VII O COMPLICAŢIE NEPREVĂZUTĂ

Cu tot drumul anevoios, lui Ben Raddle şi alor săi nu le-au trebuit mai mult de două ceasuri ca să străbată distanţa ce-i mai despărţea de Golden Mount. înaintau cu toţii în grabă, atât cât le îngăduia terenul acela denivelat, fără să-şi adreseze vreo vorbă. Muntele părea că-i atrage asemeni unui uriaş magnet.

Nici nu se făcuse ora trei când grupul se opri la poalele vulcanului, înconjurat spre est de Rio Rubber şi căruia Oceanul Arctic îi izbea la temelie peretele de miazănoapte.

Ţinutul era cu desăvârşire pustiu. Nici dincolo de munte, la vest, nici către gurile lui Mackenzie nu se zărea vreun sat de băştinaşi sau vreunul din grupurile acelea de indieni care hoinăresc de obicei pe coastă. În larg, nici o ambarcaţie, nici o pânză de balenieră, nici un fum de vapor. Şi totuşi, era perioada în care mările nordice sunt populate de pescuitorii de cetacee sau vânătorii de foci. Se putea oare trage concluzia că nimeni nu păşise înaintea lor pe aceste meleaguri îndepărtate şi că Jacques Ledun era singurul care-şi împinsese cercetările până la gurile lui Mackenzie, deci singurul care să fi aflat de existenţa Vulcanului de Aur?

Zăcământul, dacă exista cu adevărat, îi aparţinea în orice caz lui Ben Raddle, în calitate de prim ocupant. întrucât nimeni nu pusese stăpânire pe Golden Mount, nu existau nici ţăruşi care să-l împrejmuiască, şi de acum înainte nimeni nu va avea dreptul să se amestece, iar statul canadian nu va putea pretinde nici o cotă-parte.

Cercetaşul hotărî ca tabăra să fie aşezată spre versatul de răsărit, despărţită de Rio Rubber doar printr-o pădure de mesteceni şi plopi, la mai puţin de o jumătate de leghe de ţărm. în felul acesta nu le va lipsi nici lemnul, nici apa potabilă.

Mai departe, spre vest şi spre sud, se aşterneau întinse câmpii înverzite, presărate cu pilcuri de copaci care, după părerea lui Summy, trebuiau să fie destul de bogate în vânat.

Sub îndrumarea lui Bill Stell, instalarea se termină repede. Aşezară corturile la marginea pădurii. Brişcă şi căruţele îşi găsiră locul într-un luminiş, iar catârii vlăguiţi fură duşi la păscut prin păşunile din apropiere. Se organizară posturi de veghe, în locuri bine alese. Din prevedere, împrejurimile taberei trebuiau supravegheate zi şi noapte, deşi se părea că nu-i ameninţă nici o primejdie, afară poate de urşi, oaspeţi obişnuiţi ai teritoriilor Dominionului.

De altfel, nimeni nu se îndoia că exploatarea lui Golden Mount va dura foarte puţin. Doar atât cât să-ţi afunzi braţele în comoara adunată în crater, să-ţi încarci din ea căruţele şi să pleci repede înapoi. N-aveai ce face cu târnăcopul sau cazmaua şi nici nu trebuia să speli mâlul aurifer. După spusele lui Jacques Ledun, aurul se afla acolo sub formă de praf sau pepite curate, toate lucrările pregătitoare fiind îndeplinite, cu multă vreme în urmă, de către prospectorii lui Pluto.

Ben Raddle nu va afla cum stau lucrurile decât după ce va urca muntele şi-şi va da seama de situaţia craterului în care, după spusele lui Jacques Ledun, era uşor de coborât.

În privinţa asta Bul Stell făcu o observaţie firească.

— Domnule Ben, spuse el, când v-a dezvăluit francezul existenţa lui Golden Mount, oare nu v-a vorbit despre un vulcan stins?

— Aşa e, Bill.

— Nu spuneţi că s-a urcat până în vârful lui?

— Ba da. Mai mult chiar, a pătruns şi în crater. Dar de atunci forţele eruptive au avut tot timpul să se trezească.

— Nu încape îndoială, răspunse Cercetaşul, de vreme ce în prezent din munte se înalţă vălătuci de fum. Mă întreb dacă, în asemenea condiţii, se mai poate ajunge în crater.

La rândul său, şi Ben Raddle se gândise la această eventualitate. Aşadar, nu era vorba de un vulcan stins, ci numai adormit, care acum se trezea.

— Tot ce se poate, răspunse el, dar această piedică poate avea şi o parte bună. Oare, golind vulcanul de pepitele pe care le închide în măruntaiele sale, erupţia nu ne va scuti pe noi de muncă? Mâine, după ce vom fi urcat în vârf, vom lua hotărârile cuvenite.

Cercetaşul organiză paza taberei, dar noaptea trecu netulburată, în afara câtorva mormăieli îndepărtate ale urşilor, care nu cutezau să se apropie de Golden Mount.

Încă de la cinci dimineaţa, toţi erau în picioare.

Ajutat şi de imaginaţie, Summy Skim nu putea totuşi să nu manifeste oarecare interes pentru acest faimos Golden Mount.

— Ştii la ce mă gândesc, Ben? îl întrebă el pe vărul său.

— Nu, Summy, răspunse Ben Raddle. Dar am să aflu când ai să-mi spui.

— Probabil, Ben. Ei bine, mă gândesc că de-ar fi făcut unchiul Josias o asemenea descoperire, s-ar fi întors în ţara lui să se învârtească printre miliardarii din Lumea Nouă, în loc să moară în Klondike…ceea ce ne-ar fi scutit pe noi de a veni aici.

— Soarta a hărăzit altfel, Summy, şi acest noroc le revine nepoţilor săi…

— Dintre care pe unul, cel puţin, nu l-a împins niciodată ambiţia atât de departe… nici măcar în vis!

— Am priceput, Summy. În sfârşit,de vreme ce tot am ajuns până la ţărmul Oceanului Arctic, n-ai să-mi spui că nu e cazul să ne dăm osteneala de a ne întoarce cu buzunarele pline – şi prin buzunare înţeleg căruţele şi brişcă noastră, încărcate cu aur până la refuz.

— Aşa să fie! încuviinţă Summy. Totuşi, vrei să-ţi spun ceva? Degeaba mă uit la muntele acesta şi-mi repet că bogăţiile lui sunt în stare să lase în umbră Australia, California şi Africa, luate laolaltă, că tot nu ajung să mă conving. După părerea mea, nu prea arată ca o casă de bani.

— După cele spuse de tine, dragă Summy, pentru a te mulţumi Golden Mount ar trebui să aibă înfăţişarea seifurilor de la bancă

— N-aş avea nimic împotrivă, Ben, mai ales dacă s-ar afla şi casierul la post ca să-mi deschidă uşa.

— O să ne lipsim de el, afirmă Ben Raddle, şi ne vom pricepe şi spargem broasca.

— Hmm! mormăi Summy cu un aer de îndoială, privind către vârful fumegând al vulcanului.

Să nu-i fie cu supărare lui Summy Skim, dar Golden Mount era un munte ca toţi munţii. Înălţimea lui de o mie de picioare străjuia ţărmul de la bază, care măsura aproximativ doi kilometri în circumferinţă, coastele lui se înălţau în pantă foarte abruptă până la platoul din vârf. Semăna astfel cu un con, sau mai degrabă cu un trunchi de con.

Fără-ndoială că înclinaţia mare a pantelor tăcea urcuşul tare anevoios. Dar, în sfârşit, acest urcuş nu era imposibil de realizat, de vreme ce Jacques Ledun izbutise să ajungă până la crater…

Coasta cea mai abruptă dădea spre larg şi nu era chip să escaladezi vulcanul prin acest versant de nord, care cobora direct în mare. Nici o stâncă nu ieşea din apă la poalele muntelui, al cărui perete vertical ar fi putut fi luat drept faleză, dacă rocile din care era alcătuit ar fi fost calcaroase sau albicioase, în locul acelor negricioase materii eruptive. Aşadar, trebuiau să se hotărască mai întâi prin care parte vor încerca să urce în vârf. Fiindcă Jacques Ledun nu le dăduse nici un fel de lămuriri în această privinţă, Ben Raddle şi Bill Stell părăsiră tabăra, aşezată în unghiul format de Rio Rubber şi versantul de răsărit, şi înconjurară baza vulcanului, făcând astfel primele cercetări.

Solul părea acoperit de ierburi pipernicite, presărat din loc în loc cu nişte tufe lemnoase, care ar fi putut servi drept puncte de sprijin căţărătorilor. Dar în partea de sus aceste ierburi făceau loc unui humus de culoare întunecată, probabil un strat alcătuit din cenuşă şi lavă pietrificată. Altminteri, cei doi prospectori nu găsiră nici o urmă de erupţie recentă.

Întorşi în tabără, Ben Raddle şi Bill Stell le împărtăşiră şi celorlalţi rezultatele cercetărilor făcute. Căzură de acord că pentru urcuş ar fi mai potrivit versantul de apus, a cărui pantă era mai lină.

Mâncară în grabă şi se pregătiră de plecare. Urmând sfatul lui Bill Stell, hotărâră să ia cu ei şi ceva provizii, iar ploştile fură umplute cu gin şi whisky, amestecate cu apă în proporţia cuvenită. Se mai înarmară cu o cazma, cu ţăruşi şi frânghii, de care vor avea poate nevoie prin locurile mai abrupte.

Vremea era prielnică acestei încercări. Se anunţa o zi frumoasă. Puţinii nori, aduşi de o adiere uşoară dinspre nord, nu făceau decât să domolească arşiţa soarelui.

Neluto nu-i însoţea pe excursionişti. El rămăsese împreună cu ceilalţi oameni să păzească tabăra, de care nu se vor îndepărta pentru nimic în lume. Deşi ţinutul părea să fie pustiu, era mai bine să se asigure o strictă supraveghere.

Ben Raddle, Summy Skim şi Cercetaşul porniră la drum pe la ceasurile opt, însoţiţi de Jane Edgerton care ţinuse neapărat să ia parte la expediţie, şi ocoliră împreună partea de sud a muntelui, pentru a ajunge pe versantul apusean.

De la ultima erupţie – când s-o fi petrecut ea? – nu întâlniră nici urmă prin partea aceasta. Nici o farâmă de materie eruptivă şi mai ales de pulbere de aur, care, după spusele lui Jacques Ledun, ar fi trebuit să se găsească din belşug. Să tragă oare concluzia că lava azvârlită din măruntaiele vulcanului fusese proiectată spre mare şi că zăcea sub apele adânci care scăldau ţărmul?

— Şi ce dacă? răspunse Ben Raddle acestei observaţii făcută de Bill Stell. Nu încape îndoială că de la plecarea lui Jacques Ledun n-a mai avut loc nici o erupţie. Asta-i principalul. Pepitele pe care le-a văzut el le vom vedea şi noi.

Se făcuse aproape nouă când cei patru căţărători se opriră la poalele versantului de apus.

Cercetaşul se aşeză în frunte şi începu urcuşul. La început, panta se arătă destul de lină, iar ierburile asigurau piciorului un sprijin solid. De aceea, n-au fost siliţi să recurgă la frânghii şi ţăruşi. De altfel, Bill Stell era obişnuit cu munţii. Se călăuzea după un instinct sigur şi era atât de robust, atât de antrenat în asemenea exerciţii încât ceilalţi abia se puteau ţine după el.

— Iată ce înseamnă să fi străbătut de douăzeci de ori Chilkoot-ul. Capeţi picioare de căprioară şi genunchi de oţel, spunea Summ Skim, abia trăgându-şi răsuflarea.

Cu toate acestea, după o treime de drum, chiar şi unei căprioare i-ar fi fost greu să mai înainteze. Nici aripile unui vultur nu le-r fi fost de prisos.

Înclinaţia devenise într-atâta de mare, încât trebuiră să se ajute de genunchi şi de mâini, să se agate de firavele tufe de arbuşti. Curând fură siliţi să întrebuinţeze frânghiile şi ţăruşii. Cercetaşul mergea faţă, înfigea ţăruşul printre ierburi şi desfăşura frânghia, cu ajutor căreia ceilalţi se căţărau până la el. Procedau cu multă băgare seamă, cea mai mică alunecare riscând să fie mortală.

Pe la ora unsprezece, căţărătorii ajunseseră la jumătatea versatului. Poposiră să-şi mai tragă răsuflarea şi băură câteva înghiţiţi din ploscă, după care începură din nou urcuşul.

Deşi forţele subpământene se aflau în acţiune, după cum o dovedeau aburii ce încununau creasta vulcanului, nici o frământare nu zguduia pereţii, nu se auzea nici un zgomot. Probabil că în partea aceasta grosimea stratului era prea mare, de unde şi concluzia hornul craterului se deschidea mai de grabă spre nord, aproape ţărmul mării.

Pe măsură ce câştigau în înălţime, urcuşul devenea din ce în mai anevoios, totuşi posibil. De altfel, ceea ce izbutise Jacques Ledun de ce n-ar izbuti şi Cercetaşul cu însoţitorii săi?

Ceasul lui Ben Raddle arăta exact douăsprezece şi treisprezece minute când căţărătorii ajunseră cu toţii pe secţiunea de con ce alcătuia platoul muntelui.

Mai mult sau mai puţin frânaţi de osteneală, se aşezară pe rocile de cuarţ ce împrejmuiau acest platou, cu o circumferinţă de vreo trei-patru sute de picioare. Aproape în mijlocul lui se deschidea craterul din care ieşeau nişte aburi negricioşi şi un fum gălbui.

Înainte de a se îndrepta spre acest horn, în vreme ce-şi trăgeau răsuflarea, Ben Raddle şi tovarăşii săi cercetară priveliştea ce li se desfăşura în faţa ochilor.

Către sud, privirea străbătea câmpiile înverzite prin care trecuse caravana şi se oprea la îndepărtatele ondulaţii, îndărătul cărora fortul Mac Pherson străjuia ţinutul înconjurător.

La apus, ţărmul Oceanului Arctic era mărginit de o plajă nisipoasă, iar spre uscat se ivea desişul întunecat al unei păduri întinse, aflată la o depărtare de vreo leghe şi jumătate.

La răsărit, la poalele lui Golden Mount, se împletea reţeaua hidrografică a estuarului lui Mackenzie, ale cărui numeroase braţe se sfârşeau printr-un golf larg, apărat de un arhipelag de insuliţe, lipsite de vegetaţie, şi de stânci submarine negricioase. Dincolo de ele, coasta se ridica drept, spre nord, având la capăt un promontoriu, un fel de spiţă uriaşă care închidea orizontul în direcţia aceea.

La nord de Golden Mount, începând de la faleza verticală a cărei bază dispărea sub ape, oceanul nu era mărginit decât de bolta arcuită a cerului.

Atmosfera străvezie, curăţată de vânt, era de o limpezime desăvârşită. Marea strălucea în bătaia soarelui.

Ţărmul era pustiu. Nu se zărea nici un pescar, străin sau băştinaş, cu toate că gurile lui Mackenzie sunt atât de bogate în mamifere marine şi în amfibii de tot soiul…

Dar nu la fel se întâmpla şi în larg. Cu ajutorul lunetei, Cercetaşul semnală câteva pânze şi câteva coloane de fum ce se profilau în zare, spre nord.

— Sunt nişte baleniere, spuse el, care vin din strâmtoarea Behring. Peste trei luni vor face cale-ntoarsă. Unele vor poposi la Saint-Michel, la gurile Yukonului, altele la Petropavlovsk în Kamciatka, pe coasta Asiei, apoi vor pleca să-şi vândă produsele pescuitului prin porturile din Pacific.

— N-or fi printre ele şi unele care merg până la Vancouver? întrebă Summy Skim.

— Ba da, răspunse Bill Stell, dar acelea procedează greşit, foarte greşit, pentru că le e tare greu să-şi mai păstreze echipajul, cei mai mulţi marinari dând bir cu fugiţii ca să se ducă în Klondike.

Spusele lui erau adevărate. Apropierea minelor de aur îi înnebuneşte de-a binelea pe marinarii aceştia, care se întorc totuşi dintr-o campanie anevoioasă. De aceea, pentru a-i apăra de epidemie, căpitanii balenierelor se feresc pe cât le este cu putinţă de porturile Columbiei engleze şi le preferă pe cele ale continentului asiatic.

După un popas de o jumătate de oră, de care aveau mare nevoie, Ben Raddle şi prietenii săi îşi începură cercetările pe platoul lui Golden Mount. Craterul nu se deschidea în mijloc după cum crezuseră ei, ci în partea de nord-est, iar hornul lui măsura şaptezeci şi cinci, optzeci de picioare în circumferinţă. Ferindu-se din calea vântului, pentru a scăpa de vârtejurile de fum sulfuros, izbutiră să se apropie până la marginea hăului şi să privească în adâncul lui.

Totul părea să confirme cele povestite de Jacques Ledun. Craterul se adâncea în pantă lină, astfel încât coborârea era cât se poate de uşoară, de n-ar fi fost gazele acelea de nerespirat care împiedicau acum intrarea.

Pulberea de aur împrăştiată pe sol întărea şi mai mult spusele francezului. Dar pulberea asta fină, amestecată cu pământ şi lavă, nu le putea aduce decât un câştig neînsemnat, în comparaţie cu faimoasa grămadă de pepite pe care veniseră să le caute de la atâta depărtare.

— E limpede că Jacques Ledun nu s-a izbit de piedica ce ne stă acum în cale, spuse Ben Raddle. Când a fost el aici, vulcanul era cu desăvârşire adormit, astfel că a putut să coboare în adâncul craterului fără nici o primejdie. Să aşteptăm să se potolească erupţia, să se împrăştie vaporii, apoi să coborâm şi noi şi să ne umplem buzunarele, aşa cum a făcut el.

— Dar dacă nu se împrăştie vaporii, dacă n-o să putem coborî? întrebă Summy Skim.

— Vom aştepta în continuare, Summy.

— Vom aştepta… ce?

— Ca erupţia să facă ceea ce n-am putut face noi, să azvârle afară materia aflată în măruntaiele lui Golden Mount.

Într-adevăr, altă cale nu aveau de ales, cu toate că şi aceasta prezenta serioase neajunsuri. Pentru nişte oameni cărora nu le-ar fi păsat de trecerea timpului, care ar fi putut înfrunta cumplitul anotimp friguros la gurile lui Mackenzie la fel ca şi la Dawson City, această soluţie ar fi fost foarte potrivită. Dar dacă lucrurile se tărăgănau, dacă până-n două luni şi jumătate vulcanul nu se va stinge, sau dacă nu-şi va goli el însuşi comoara de pepite, nu vor fi oare siliţi să părăsească tabăra, să se retragă înapoi spre sud, unde vor sosi tocmai bine ca să rămână blocaţi de iarnă?

Fiecăruia din cei patru prospectori îi trecuse prin minte gândul acesta, dar fiecare îl primea în felul său.

Bill Stell zâmbea cam răutăcios pe sub mustaţă. Pentru el asta însemna o lecţie bună. După ce se împotrivise atâţia ani febrei aurului, se lăsase acum în voia ei şi iată la ce ajunsese! Se tămăduise pe loc. Apoi, întorcându-se la obişnuita-i filozofie, îşi privea cu seninătate înfrângerea, spunându-şi că în meseria de prospector nici n-ar putea fi altfel.

Cu sprâncenele încruntate, cu privirea aţintită asupra vârtejului de aburi ce ieşea din crater, Jane Edgerton rămăsese neclintită la marginea acesteia. Îşi dădea seama că există situaţii în care dârzenia şi hotărârea nu sunt de ajuns şi se înfuria că este oprită de nişte forţe ale naturii, împotriva cărora voinţa ei rămânea neputincioasă.

Dintre toţi, cel mai nefericit era Summy Skim. Să mai petreacă o nouă iarnă în Klondike! Numai când se gândea la posibilitatea asta, îl apucau fiorii.

El îi răspunse vărului său:

— Bine gândit, Ben, numai să aibă loc o erupţie. Dar se va produce oare? Aici e întrebarea. Nu ţi se pare că vulcanul acesta e tare liniştit? Nu azvârle nici cenuşă, nici o piatră, cât de mică. Nu se aude nici un zgomot, cât de slab. Fumegă, ce-i drept, dar fumegă în tăcere, şi aş face şi eu ca el, pe cinstea mea! Asta nu-ţi dă de gândit?

Ben Raddle făcu un gest nedesluşit.

— Vom vedea, spuse el.

După o şedere de două ceasuri pe platou, căţărătorii începură să coboare în grabă povârnişul lui Golden Mount. Le ajunse o oră pentru coborâre. Înainte de trei după-amiază, Ben Raddle şi tovarăşii săi, ce-i drept cam osteniţi, dar teferi, se aflau din nou în tabără.

De îndată ce rămaseră singuri, Summy, urmărit de ideea lui fixă, se apropie de vărul său şi-şi reîncepu atacul:

— Haide, Ben, vorbesc serios. Ce ne facem dacă această erupţie va întârzia… dacă nu se va produce decât la iarnă?

Ben Raddle întoarse capul fără să-i răspundă, iar Summy nu îndrăzni să mai stăruie.