XVI EX ABYSSO RESURGIT1

Să fi durat mult descurajarea lui Ben Raddle? Ţinînd seama de temperamentul inginerului, nu prea e de crezut. Oricum, evenimentele nu îngăduiră ca reacţia să se producă de la sine.

În clipa în care se aprindeau luminile pe străzile din Dawson, un slujitor veni să anunţe pentru a doua oară că un străin doreşte să vorbească cu domnul Summy Skim.

Oaspetele nu era altul decât Neluto. Nu aducea nici o veste de mare însemnătate. Socotise de datoria lui să-l înştiinţeze pe domnul Skim că Patrick şi cu el se aflau în situaţia de a nu mai putea locui la vechea adresă, deoarece găsiseră casa închisă. Lorique fiind plecat de acolo de mai bine de o lună.

Plecarea lui Lorique n-avea de ce să-l mire pe Ben Raddle. Probabil că şeful de echipă canadian găsise vreun prilej bun de a-şi desfăşura activitatea. Poate că la această oră se afla în curs de prospectare, în contul fostului său patron.

Dar intervenţia lui Neluto era suficientă pentru a rupe vraja. Ben Raddle se ridică, gata din nou pentru hotărâri spontane, pentru acţiuni energice.

— Neluto! strigă el în clipa în care, după ce spusese ce avea de spus, acesta se pregătea să iasă din încăpere.

— Doriţi ceva, domnule Raddle?

— Neluto, mâine pornim spre claim-ul 129.

— Spre 129! repetă uimit indianul.

— Da. Nu-i nimic dacă locuinţa din cartier e închisă, de vreme ce tot va trebui să renunţi la somn în noaptea asta.

Ben Raddle apucă de pe masă un pumn de bancnote.

— Ţine două mii de dolari, spuse el. Îţi voi da şi alţii, cât va fi nevoie. Să nu faci economie la bani, iar mâine în zori să avem la poartă o trăsură în care să încăpem cu toţii.

— Mâine în zori! exclamă Neluto. Dar acum e noapte, domnule Raddle!

— Stăruie, roagă, ameninţă, dar mai ales împrăştie cu amândouă mâinile dolarii. Acesta rămâne cel mai bun mijloc. De altfel, descurcă-te cum vrei, numai să avem trăsura la ora fixată, încheie inginerul.

Nelută suspină.

— Să-ncercăm, domnule Raddle, spuse el ieşind în goană.

Abia plecă indianul, că se şi arătă doctorul Pilcox, care, aflând de la Jane despre întoarcerea celor doi veri, sosise în grabă, mereu bine dispus, dovedindu-şi astfel prietenia sinceră ce o nutrea pentru ei.

Ca medic, se interesă în primul rând cum o duc cu sănătatea.

— Sunteţi sănătoşi?… întrebă el.

— Precum vedeţi, răspunse Summy Skim.

— şi mulţumiţi…?

— Închipuiţi-vă!

— Cred şi eu! exclamă doctorul. O călătorie atât de frumoasă!

— N-aţi prea nimerit-o. Suntem mulţumiţi… că ne-am întors!

Îl puseră la curent cu peripeţiile expediţiei. Află despre dezamăgirile încercate. Îi povestiră despre sosirea texanilor, despre atacurile lor, despre erupţia vulcanului provocată de inginer, şi cum strădaniile lor rămăseseră zadarnice întrucât toate pepitele lui Golden Mount, în afară de una, zăceau acum în adâncurile Oceanului Arctic.

— Vedeţi, spuse doctorul, vulcanul ăsta n-a ştiut măcar în ce parte să vomite!… Nici nu merita osteneala să-i administraţi un vomitiv.

Prin vomitiv, doctorul înţelegea deviaţia lui Rio Rubber care-şi slobozise torentele de apă în stomacul lui Golden Mount.

Drept orice mângâiere, doctorul nu putu decât să repete, cu câteva modificări de ordin medical, ceea ce îi spusese şi Summy Skim lui Ben Raddle;

— Fiţi filozofi! Filozofia este tot ce există mai igienic pe lume. Or, igiena înseamnă sănătate. Şi sănătatea este cea mai minunată dintre pepite!

Ben Raddle nu-l lăsă pe doctor să plece înainte de a-i cere lămuriri cu privire la Edith Edgerton. Nu izbuti să afle nimic. Doctorul îi spusese Janei tot ce ştia, şi asta se rezuma la foarte puţine lucruri.

Într-o bună zi, Edith plecase pe neaşteptate, făgăduindu-i doctorului că se va întoarce înainte de sosirea iernii. Doctorul trebuise să se mulţumească doar cu această asigurare, iar Ben Raddle fu nevoit să-l imite suspinând.

A doua zi de dimineaţă, înainte de a se lumina, trăsura opri în faţa uşii hotelului. Neluto se întrecuse pe sine. Provizii, arme, îmbrăcăminte, nimic nu lipsea, fără să mai puneam la socoteală că trăsura, dintre cele mai confortabile, era trasă de doi cai puternici. Plecară la primele licăriri ale zorilor.

Dar dacă banii împrăştiaţi cu dărnicie izbutiseră să înjghebeze mijloacele de transport, ei nu erau în stare să micşoreze numărul kilometrilor. Anul trecut avuseseră nevoie de trei zile ca să ajungă la claim-ul 129; nu le trebuia mai puţin pentru a străbate din nou aceeaşi distanţă, poate chiar uşor mărită.

Într-adevăr, la Fort Cudahy ar fi trebuit să treacă peste Forty Miles Creek, aproape de vărsarea acestuia. Dar, după spusele localnicilor, de o lună de zile malul drept devenise cu desăvârşire inaccesibil în apropierea frontierei. Ţinând seama de informaţiile primite, ei hotărâră să traverseze râul şi să înainteze pe malul stâng al acestuia.

Pe tot parcursul drumului, dar mai ales la Fort Cudahy, oamenii din partea locului nu vorbeau decât despre claim-urile aşezate pe cursul superior al lui Forty Miles. Ei afirmau că de puţină vreme se făcuseră nişte descoperiri extraordinare, că se aflau în faţa unor zăcăminte de o bogăţie fantastică, cum nu mai văzuse până atunci nici un prospector.

Zadarnic fierbea de nerăbdare Ben Raddle la auzul acestor minunate povestiri; nepăsători la nerăbdarea sa, caii nu ieşeau din pasul lor, astfel că abia la 6 septembrie, pe la ceasurile unu după-amiază. Ajunseră lîngă frontieră. Ţinutul era de nerecunoscut.

În cea mai mare parte a drumului, călătorii nu observaseră nici o schimbare mai importantă. Priveliştile pe care le admiraseră înainte numai de pe malul drept, dar pe care le zăreau acum de pe malul stâng, nu păreau să fi suferit alte schimbări decât cele rezultate din această diferenţă de orientare. Totul se afla pe acelaşi loc, ca şi înainte de catastrofa din 5 august.

Dar, odată ajunşi la înălţimea claim-ul 127 bis, exploatat odinioară de Jane Edgerton pe malul drept, şi când, după ce depăşiri creasta înălţimilor, al căror lanţ, pornit dintre nord-vest, se curba în faţa acestui claim îndreptându-se spre aval, astfel încât alcătuia începând de aici, malul stâng al râului, lucrurile se schimbară. În loc să aibă la picioarele lor râul, lăţit prin acoperirea unei părţi din claim-ului 129, se aflau în faţa unei fâşii mari de pământ ce se întindea de o parte şi de alta a frontierei, pe o lungime de aproape un kilometru, pe car mişuna o mulţime de lucrători.

Suprafaţa lichidă nu începea decât la sudul acestei fâşii de pământ şi părea că de acum înainte Forty Miles îşi aşezase în întregime albi între marginile de nord şi de sud ale fostului claim 129, deasupra căruia râul deviat se rostogolea zgomotos. Dealul care desparte odinioară proprietatea celor doi veri de proprietatea Janei Edgerto nu mai constituia o stavilă în calea apei. Vârful lui dispăruse. Pe locul acestuia, râul îşi urma cursul şi, ajuns la bariera de stânci care tăia în două părţi claim-ul 127 bis, se prăvălea în cascadă, de la etajul de sus la cel de jos, pentru ca o sută de metri mai departe să-şi regăsească vechea lui albie, pe care nu o mai părăsea până la confluenţa cu Yukonul.

Aşadar, se părea că schimbările ce avuseseră loc priveau o zonă foarte restrânsă, întinzându-se de o parte şi de alta a frontierei, zonă al cărei mijloc îl alcătuia acea parte a lui Forty Miles Creek ce se învecina odinioară cu claim-ul unchiului Josias.

Trăsura continua să coboare pe drumul în serpentine, iar ocupanţii ei priveau uimiţi la spectacolul neobişnuit ce li se înfăţişa ochilor. Oare acesta să fie claim-ul 129? Dar suprafaţa aflată în exploatare depăşea cu mult limitele în general admise pentru un claim. Pe de altă parte, dacă era într-adevăr vestitul 129, a cărui productivitate o cunoşteau mai bine ca oricine, cui îi aparţinea şi cum se face că roadele lui fuseseră depuse în contul lui Summy Skim şi Ben Raddle? De către cine şi de ce se efectuaseră aceste vărsăminte? Cine recrutase, cine conducea mulţimea asta de muncitori? Iată nişte întrebări care se îngrămădeau cu repeziciune în mintea lor.

Pe măsură ce se apropiau de poalele dealului, lucrurile începeau să capete contur. Ben Raddle desluşi patru rockere aşezate două câte două, la o depărtare de trei sute de metri, alimentate de o pompă cu aburi ce funcţiona de sus în jos. Vreo două sute cincizeci de lucrători, ocupaţi cu mânuirea rocker-elor, săpând, spălând la talere, munceau de zor şi păreau că nici nu-i baga în seamă pe noii veniţi.

Totuşi, când trăsura pătrunse pe suprafaţa exploatării, unul dintre ei îşi părăsi locul şi-i întrebă politicos pe oaspeţi ce doresc.

— Să vorbim cu stăpânul vostru, răspunse Ben Raddle.

— Vă rog să mă urmaţi, domnilor, spuse lucrătorul.

Summy Skim, Ben Raddle şi Jane Edgerton coborâră din trăsură şi, călăuziţi de omul acela, începură să urce povârnişul noului mal al lui Forty Miles Creek.

După vreo cinci sute de paşi, însoţitorul lor se opri în faţa unei căsuţe, ridicată la poalele versantului de apus al înălţimilor peste care urcase trăsura, şi bătu în uşă.

Aceasta se deschise. În prag se ivi o tânără, pe care o salutară cu exclamaţii de uimire.

— Edith! strigă Jane, recunoscând-o şi alergând în braţele ei. Înapoindu-i verişoarei sale îmbrăţişările, privirea Edithei Edgerton se îndreptă pe furiş către Ben Raddle, care înainta primul.

— Domnişoara Edith! strigă şi inginerul, peste măsură de uimit.

— Domnul Raddle! rosti Edith pe acelaşi ton.

Pentru un observator suficient de atent, ar fi fost lesne de văzut că privirea limpede a fetei se cam tulburase şi că obrazul ei fraged se îmbujorase – oh, atât de puţin! – de o roşeaţă trecătoare. Dar acestea erau nişte nuanţe uşoare, care trebuiau să treacă – şi chiar trecură – nebăgate în seamă.

După ce-şi mărturisiră plăcerea reciprocă de a se fi reîntâlnit.

După ce schimbară strângeri de mână în mijlocul unui zgomot nedesluşit, fiindcă vorbeau toţi deodată, Ben Raddle începu:

— Vreţi să ne explicaţi…?

— Îndată, îl întrerupse Edith. Dar mai întâi intraţi în casă. Nădăjduiesc că voi găsi destule scaune pentru a vă primi cum se cuvine.

Pătrunseră în căsuţa al cărei mobilier, prin simplitatea lui, merita pe deplin epitetul de spartan. Un cufăr folosit ca dulap, o saltea din ierburi uscate, o masă şi nişte scaune; cel mai pătrunzător ochi n-ar fi putut descoperi ceva în plus. Dar acest mobilier improvizat strălucea de o curăţenie atât de desăvârşită, încât părea aproape luxos.

— Explicaţia mea va fi cât se poate de simplă, spuse Edith, după ce se aşezară. În seara de 24 iulie, printr-o întâmplare fericită, Lorique află că partea de sus a lui Forty Miles Creek fusese teatrul unui cutremur de pământ, mult mai puternic decât cel din anul trecut. Se afirma stăruitor că cele mai multe dintre claim-urile inundate atunci apăruseră la suprafaţă. Cum de se răspândise atât de repede vestea? Cum de străbătuse în douăzeci şi patru de ore o distanţă ce nu poate fi parcursă în mai puţin de trei zile, folosind cele mai rapide mijloace de transport? Nu-mi dau seama. Zburase din gură în gură, întinzându-se ca o pată de ulei pe suprafaţa mării. La câteva ceasuri după ce aflase Lorique, toată lumea din Dawson City era tot atât de informată ca şi el.

— Şi ce-a făcut Lorique? întrebă Ben Raddle.

— A venit la mine chiar în seara aceea şi m-a pus la curent, răspunse Edith. M-am hotărât pe loc. De vreme ce domnul Ben Raddle şi domnul Summy Skim erau plecaţi, se cuvenea să-i înlocuiesc, să fac eu însămi ceea ce ar fi făcut ei dacă s-ar fi aflat acolo. Aveam această posibilitate, cu atât mai mult cu cât, pe timpul verii, spitalul e aproape gol. După ce ne-am asigurat cu banii necesari, datorită procurii pe care domnul Raddle i-a lăsat-o lui Lorique, am plecat amândoi, a doua zi de dimineaţă, ascunzând tuturor, din prevedere, ţinta călătoriei noastre.

— Şi de atunci vă aflaţi aici?

— Da, din 27 iulie. Am găsit situaţia pe care o vedeţi. Zvonurile spuseseră adevărul, numai că-l deformaseră puţin. După cum puteţi constata, vechile claim-uri nu s-au ridicat deloc la suprafaţă. Dimpotrivă, după ce au fost inundate o dată prin lărgirea albiei lui Forty Miles Creek, ele au fost şi mai vârtos acoperite printr-o nouă încreţire a solului. Astăzi, săpăm chiar în albia lui Forty Miles Creek care, deviat pentru totdeauna, îşi va purta de acum înainte apele prin locul fostelor claim-uri.

— Dar, în cazul acesta, înţeleg din ce în ce mai puţin…

— Aveţi răbdare, răspunse Edith. O să pricepeţi îndată. Când am ajuns aici, nu ne-o luase încă nimeni înainte. După cum ştiţi, concesiunea claim-urilor de pe malul unui râu dă dreptul de exploatare şi în albia râului care le mărgineşte. Aşadar, partea fostei albii a râului, ridicată la suprafaţă, aparţine de drept concesionarilor de pe mal. Datorită acestor prevederi legale, cunoscute de toată lumea, nimeni nu s-a grăbit să vină aici. Noi însă am fost mai îndrăzneţi şi prima noastră grijă a fost să înfigem nişte ţăruşi care uneau laolaltă părţile corespunzătoare claim-urilor 127 bis şi 129, precum şi cele aparţinând, la est, de claim-ul 127 şi, la vest, de 131. Pornirăm apoi să facem câteva cercetări pe pământul acesta, neatins până atunci de nici un prospector.

— Cunosc rezultatele acestor cercetări, o întrerupse Ben Raddle. Depăşesc orice imaginaţie.

— Vă scutesc de amănunte, continuă Edith Edgerton, şi trec îndată la concluzia pe care am tras-o de pe urma primelor încercări făcute atunci. Ne-am dat repede seama că întreaga suprafaţă, acoperită până în ajun de apele lui Forty Miles Creek, era de o bogăţie uimitoare, deşi inegală. Dacă aurul ar fi fost depus de secole, în cantităţi mari, ar fi trebuit ca depunerile să fie egal distribuite. Dar am înţeles repede, şi lucrările întreprinse au confirmat această concluzie de primă oră, că bogăţia deosebită a întregului zăcământ se micşora totuşi pe măsură ce mergeai de la centru către marginile suprafeţei împrejmuite de ţăruşii noştri. Chiar în mijloc, adică în faţa vechiului claim 129, am fost de-a dreptul uluiţi, încă de la primele încercări. Ce să se fi petrecut în locul acesta? Nu sunt destul de savantă ca s-o pot spune. O fi fost poate vreo depresiune în albia lui Forty Miles Creek, în care vârtejurile apei să fi depus de secole aurul aflat în suspensie? Nu ştiu. Ce ştiu, este că în locul acela ne-am aflat în faţa unei grămezi de praf de aur, aproape curat, având forma unei elipse de vreo treizeci şi cinci de yarzi pe douăzeci şi unu, a cărei adâncime, pe care o socotesc foarte mare, rămâne încă necunoscută.

Cei de faţă ascultau ca într-un vis feeric povestirea Edithei Edgerton, ce părea mai de grabă ficţiune decât realitate. Ei n-ar fi fost în stare să spună dacă îi uimea mai mult acest capriciu al naturii ori clarviziunea şi energia celei ce ştiuse să tragă atâtea foloase de pe urma lui. Şi încă nu ajunseseră la capătul surprizelor.

— În faţa unei asemenea descoperiri, continuă Edith, m-am ocupat fără întârziere de consolidarea dreptului de exploatare. Un claim a fost înregistrat pe numele domnului Raddle, altul pe numele domnului Skim, celelalte pe numele verişoarei mele, al lui Lorique şi al meu. N-aş îndrăzni să afirm că pentru a obţine aceste concesiuni, cele mai multe în lipsa titularilor, n-am fost silită să comit câteva… abateri. Dar principalul e că am izbutit.

— De bună seamă! încuviinţă Ben Raddle.

— Nu mai e cazul să adaug că nici o clipă n-am uitat adevărata situaţie. Aceste claim-uri au putut fi puse în exploatare numai datorită capitalului domnului Summy Skim şi al domnului Ben Raddle. Prin urmare, lor le aparţin. Eu nu m-am socotit niciodată decât mandatara lor şi am procedat în consecinţă. Astăzi, totul e în ordine. Am primit şi ultimul act pentru claim-ul aflat pe teritoriul american.

În timp ce vorbea, Edith se îndreptase spre cufărul aşezat într-un colţ al încăperii. Scoase din el un teanc de hârtii.

— Iată titlurile de proprietate şi iată declaraţiile semnate de mine şi de Lorique, prin care ne angajăm să nu ridicăm nici un fel de pretenţii faţă de adevăraţii proprietari. Nu lipseşte decât declaraţia Janei, dar sunt încredinţată că nici ea nu se va împotrivi să v-o dea.

Drept orice răspuns, Jane îşi îmbrăţişa verişoara. Ben Raddle era de-a dreptul copleşit de admiraţie în faţa priceperii ei. „Uluitor! E uluitor!” repeta el ca pentru sine. Edith se ridică.

— Acum, dacă vreţi să vă luaţi în primire proprietatea, eu vă voi servi drept călăuză, şi cu acest prilej domnul Raddle va putea să-l salute pe Lorique.

Ieşiră din căsuţă şi străbătură exploatarea în lung şi-n lat. Peste tot domnea o activitate bine orânduită, în faţa căreia inginerul se arătă mai impresionat decât de realizările diplomatice despre care i se povestise. Totul mergea cu regularitatea unui cronometru.

La fiecare capăt al fâşiei de pământ aurifer, unul pe teritoriul canadian, celălalt dincolo de frontiera alaskiană, se aflau câte două rockere în acţiune, alimentate de o mică pompă cu aburi, aşezată în apropierea noului mal al râului, chiar în partea din mijloc a terenului, acolo unde se concentraseră cei mai mulţi dintre muncitori, lucrând cu sitele şi talerele.

— Pompa asta nu m-a costat nimic, explică Edith. După retragerea apelor, am găsit-o în vechea albie a râului. Presupun că a aparţinut vreunui claim situat în amonte, care a fost părăsit în momentul inundaţiilor de anul trecut. Ca prin minune, nu avea absolut nimic stricat. A fost de ajuns s-o curăţăm, s-o instalăm şi să facem rost de cărbuni, ceea ce, în paranteză fie zis, n-a fost deloc uşor.

Ben Raddle nu se mai putu stăpîni.

— În sfârşit, strigă el, spuneţi-mi cine a condus toate astea, cine a organizat lucrările şi a montat instalaţiile?

— Eu, domnule Raddle, cu ajutorul lui Lorique, răspunse Edith, pe un ton nici prea mândru, dar nici prea modest.

— Dumneavoastră! exclamă inginerul, care, începând din clipa aceasta, păru adâncit în gânduri.

Edith îşi urma explicaţiile. Îi însoţi pe prietenii ei până la ultima concesiune, aflată pe teritoriul alaskian şi înregistrată pe numele lui Lorique. Pe claim-ul al cărui proprietar oficial era, îl întâlniră şi pe şeful de echipă, care păru foarte mişcat de întâlnirea cu Ben Raddle. Fiind, cu siguranţă, prea absorbit de gândurile sale, acesta răspunse cam indiferent manifestărilor de prietenie ale credinciosului slujitor.

Grupul se întoarse împreună cu şeful de echipă spre centrul exploatării.

— Asta e porţiunea cea mai bogată, le explică Edith.

— Unde extragem în permanenţă talere valorând o mie de dolari! adăugă cu mândrie şeful de echipă.

După ce priviră la câteva spălări, care dădură într-adevăr rezultatul acesta, porniră din nou spre căsuţă.

Când să treacă pragul, izbit parcă de un gând neaşteptat, Ben Raddle o opri pe Edith cu un gest.

— Nu spuneaţi adineauri că aţi plecat din Dawson pe 25 iulie?

— Într-adevăr, răspunse Edith.

— Deci, la ce dată a avut loc schimbarea albiei lui Forty Miles Creek?

— Pe 23 iulie.

— Eram sigur! strigă Ben Raddle. Toată bogăţia asta o datorăm numai vulcanului nostru!

— Care vulcan? întrebă uimită Edith.

Ben Raddle îi istorisi atunci aventurile prin care trecuseră cei plecaţi în căutarea lui Golden Mount. Când îşi sfârşi povestirea, nimeni nu se mai îndoia că erupţia provocată cu atâta îndrăzneală ar sta la baza spectaculoaselor răsturnări petrecute în această parte din ţinutul Klondike. Era limpede pentru toţi că mişcările tectonice se propagaseră treptat, pricinuind o succesiune de ridicături şi de depresiuni simetrice.

Pe o întindere de sute de kilometri, crevasa cea lungă arăta direcţia urmată de aceste mişcări ce ajunseseră până aici. În locul acesta, şubrezit de frământările din trecut, ele îşi pierduseră intensitatea, înălţând doar cu doi metri o fâşie de pământ de vreo cincizeci de metri lăţime pe un kilometru lungime, ridicarea fiind compensată printr-o coborâre corespunzătoare a fostelor claim-uri de pe malul drept.

Jane Edgerton se arătă deosebit de încântată de aceste concluzii, potrivite cu felul ei de a vedea lucrurile. Nu, munca nu rămâne nici odată nerăsplătită, şi călătoria lor însemna o dovadă în plus. În timp ce ei credeau că toată lupta le-a fost zadarnică, la sute de kilometri depărtare strădaniile lor produseseră urmări neaşteptate, pregătindu-le o întoarcere triumfală.

Edith domoli cu un zâmbet entuziasmul verişoarei sale, adăugind că mai aveau de cercetat registrele contabile ale exploatării.

După ce intrară cu toţii în casă, ea îşi deschise registrele, dând nişte lămuriri care-l umplură de admiraţie pe Ben Raddle. Pentru stabilirea preţului de cost şi a cheltuielilor, pentru supravegherea intrărilor şi ieşirilor de aur, pentru a se apăra împotriva furtului, într-o ramură în care asemenea accidente se pot întâmpla oricând, ea inventase, sprijinindu-se pe ordine şi bun-simţ, nişte metode foarte simple dar foarte precise, care nu îngăduiau nici greşeală, nici înşelătorie.

— Începând din dimineaţa aceasta, eu mi-am isprăvit munca, spuse ea, ca încheiere. Dacă n-aţi fi sosit dumneavoastră, aveam de gând să mă întorc la Dawson, luând cu mine o copie a registrelor. Lorique ar fi rămas aici şi ar fi continuat să conducă până la iarnă exploatarea, fiindcă, după cum vedeţi, ea poate fi supravegheată şi de la distanţă.

La auzul acestor cuvinte, Ben Raddle părăsi încăperea. Simţea că se sufocă. Fetiţa asta îi dădea o lecţie. Lui nu-i mai lăsase nimic de făcut. Totul era pus la punct, mai bine decât ar fi făcut-o el însuşi.

Neliniştit, Summy Skim ieşi după vărul său. De ce plecase Ben, aşa, deodată? I se făcuse cumva rău?

Nu, Ben Raddle nu era bolnav. Cu ochii aţintiţi spre orizont, el trăgea cu putere aer în piept, de parcă ar fi vrut să-şi revină după o zguduitură puternică.

— În sfârşit, Ben, îi spuse Summy apropiindu-se de el, iată că ţi-ai ajuns scopul şi cred că eşti mulţumit. Ai să poţi vântura milioane! Cu atât mai mult, cu cât, se înţelege de la sine că ţi le las şi pe ale mele, fiindcă mie nu-mi pasă de ele nici atât…!

Şi Summy îşi plesni unghia de dinţii lui puternici. Ben Raddle apucă braţul vărului său.

— Ce părere ai, Summy, de domnişoara Edith? îl întrebă el cu glas tainic.

— E încântătoare, de-a dreptul încântătoare, răspunse cu căldură Summy.

— Nu-i aşa?… E puţin zis încântătoare. Fata asta e o minune, Summy, o adevărată minune! spuse Ben Raddle cu un aer visător.