? N-aveau ceva mai bun de făcut decât să se călăuzească după instinctul câinelui, pe care Cercetaşul îl lăsase jos. Inteligentul animal părea că înţelege ce aşteptau de la el. Începu să caute, să adulmece în toate direcţiile, cu botul lipit de pământ, schelălăind încet.

După câteva clipe de şovăială, Stop o porni către nord-vest.

— Când ne-a părăsit azi-dimineaţă, domnul Skim apucase mai spre sud, zise Cercetaşul.

— Să ne luăm după câine, îi răspunse Jane Edgerton. Ştie el mai bine ca noi încotro să meargă.

Vreme de un ceas, micul grup străbătu câmpia în această direcţie. Ajunse apoi la liziera pădurii, pe care cei doi vânători o trecuseră cu o leghe mai jos. Acolo se opri din nou, nehotărât.

— Ei bine! Ce mai aşteptăm? întrebă Jane puţin cam repezit.

— Să se lumineze, răspunse Bill Stell. Prin desişul pădurii n-o să mai vedem nimic. Până şi Stop şovăie.

Nu, Stop nu şovăia. Dintr-o dată, făcu un salt şi dispăru printre copaci, lătrând puternic.

— După el! strigă Jane Edgerton.

— Nu. Aşteptaţi, ordonă Bill Stell, oprindu-şi pe loc tovarăşii. Să fiţi cu armele pregătite.

Dar n-au avut nevoie să le folosească. Aproape imediat, alergând în urma câinelui, care părea că nu-şi mai simte rana, dintre copaci ţâşniră doi bărbaţi, şi, după o clipă, Summy Skim se afla în braţele vărului său.

Primele lui cuvinte au fost:

— La tabără!… La tabără!

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ben Raddle.

— Ai să afli, dar acolo… La tabără! Haideţi, când vă spun! Călăuziţi de flăcările lui Golden Mount, porniră toţi repede la drum. Puţin după unu dimineaţa, ajunseră la Rio Rubber. Curând avea să se lumineze. Încă de pe acum, răsăritul înflăcăra zarea la nord-est. Înainte de a se aduna în cort, Ben Raddle, Jane Edgerton, Cercetaşul şi Summy Skim mai priviră o ultimă dată împrejurimile lui Golden Mount. In lumina plăpândă a zorilor nu văzură nimic neobişnuit.

Când rămaseră singuri, Summy Skim le istorisi pe scurt tovarăşilor săi cele petrecute între şase dimineaţa şi cinci după-amiază. Le povesti despre prima urmărire a elanilor, continuată fără nici un folos până la prânz. Apoi despre cea de-a doua parte a vânătorii, când se auzise lătratul câinelui, şi, în sfârşit, despre popasul de la marginea luminişului, unde dăduseră de cenuşa unui foc stins.

— Era limpede, adăugă el, că nişte oameni, băştinaşi ori străini, înnoptaseră acolo. De altfel, nu era nimic de mirare într-asta.

— Aşa-i, spuse Cercetaşul. Se întâmplă uneori ca echipajele de pe baleniere să debarce pe ţărm, fără să mai vorbim de indienii care mişună pe aici, cât ţine vremea frumoasă.

— Dar, continuă Summy Skim, tocmai când eram pe cale să ne întoarcem spre Golden Mount, Neluto a găsit printre ierburi această armă.

Ben Raddle şi Cercetaşul examinară pumnalul şi-şi dădură repede seama că era o armă de fabricaţie spaniolă.

— Aspectul acestui pumnal ne-a făcut să bănuim că nu fusese pierdut de prea multă vreme. Cât despre litera M, care se afla încrustată pe mâner… adăugă Summy.

— Ea nu vă putea spune nimic, domnule Skim, îl întrerupse Cercetaşul.

— Nu, Bill, dar ştiu înaintea cărui nume trebuie aşezată.

— Care?… întrebă Ben Raddle.

— Cel al texanului Malone.

— Malone!

— Da, Ben.

— Tovarăşul lui Hunter? stărui Bill Stell.

— Chiar el.

— Deci, acum câteva zile ei se aflau acolo? spuse inginerul.

— Şi încă se mai află, răspunse Summy Skim.

— I-ai văzut dumneata? întrebă Jane Edgerton.

— Ascultaţi-mi povestea până la capăt. O să vă lămuriţi. Şi Summy Skim urmă astfel:

— După găsirea pumnalului, eu şi Neluto eram gata să pornim, această descoperire fiind destul de neliniştitoare, când în apropiere răsună un foc de armă. Nu încăpea îndoială că prin pădure se aflau nişte vânători, probabil străini, căci indienii nu folosesc armele de foc. Dar, oricine ar fi fost, era mai bine să ne păzim. Se punea acum întrebarea: lovitura fusese destinată unuia dintre elani, dintre cei pe care eu şi Neluto îi urmărisem în zadar? Aşa am crezut până în clipa când mi-am dat seama că Stop fusese rănit. Era limpede că în el se trăsese.

Ben Raddle îi luă vorba:

— Şi când l-am văzut că se întoarce fără tine, lovit de un glonte străin, abia târându-se, închipuie-ţi ce-am simţit!… Şi aşa eram cuprins de o nelinişte cumplită, văzând că nu te întorci. Ce altceva puteam să cred, decât că Neluto şi cu tine aţi fost atacaţi şi că în timpul atacului ţi-a fost rănit dinele… Ah, Summy, Summy! Cum să nu mă gândesc că eu te târâsem…

Ben Raddle era adânc mişcat. Summy Skim înţelese ce se petrecea în sufletul vărului său, care-şi dădea seama de răspunderea ce-i revenea.

— Ben, dragul meu Ben, spuse el strângându-i mâna cu căldură, ce-a fost, a fost! Nu-ţi face nici o mustrare. Dacă situaţia s-a înrăutăţit, ea nu-i chiar desperată şi nădăjduiesc să ne descurcăm… Stai să vezi mai departe. Îndată ce am auzit împuşcătura, ce venea dinspre răsărit, adică din direcţia în care trebuia să apucăm noi ca să ne întoarcem la tabără, ne-am grăbit să părăsim luminişul, unde am fi putut fi zăriţi, şi să ne ascundem prin mărăcinişul ce-l înconjura. Curând se auziră mai multe glasuri. Un grup de oameni înainta chiar spre locul unde ne aflam noi. Dar, dacă nu voiam să fim văzuţi, voiam în schimb să vedem. Din ce fel de oameni era alcătuit grupul? Ce făceau oamenii ăştia, la o atât de mică depărtare de Golden Mount? Ştiau cumva de existenţa vulcanului şi se îndreptau într-acolo? Erau tot atâtea probleme pe care aveam interesul să le dezlegăm. Convinşi că necunoscuţii vor înnopta în poiană, ne-am vârât într-un tufiş de unde puteam privi în voie. Tupilaţi printre ierburi înalte şi mărăcini, nu întâmpinam nici un risc de a fi descoperiţi şi, lucrul cel mai de seamă, puteam să privim şi totodată să ascultăm. Era şi timpul. Grupul se ivi numaidecât. Era alcătuit din vreo patruzeci de persoane, jumătate din ei americani, jumătate indieni. Nu ne înşelaserăm. Aveau, într-adevăr, intenţia să petreacă noaptea acolo şi începură prin a aprinde focul ca să-şi pregătească de mâncare. Nu cunoşteam pe nici unul dintre ei. Neluto la fel. Erau înarmaţi cu puşti şi revolvere, pe care le puseră jos, la poalele copacilor. Nu-şi vorbeau unul altuia, sau o făceau atât de încet încât nu-i puteam auzi.

— Dar Hunter… Malone?… întrebă Ben Raddle.

— Sosiră după un sfert de ceas, răspunse Summy Skim, împreună cu un indian şi cu şeful de echipă de pe claim-ul 131. Ah, i-am recunoscut bine, şi eu, şi Neluto! Da! Pungaşii ăştia se află aproape de Golden Mount, însoţiţi de o întreagă şleahtă de aventurieri de aceeaşi teapă.

— Dar ce caută aici? întrebă Cercetaşui. Au aflat ceva despre Golden Mount? Ştiu oare că o caravană de prospectori a ajuns până aici?

— Îmi puneam aceeaşi întrebare, dragă Bill, răspunse Summy Skim. În cele din urmă am găsit la toate răspuns.

În clipa aceea, Bill Stell le făcu semn să tacă. I se păruse că aude un zgomot pe afară, şi, ieşind din cort, se duse să cerceteze împrejurimile taberei.

Pe câmpia întinsă, nici ţipenie de om. Nu se apropia nimeni de munte, ale cărui sforăituri reprezentau singurele zgomote ce tulburau liniştea nopţii.

De îndată ce Bill se întoarse şi-şi ocupă din nou locul, Summy Skim continuă astfel:

— Cei doi texani se aşezară la marginea poienii, la zece paşi de tufişul în care ne ascunseserăm noi. Discutară mai întâi despre un câine pe care-l întâlniseră, şi acum îmi dau seama că era vorba de al nostru. „E o întâlnire cam ciudată prin pădurea asta, spuse Hunter. Nu se poate să fi venit singur, atât de departe de orice aşezare”. „Fărăndoială că pe aici se află nişte vânători, răspunse Malone. Dar pe unde-or fi?… Câinele alerga în direcţia asta”. Malone întinse în acelaşi timp mâna către răsărit. „Eh! strigă Hunter. Cine ne garantează că-s nişte vânători? Nu se avântă nimeni atât de departe în urmărirea unor rumegătoare sau carnivore”. „Ai dreptate, Hunter, trebuie să fie pe aici nişte prospectori în căutare de noi zăcăminte”, încuviinţă Malone. „Numai să punem noi mâna pe ele, şi or să vadă ei ce-o să le mai rămână!” răspunse Hunter. „Nici cât să-şi umple un taler”, completă Malone, amestecându-şi hohotele de râs cu înjurături groaznice… Urmă o clipă de tăcere, apoi cei doi bandiţi porniră din nou să vorbească, şi astfel am aflat tot ceea ce ne interesa să ştim. Hunter şi Malone poposeau pentru a doua oară în poiana aceasta. Plecaţi de la Circle City cu două luni şi jumătate îi urmă, ei rătăciseră la întâmplare, având drept călăuză un indian pe nume Krarak, care ştia din auzite de existenţa lui Golden Mount dar nu cunoştea exact locul unde se află. După ce făcuseră de pomană un ocol mare spre est, urcaseră cu câteva zile înaintea noastră pe râul Peel, şi nu încape îndoială că împotriva lor fusese silită să se apere garnizoana de la fortul Mac Pherson. De la fortul Mac Pherson s-au întors către vest şi au ajuns, dar mult mai la sud, îi pădurea în care mai sunt şi acum şi în care s-au rătăcit. Aşa se face că mai trecuseră cu zece zile în urmă prin luminişul în care ne aflam. Cenuşa pe care am găsit-o provenea de la focul aprins de ei, şi de acolo se ridica fumul zărit de Neluto deasupra copacilor, pe când stăteam în vârful vulcanului, cu prilejul ultimului nostru urcuş. După primul popas în poiană, Hunter şi ciracii săi, prost sfătuiţi de călăuza lor Krarak, s-au afundat mai întâi către vest. Bineînţeles, n-au descoperit nimic în direcţia asta. În sfârşit, plictisiţi de căutări zadarnice s-au hotărât să ia calea întoarsă şi să facă o încercare spre răsărit la nevoie să parcurgă întregul ţărm ca să găsească Vulcanul de Aur. Nici acum n-au aflat unde se află muntele, dar mă tem că asta e doar o chestiune de ore, şi va trebui să luăm măsurile cuvenite. Aceasta a fost relatarea lui Summy Skim.

Ben Raddle, care ascultase fără să-l întrerupă, rămase îngândurat. De ce-i era teamă, nu scăpase. Francezul Jacques Ledun nu era singurul care ştia de existenţa lui Golden Mount. Un indian cunoştea taina şi o dezvăluise texanilor. Aceştia nu vor întârzia să se lămurească asupra locului unde se afla vulcanul, fără să mai fie nevoie să străbată tot ţărmul Oceanului Arctic. Îndată ce vor păşi dincolo de pădure, îl vor zări, vor vedea fumul şi flăcările ce se învârtejea deasupra craterului. Într-un ceas vor fi la poalele lui, şi după câteva minute vor ajunge la tabăra foştilor lor vecini de la Forty Miles Creek. Ce se va întâmpla atunci…?

— Câţi ziceai că sunt? îl întrebă Ben Raddle pe Summy.

— Vreo patruzeci de oameni înarmaţi.

— Doi contra unul, rosti Ben Raddle îngrijorat. Jane Edgerton interveni cu obişnuita-i vioiciune:

— Şi ce dacă! Situaţia e gravă, dar nu desperată, cum spunea şi domnul Skim adineauri. Dacă ei au avantajul numeric, noi îl avem pe cel al poziţiei. Asta face ca sorţii să fie egali.

Ben Raddle şi Summy Skim priviră mulţumiţi, cu coada ochiului, la tânăra războinică.

— Aveţi dreptate, Miss Jane, încuviinţă Ben Raddle. Ne vom apăra dacă va fi nevoie. Dar mai întâi vom încerca să rămânem neobservaţi.

Cercetaşul clătină neîncrezător din cap.

— Asta mi se pare cam greu.

— Să încercăm, răspunse Ben.

— Fie! admise Bill Stell. Trebuie totuşi să fim prevăzători. Ce ne facem dacă ne vor descoperi, dacă vom fi siliţi să luptăm, dacă vom fi copleşiţi de numărul lor?

Inginerul îl linişti cu un gest.

— Vom hotărî atunci, spuse el.