V O LECŢIE DE BOX

Aşadar, în cartea vieţii lui Summy Skim era scris că, după ce-l va însoţi pe Ben Raddle în Klondike, o să-l însoţească în continuare şi în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Americii de Nord. Rezistase cu dârzenie. Folosise toate argumentele împotriva acestei noi campanii. Dar, până la urmă, au fost de ajuns doar câteva cuvinte ale unei fetiţe pentru a infringe în zece secunde nezdruncinata lui hotărâre.

La drept vorbind, nu cumva îşi dorise această înfrângere? Ar fi avut oare Summy Skim curajul să apuce pe drumul spre Montreal fără Ben Raddle, sau răbdarea de a-l aştepta în condiţiile unui oarecare confort la Dawson? Nimic nu poate fi mai îndoielnic.

În orice caz, aceste întrebări vor rămâne pentru totdeauna fără răspuns, de vreme ce Summy avea să-l însoţească, negreşit, pe vărul său în cucerirea lui Golden Mount.

„Dacă te-ai lăsat înduplecat o dată, îşi spunea el, eşti obligat să te laşi mereu. Nu pot învinui pe nimeni altul decât pe mine!… Ah, Green Valley, Green Valley, cât eşti de departe!”

Mai trebuie să spunem că numai de formă şi pentru a nu se dezminţi îşi exprima Summy în sinea lui asemenea păreri de rău? Ce-i drept, tânjea mereu după Green Valley. Dar ceva, nici el nu ştia ce, îi făcea inima să tresalte. Se simţea vesel şi zglobiu ca un copil, iar perspectiva unei călătorii, în realitate destul de tulburătoare, nu-i pricinuia o teamă adevărată. Desigur, numai vânătoarea îi putea stârni bunului Summy asemenea înclinaţii către aventură.

Datorită primăverii timpurii, Cercetaşul se întoarse la Dawson City încă din primele zile ale lui mai. Traversarea Chilkoot-ului, navigaţia pe lacuri şi pe Lewis River s-au putut efectua mai devreme şi în condiţii mai bune ca de obicei. După cum se înţelesesem cu opt luni în urmă, Bill Stell venea să se pună la dispoziţia celor doi veri pentru a-i conduce înapoi la Skagway, de unde vaporul i-ar fi dus la Vancouver.

Bill Stell nu se arătă prea uimit aflând că planurile lui Ben Raddle se schimbaseră în asemenea măsură. Ştia prea bine că cine pune piciorul în Klondike riscă să prindă rădăcini acolo. Dacă inginerul nu era chiar în acest stadiu, nu părea nici grăbit să-si facă bagajele pentru întoarcerea la Montreal.

— Aşa stau lucrurile?…îl întrebă Cercetaşul pe Summy.

— Precum vezi, dragă Bill. Doar atât i-a răspuns Summy.

Totuşi, acesta se arătă mai puţin zgîrcit la vorbă cînd află că Bill Stell se învoise să-i însoţească în noua campanie. îşi exprimă bucuria pricinuită de această hotărâre printr-un potop de cuvinte.

Într-adevăr, ideea era foarte bună. Ben Raddle avea dreptate când socotise că nu poate găsi un sprijin mai sigur decât cel al Cercetaşului, şi, ca să-l convingă, îi împărtăşise adevăratul ţel al expediţiei. Taina francezului Jacques Ledun, pe care o păstrase cu atâta străşnicie faţă de toată lumea, această taină, cunoscută până atunci doar de Summy Skim şi verişoarele Edgerton, el i-o dezvălui fără şovăire lui Bill Stell, în care avea deplină încredere.

La început, acesta nu voi să creadă în existenţa lui Golden Mount. Mai auzise el legenda asta şi socotea că nu e cazul să i se acorde nici cel mai mic credit. Dar, după ce îi povestise Ben Raddle despre Jacques Ledun, după ce îi arătase harta unde era însemnat Vulcanul de Aur, Cercetaşul se arătă mai puţin neîncrezător. Puţin câte puţin, convingerea inginerului îl molipsi şi pe el.

— În fine, Cercetaşule, încheie Ben Raddle, acolo se află nişte bogăţii nemăsurate, nu mai încape îndoială. Dacă am izbutit să te conving, de ce n-ai veni şi dumneata cu noi, să-ţi iei partea de câştig?

— Îmi propuneţi să vă însoţesc la Golden Mount? stărui Bill Stell.

— Nu numai atât, Cercetaşule, vrem să ne şi călăuzeşti. N-ai fost dumneata şi prin regiunile din Nord? Dacă expediţia dă greş, îţi voi plăti bine serviciile; dacă izbuteşte, de ce să nu-ţi afunzi şi dumneata mâinile în acest seif vulcanic?

Oricât de chibzuit ar fi fost, bunul Cercetaş simţi că-şi pierde tăria. Nicicând nu mai întâlnise un asemenea prilej!

Ceea ce-l speria, totuşi, era lungimea călătoriei. Cel mai bun itinerarul reprezenta o linie frântă care trecea prin fortul Mac Pherson, unde mai fusese el pe vremuri, iar distanţa ce o aveau de străbătut depăşea şase sute de kilometri.

— Aproape tot atâta desparte Skagway-ul de Dawson City, observă inginerul. Doar asta nu te-a speriat niciodată.

— Fără-ndoială, domnule Raddle. ba voi mai adăuga că drumul e mai puţin anevoios între Dawson City şi fortul Mac Pherson. Dar, dincolo de el, până ajungi la gurile lui Mackenzie, s-ar putea ca lucrurile să stea altfel.

— De ce să punem răul înainte? răspunse Ben Raddle. În definitiv aceşti şase sute de kilometri ar putea fi parcurşi într-o lună de zile.

Într-adevăr, era posibil, cu condiţia să nu se ivească nici una din situaţiile neplăcute, atât de frecvente la aceste latitudini ridicate. Bill Stei! şovăia.

Dar nil pentru multă vreme. La stăruinţele lui Ben Raddle se adăugară şi cele ale lui Neluto, bucuros că-şi revede şeful, ale lui Summy Skim, care susţinu acelaşi lucru cu o elocinţă deosebită, ale Janei Edgerton, care se dovedi foarte convingătoare. Toţi aveau dreptate să insiste; călătoria fiind oricum hotărâtă, sprijinul Cercetaşului devenea foarte preţios şi le mărea sorţii de izbândă.

La rândui său, Neluto era grozav de încântat de această expediţie, căreia nu-i cunoştea adevăratul scop. Ce straşnice vânători trebuie că ofereau ţinuturile acelea, abia umblate până atunci!

— Rămâne de văzut cui vor fi oferite aceste vânători, observă Summy Skim.

— Păi… nouă, răspunse Neluto, uimit de observaţie.

— Numai să nu fim noi cei vânaţi! adăugă Summy, arătându-i astfel lui Neluto că şi-a ales prost clipa în care să se arate atât de categoric afirmativ.

Într-adevăr, ţinuturile nordice sunt străbătute în timpul verii de bande de aventurieri de la care nu te poţi aştepta la nimic bun şi cu care agenţii Companiei golfului Hudson au avut mult de furcă.

Pregătirile se terminară repede. Gata oricând să plece cu oamenii săi, la nord ca şi la sud, Cercetaşul îşi procură cu uşurinţă materialul necesar: căruţe, o barcă demontabilă, corturi, atelaje de catâri, a căror hrană era asigurată de câmpiile înverzite, şi ca atare mai potriviţi decât câinii. În privinţa alimentelor, fără să mai punem la socoteală ceea ce le va produce vânatul şi pescuitul, nu le-a fost greu să şi le asigure pentru mai multe luni, întrucât, după restabilirea comunicaţiilor cu Skagway şi Vancouver, Dawson City fusese de curând aprovizionat de către societăţile ce deservesc zăcămintele din Klondike. Nu lipseau nici muniţiile, şi de va fi cazul să se facă uz de carabine, acestea nu vor rămâne mute.

Sub conducerea lui Bill Stell, din caravană urmau să facă parte cei doi veri, Jane Edgerton, Neluto cu brişcă şi calul său, Patrick Richardson, nouă canadieni care lucraseră la 129 şi şase din serviciul Cercetaşului, în total douăzeci şi una de persoane. Numărul acesta restrâns de prospectori va fi suficient pentru exploatarea lui Golden Mount, întrucât, după spusele lui Jacques Ledun, nu trebuiau decât să adune pepitele îngrămădite în craterul stins al vulcanului.

S-au depus atâtea străduinţe pentru pregătirea acestei campanii, al cărei scop nu-l cunoşteau decât Ben Raddle, Summy Skim, Jane Edgerton şi Cercetaşul, încât plecarea s-a putut fixa pentru data de 6 mai.

N-o să ne mire faptul că, înainte de a părăsi Dawson City, Ben Raddle voi să se informeze pentru ultima oară despre situaţia claim-ului de pe Forty Miles Creek. El le porunci şefului de echipă şi lui Neluto să se ducă la locul pe care se afla odinioară moştenirea unchiului Josias.

Situaţia era neschimbată. Claim-ul 129, la fel ca 131, la fel ca multe alte claim-uri de o parte şi de alta a frontierei, erau în întregime sub apă. Râul, cu o lăţime dublă de pe urma cutremurului, îşi urma cursul obişnuit. Ca să-l întorci, să-l faci să intre în vechea lui matcă, ar fi fost probabil cu neputinţă şi, în orice caz, necesita o muncă atât de uriaşă, de costisitoare, încât nimeni nu se gândea la aşa ceva. Lorique reveni la Dawson convins că orice nădejde de a mai exploata vreodată aceste zăcăminte trebuia părăsită.

Pregătirile se încheiară pe 5 mai. După-amiaza, Summy Skim şi Ben Raddle făcură un drum până la spital, pentru a-şi lua rămas bun de la Edith şi de la doctor.

Le întâlniră mai întâi pe cele două fete, care îşi petreceau împreună această ultimă zi. Edith se arătă liniştită şi senină ca întotdeauna. Oare ce gândea despre această călătorie? Greu de ghicit.

Când Ben Raddle o întrebă ce părere are despre planul lor, ea îi răspunse:

— Fiecare îşi trăieşte viaţa aşa cum crede de cuviinţă. Totul e ca ceea ce faci să fie bine făcut.

Discuţia se prelungi vreme de două ceasuri. Lucru curios, ea se purta aproape numai între Summy şi Jane. Pe măsură ce timpul înainta, Ben Raddle şi Edith deveneau tot mai tăcuţi, de parcă acelaşi gînd le-ar fi apăsat tot mai mult sufletul.

Când sosi clipa despărţirii, Summy Skim puse vesel capăt întrevederii:

— Deviza noastră e: să nu-ţi faci sânge rău. Aşadar, să fim veseli. Ne vom întoarce înainte de sosirea iernii, încovoiaţi sub povara pepitelor!

— Să te audă Dumnezeu, şopti Ben Raddle, ostenit parcă, în vreme ce-i întindea Edithei mâna pe care aceasta i-o strânse în tăcere.

După ce închiseră uşa în urma lor, ducându-se să-l vadă şi pe doctorul Pilcox, Summy îl luă la rost pe vărul său, întrebându-l:

— Ce te-a apucat? S-ar zice că ţi s-au înecat corăbiile, iar domnişoara Edith pare şi ea la fel de plouată. Asta aşa, ca să prindem curaj! Nu cumva călătoria a încetat să te mai intereseze?

Ben Raddle se strădui să-şi alunge gândurile triste.

— Glumeşti! spuse el.

Cât despre doctorul Pilcox, iată cum vedea el lucrurile:

— O să faceţi o călătorie minunată, deoarece ţinuturile acelea trebuie să fie şi mai încântătoare decât cele de aici, din Klondike, unde totuşi nu-i deloc rău! Apoi, dacă aţi fi pornit spre sud, ar fi însemnat să vă întoarceţi la Montreal şi nu ne-am mai fi revăzut niciodată. Pe cînd aşa, când vă veţi întoarce de acolo, ne vom întâlni din nou la Dawson.

Ben Raddle îşi sfârşi ziua într-o ultimă consfătuire cu Lorique. Din fericire, Summy habar n-avea de ceea ce şi-au spus cei doi interlocutori, căci tare s-ar mai fi necăjit de-ar fi cunoscut adevărata stare de spirit a vărului său.

În cursul lungilor discuţii purtate vreme de luni de zile cu şeful de echipă canadian, de bună seamă că inginerul fusese cuprins de această febră a aurului, de care se temea atâta Summy. Căutător de aur înverşunat, care-şi închinase întreaga viaţă prospecţiunilor, încetul cu încetul, Lorique izbutise să-i insufle această pasiune şi lui Ben Raddle. Slujitorul îşi molipsise treptat stăpânul şi acesta ajunsese să nu mai aibă alt ţel în viaţă decât descoperirea şi exploatarea de filoane şi nisipuri aurifere. În sinea lui, amânase întoarcerea la Montreal pentru un viitor îndepărtat. Toată atenţia îi era îndreptată numai asupra ţinutului Klondike, izvor nesecat de emoţii, foarte apreciate de jucătorul ce dormita în el.

Ben Raddle hotărâse ca Lorique să nu facă parte din expediţia ce urma să pornească spre Nord. El va rămâne la Dawson, având sarcina de a se ţine la curent cu toate evenimentele legate de exploatarea auriferă. În felul acesta, dacă s-ar ivi o afacere bună, el ar avea posibilitatea să intre în acţiune.

Lucrurile fiind astfel rânduite, caravana părăsi oraşul Dawson a doua zi, la cinci dimineaţa, prin cartierul de sus, de pe malul drept al râului Klondike, şi se îndreptă spre nord-est.

Vremea era cum nu se poate mai bună, cerul senin, vântul slab, temperatura de plus cinci-şase grade. Zăpada se topise aproape în întregime, iar pe pământul acoperit de ierburi nu mai rămăseseră decât rare pete de un alb strălucitor.

E de prisos să adăugăm că itinerarul fusese stabilit cu multă grijă. Cercetaşul mai străbătuse drumul de la Dawson City la fortul Mac Pherson şi te puteai încrede în memoria lui.

De altfel, regiunea pe care o aveau de străbătut era destul de netedă, brăzdată doar de câteva râuri, la început afluenţi sau subafluenţi ai lui Klondike River, apoi, dincolo de cercul polar, de afluenţii sau subafluenţii lui Peel River, care trece pe la poalele Munţilor Stâncoşi, înainte de a se vărsa în Mackenzie.

Cel puţin în această primă parte a călătoriei, între Dawson City şi fortul Mac Pherson, drumul nu prezenta cine ştie ce greutăţi. După topirea ultimelor zăpezi, râurile coborau acum cu debitul cel mai scăzut; erau uşor de trecut şi aveau suficientă apă pentru nevoile caravanei. Abia după ce vor ajunge la Peel River vor hotărî în ce fel se va desfăşura ultima parte a călătoriei.

Graţie omenescului fenomen de autosugestie, toţi, în afară poate de Summy Skim şi Patrick Richardson, porneau plini de nădejde în succesul expediţiei. Summy Skim se mulţumea să nu-şi exprime nici o părere şi să nu se gândească mei o clipă la scopul călătoriei. După o lungă şi zadarnică împotrivire, el pornea bucuros la drum, cuprins de o inexplicabilă bună dispoziţie.

Cât despre Patrick, nici el nu-şi mărturisea părerile, admiţând că ar fi fost în stare să aibă vreuna. în ajunul plecării, Jane îi spusese:

— Patrick, mâine plecăm.

— Bine, domnule Jean, răspunsese credinciosul uriaş, care părea să nu-şi fi dat seama că tânărul său stăpân se preschimbase în fată.

Celorlalţi, adică celor care cunoşteau secretul: Ben Raddle, Jane Edgerton şi Bill Stell, nici nu le trecea prin gând să pună la îndoială existenţa lui Golden Mount şi a comorilor lui. Restul participanţilor îi urmau încrezători, ştiind numai că merg spre Nord să facă prospecţiuni, dar îmbătaţi cu toţii de un optimism fără motiv, bucurându-se anticipat de izbândă. Meseria lui Ben Raddle făcea minuni. Se şuşotea că

Cercetaşul îi vânduse „un pont” şi că se îndreptau cu paşi siguri către nişte bogăţii fabuloase, pe care inginerul se va pricepe să le smulgă pământului dintr-o singură lovitură.

În această dispoziţie fericită, părăsiră Dawson City. La ieşirea din oraş, brişcă condusă de Neluto, în care se aflau cei doi veri şi Jane Edgerton, porni la început cu mare viteză; dar trebui să încetinească după puţină vreme, pentru ca atelele de catâri, împovărate cu materiale şi alimente, să poată ţine pasul cu ea. Cu toate acestea, primele etape au putut fi străbătute fără prea multă osteneală pentru oameni şi animale, deoarece câmpia netedă prin care treceau era lesne de parcurs. Adesea, pentru a uşura catârii, oamenii mergeau pe jos o parte din drum. Ben Raddle şi Cercetaşul discutau atunci despre problema care le stăpânea gândurile. Summy Skim şi Neluto hoinăreau în dreapta şi-n stânga, şi pentru că se găsea vânat din belşug, nu-şi iroseau zadarnic praful de puşcă. Apoi, înainte de lăsarea nopţii, destul de târzie în acest anotimp şi la această latitudine, se organiza tabăra până a doua zi.

Pe data de 16 mai, la zece zile după plecarea din Dawson City, caravana trecu cercul polar, puţin mai departe de paralela şaizeci şi şase. Nici o întâmplare neprevăzută nu se ivise în această primă parte a drumului. Nu întâlniseră nici bandele acelea de tâlhari pe care agenţii Companiei golfului Hudson încă le mai fugăreau, împingându-le spre vest.

Vremea era frumoasă, toţi erau sănătoşi. Oamenii, puternici, deprinşi cu oboseala, nu păreau să se resimtă de pe urma călătoriei. Animalele îşi găseau hrană din belşug prin păşunile înverzite. Cât despre tabăra de noapte, izbuteau întotdeauna s-o aşeze în apropierea unui râu cu apă limpede, la marginea pădurilor de mesteceni, de plopi şi de pini, care se întindeau cât vedeai cu ochii către nord-est.

Încetul cu încetul, ţinutul îşi schimba înfăţişarea. Acum, la răsărit se profila în zare lanţul Munţilor Stâncoşi. În această parte a Americii de Nord încep primele lor ondulaţii care se prelungesc apoi, din ce în ce mai înalte, pe aproape toată lungimea noului continent.

La câţiva kilometri după cercul polar, caravana a fost nevoită să treacă prin vad, nu departe de izvor, un râu care se îndrepta spre nord-vest şi se vărsa în Porcupine River.

Atât datorită reţelei de ape cât şi neregularităţii solului, la nord de acest râu drumul deveni destul de anevoios, şi dacă Neluto n-ar fi mânat brişcă cu deosebită grijă, osia şi roţile ei s-ar fi sfărâmat de nenumărate ori.

De altfel, nimeni nu se mira de asemenea greutăţi. Prin ţinutul acela îndepărtat, nu te puteai aştepta să găseşti drumuri pavate, mărginite de felinare. Doar Bill Stell, care mai străbătuse cândva aceeaşi cale, se arăta oarecum surprins.

Într-o zi, în timp ce caravana înainta printr-un defileu îngust, el spuse:

— Acum douăzeci de ani, când am trecut pe aici, drumul nu mi s-a părut atât de prost.

— Şi totuşi cred că a rămas neschimbat, răspunse Summy Skim.

— Poate că asta se datorează asprimii iernii trecute.

— Aşa bănuiesc şi eu, domnule inginer, răspunse Cercetaşul. Gerurile au fost atât de năprasnice, încât îngheţul a crăpat adânc pământul. De aceea, vă recomand să luaţi seama la avalanşe.

Într-adevăr, ele s-au produs în două-trei rânduri. Blocuri uriaşe de cuarţ şi de granit, dislocate prin infiltrarea apei, se prăvăliră pe maluri, smulgând copacii aflaţi în calea lor. Puţin a lipsit ca una dintre căruţe să nu fie distrusă de aceşti bolovani.

Timp de două zile etapele au fost tare anevoioase, iar lungimea lor sub media de până atunci. De aici, întârzieri împotriva cărora Ben Raddle tuna şi fulgera, dar pe care Summy Skim le primea cu calmul unui filozof.

Pe el nu aurul îl atrăgea. De vreme ce trebuise să renunţe la întoarcerea în ţări mai blânde, mai bine să-şi petreacă timpul călătorind, decât altfel. Şi apoi, trebuia să recunoască faţă de el însuşi că se simţea foarte fericit.

— E de-a dreptul uimitor Ben ăsta, îi spunea Summy uneori Janei Edgerton. Parcă-i turbat.

— Deloc, răspundea Jane. Se grăbeşte, asta-i tot.

— Se grăbeşte? De ce să se grăbească? întotdeauna strică farmecul prezentului cu grijile lui pentru viitor. Eu unul nu-mi fac probleme şi iau lucrurile aşa cum sunt.

— Bine, dar domnul Raddle are o ţintă. Se îndreaptă spre Golden Mount, iar drumul pe care trebuie să-l străbată până la el nu-l interesează câtuşi de puţin, nu-i decât un mijloc de a ajunge acolo.

— Dacă există Golden Mount, răspunse Summy Skim, se va afla în acelaşi loc peste cincisprezece zile, ca şi peste opt. Nădăjduiesc, de altfel, că ne vom îngădui o odihnă binemeritată la Fort Mac Pherson. După asemenea mărşăluială, avem şi noi dreptul să ne întindem într-un pat.

— Dacă la fortul Mac Pherson or exista hanuri! întrebat, Cercetaşul răspunse că nu există.

— Fort Mac Pherson nu-i decât un post întărit, pentru agenţii Companiei. Dar au acolo nişte camere.

— Dacă au camere, înseamnă că au şi paturi, constată Summy Skim, şi n-am să mă supăr deloc dacă-mi voi întinde în ele oasele vreo două-trei nopţi bune.

— Să ne vedem mai întâi acolo, îl întrerupse Ben Raddle, şi să nu ne pierdem vremea cu halte de prisos.

Caravana înainta deci atât de repede cât îi îngăduiau cotiturile şi piedicile de prin defileuri; dar, cu toate îndemnurile lui Ben Raddle, îi trebui aproape o săptămână ca să străbată regiunea muntoasă până la Peel River.

Ajunseră la el şi, fără nici o zăbavă, traversară acest important afluent al lui Mackenzie, ajutându-se de ultimele sloiuri ce pluteau în urma dezgheţului. Înainte de căderea nopţii, materialul şi oamenii trecuseră fără nici un accident pe malul drept şi tabăra fusese aşezată la marginea apei, sub bolţile unor uriaşi pini marini. După instalarea corturilor se îndeletniciră cu pregătirea mesei de seară, aşteptată întotdeauna cu nerăbdare.

Dar fusese scris ca ziua să nu se sfârşească fără o întâmplare dramatică. Abia se instalaseră, când unul dintre canadienii care coborâse puţin mai în aval se ivi alergând, cu chipul schimonosit de groază.

— Alarmă!… Alarmă!… strigă el, de îndată ce se apropie.

Se ridicară toţi, de-a valma. Numai Summy Skim, ca un adevărat vânător ce era, avu prezenţa de spirit să-şi ia carabina. Într-o clipă, el se afla în picioare, înarmat, gata să ochească.

— Bandiţi? întrebă el.

— Nu, răspunse Bill Stell, nişte urşi.

Într-adevăr, pe urmele fugarului se arătă un trio de urşi nemaipomenit de mari, din specia grizzli, care sălăşluiesc de obicei prin trecătorile Munţilor Stîncoşi.

Să fi fost urşii întărâtaţi de foame? Tot ce se poate, dacă te luai după răgetele lor cumplite, care izbutiră să înspăimânte animalele de la atelaje.

Învălmăşeala deveni şi mai mare, astfel că cei trei urşi ajunseră în mijlocul taberei înainte să se fi luat cea mai mică măsură de apărare.

Din întâmplare, în primul plan se afla Jane Edgerton. Ea încercă să dea înapoi, să o ia la fugă, dar era limpede că nu va avea timp. Dintr-un salt, Summy se aşeză în faţa tinerei şi, ducându-şi carabina la umăr, trase în două rânduri, o lovitură după alta.

Summy nu-şi greşea niciodată ţinta. Cel puţin asta era pretenţia lui, care se adeveri o dată în plus. Doi urşi, loviţi drept în inimă, se prăbuşiră la pământ, ca să nu se mai scoale niciodată.

Mai rămânea cel de al treilea. Fără să-i pese de uciderea semenilor lui, animalul se apropia în goana mare. Într-o secundă avea să-l apuce în strânsoarea temutelor lui gheare pe nefericitul Summy, acum dezarmat. Acesta, hotărât să-şi vândă pielea cât mai scump, apucă arma de ţeava şi, transformând-o în măciucă, aşteptă curajos.

Deodată, ursul se clătină. Atacat dintr-o parte, fu nevoit să ţină piept unui nou potrivnic, care nu era altul decât Patrick Richardson. Lipsit de alte arme în afara celor cu care îl înzestrase natura, irlandezul sărise la încăierare şi, după cele mai corecte reguli ale luptei, aplicase în şoldul drept al ursului o lovitură magistrală de picior, care frânsese avântul sălbaticei fiare.

Ursul făcu un sfert de rotire pe loc şi, sfâşiind văzduhul cu un răget înfiorător, se năpusti asupra celui ce îndrăznise să-l înfrunte. Spectatorii acestei scene fulgerătoare scoaseră un strigăt de groază. Numai Patrick, ghemuit pentru atac, nu vădea nici o emoţie.

Spectacolul era într-adevăr frumos: de o parte, un animal uriaş, cuprins de o aprigă mânie, năpustindu-se cu orbirea brutei, având gheare ascuţite şi colţi ameninţători; de cealaltă parte, un exemplar fizic foarte izbutit al speţei omeneşti, la fel de mare, la fel de puternic ca şi înspăimântătorul său duşman, fără-ndoială mai slab înarmat, dar înlocuind inferioritatea armelor sale naturale cu flacăra inteligenţei – oricât de modest era locul purtătorului ei pe scara intelectului – această flacără ce constituie numai privilegiul speţei umane.

Ai fi zis că retrăieşti o scenă din timpurile preistorice, când primii noştri strămoşi au trebuit să cucerească pământul necunoscut şi potrivnic, doar prin forţa braţelor.

Şi de data aceasta, inteligenţa avea să triumfe. Chiar în clipa în care ursul urma să-l înăbuşe pe Patrick între labele sale păroase, braţul irlandezului se întinse iute ca fulgerul şi pumnul său lovi cu puterea unei catapulte în botul adversarului.

Lovitura fusese grozavă. Ursul se clătină pe labele dinapoi şi căzu pe spate.

Patrick râse pe sub mustaţă şi aşteptă neclintit un nou atac.

Acesta nu se lăsă mult aşteptat. Îndată după cădere, ursul se ridică, cu botul însângerat. Turbat de furie, se năpusti orbeşte asupra duşmanului său.

Patrick nu-şi pierdu firea. Alegând momentul potrivit, lovi de astă dată cu amândoi pumnii. Izbi întâi cu stângul, şi-i plesni animalului un ochi, apoi cu dreptul, peste bot, atât de straşnic încât ţâşni sângele şi se auzi zgomotul sec al colţilor sfărâmaţi.

Ursul căzu din nou pe spate şi din nou Patrick îl aşteptă generos să se pună pe picioare, înainte de a relua jocul. Nici într-o partidă de lupte romane nu s-ar fi putut proceda mai cinstit.

De altfel, ursul se ridică acum mai încet decât la prima cădere. În sfârşit se îndreptă, dar apoi se aşeză greoi pe fund. Stătea nemişcat, încetase să ragă. Descumpănit, îşi freca cu laba ochiul spart, în vreme ce cu limba lui groasă îşi lingea botul însângerat.

Plictisit de aşteptare, cu pumnul gata de atac, Patrick făcu un pas înainte şi ursul unul înapoi. Irlandezul înainta un al doilea pas, apoi al treilea, iar ursul dădu înapoi tot pe atât. Această urmărire continuă vreme de trei minute, spre marea uimire a spectatorilor.

Nerăbdător, Patrick grăbi lucrurile. Plictisit să-şi tot aştepte duşmanul în retragere şi înţelegând necesitatea unei arme de aruncat, el se aplecă să ia o piatră şi s-o arunce în animal ca să-l provoace, gândind că în felul acesta se va relua lupta.

Dar nu se întâmplă nimic. Văzând mişcarea irlandezului, ursul nu aşteptă urmarea. Era limpede că lecţia îi ajunsese şi că-şi primise porţia. Aşezându-se în patru labe, el începu să bată încet în retragere şi se îndepărtă cu un aer plouat, cu dosul contractat de frică, aruncând cu singurul ochi ce-i rămăsese o privire sfioasă către învingătorul său.

După câteva minute, se făcuse nevăzut în desişul pădurii.

Un hohot de râs, însoţit de un ropot de aplauze, salută acest deznodământ neaşteptat. Toţi se adunară în jurul lui Patrick şi-l felicitară.

— Îţi mulţumesc, Patrick, spuse călduros Summy Skim, strîngînd cu putere mâna salvatorului său.

— Da, îţi mulţumesc, îi repetă şi Jane uriaşului. îţi mulţumim şi te felicităm.

Patrick păru că nici nu bagă de seamă prezenţa lui Summy. Se întoarse către tânăra lui stăpână, singura fiinţă din lume care conta pentru el.

— N-aveţi de ce, spuse el cu modestie. Vedeţi dumneavoastră, domnule Jean, fiara asta nu ştie să boxeze.