XIV SE PROVOACĂ EXPLOZIA

Aşadar, cel de-al doilea atac fusese respins, ca şi primul, şi încă mult mai categoric. Dintre canadieni nu era nici unul lipsă la apel, în vreme ce trupa agresorilor îşi pierduse un sfert din efectiv.

Deşi situaţia se îmbunătăţise, nu trebuiau să se mulţumească doar cu atât. Puterile ce se înfruntau erau încă inegale, iar partida nu va fi pe deplin câştigată decât după ce se vor curăţa împrejurimile de ultimul bandit. Până atunci, grija pentru apărare va absorbi în întregime atenţia caravanei şi nimeni nu se va putea ocupa în siguranţă de prospectare sau de exploatare.

Ostilităţile se vor sfârşi oare la timpul potrivit? Sau, dimpotrivă, vor trebui să-şi irosească puterile în lupte fără rost, obţinând victoria abia în pragul iernii, când nu le va mai fi de nici un folos? în trei săptămâni vor fi nevoiţi să pornească la drum, dacă voiau să scape de iarnă, de furtunile, de zăpezile ei, de viscolele, de vânturile ei îngheţate, dacă, după ce învinseseră vrăjmăşia oamenilor, voiau să se ferească de forţele naturii, mai neîndurătoare şi mai sălbatice decât aceştia.

Dar dacă, pentru a câştiga timp, Ben Raddle va trebui să-şi pună în aplicare planul şi să provoace erupţia, slobozind apa râului în inima vulcanului, câtă vreme texanii se mai aflau acolo? Atunci Hunter, stăpân pe creasta vulcanului, nu va aduna el singur roadele atâtor strădanii?

Toată ziua de 22 iulie, pe care nu o tulbură nici o întâmplare neprevăzută, Ben Raddle se frământă cu astfel de întrebări.

Liniştea aceasta neobişnuită îl uimea la culme. Hunter se hotărâse cumva să tărăgăneze lucrurile? În acest caz, îndemnaţi de apropierea iernii, asediaţii vor fi siliţi să iasă în întâmpinarea duşmanilor în câmp deschis şi să pună capăt cu orice preţ unor hărţuieli ce nu puteau dura la nesfârşit.

A doua zi dis-de-dimineaţă, după ce trecură canalul, Cercetaşul şi Ben Raddle veniră să vadă ce se mai întâmplă pe câmp. Acesta era pustiu. Spre pădure nu se zărea nici o trupă în marş. Să se fi hotărât Hunter la o plecare definitivă?

— Ce păcat că nu putem urca muntele pe versantul dinspre tabără! spuse atunci Bill Stell. Ne-am fi căţărat pe cealaltă parte a platoului şi am fi văzut ce pun la cale.

— Aşa e, Bill, foarte păcat, răspunse Ben Raddle.

— Credeţi că ar fi vreo primejdie dacă ne-am îndepărta de munte câteva sute de paşi?

— Nici una, Bill, de vreme ce nu se zăreşte nimeni. Ceea ce au făcut ieri oamenii noştri, putem face şi noi. De altfel, chiar dacă vom fi descoperiţi, vom avea oricum timp să ne întoarcem la canal şi să

astupăm baricada.

— Atunci să mergem, domnule Raddle. Cel puţin vom vedea creasta vulcanului. Poate s-o mai fi îngroşat fumul şi poate că vulcanul începe să azvârle lavă.

Se îndepărtară împreună cam un sfert de leghe către sud. Nici o schimbare nu se petrecuse la gura craterului, de unde ţâşneau vîrtejuri de aburi brăzdaţi de flăcări, pe care vântul le înclina spre mare.

— Nu se va produce astăzi, observă Cercetaşul.

— Nici mîine, încuviinţă inginerul. De altfel, nici nu-mi pare rău. Mai degrabă aş vrea ca erupţia să nu aibă loc decât după plecarea lui Hunter… dacă are de gând să plece!

— Nu va pleca, spuse Bill Stell, arătând o dâră de fum ce se înălţa la poalele ultimei ridicături a lui Golden Mount.

— Ai dreptate… sunt tot acolo… Stau ca la ei acasă!… zise Ben Raddle. Fiindcă noi nu încercăm să-i punem pe fugă, vor trage concluzia că nu ne simţim în stare.

După ce mai scrutară o dată câmpia, se întoarseră în tabără.

Era 23 iulie şi Ben Raddle vedea cu durere cum se scurg zilele fără să se ajungă la un deznodământ.

Peste trei săptămâni, după cum afirmase Cercetaşul, va fi foarte târziu să pornească pe drumul spre Klondike, unde caravana nu va ajunge înainte de 15 septembrie. La această dată, prospectorii care vor să-şi petreacă iarna la Vancouver au şi părăsit Dawson City, iar ultimele vapoare au pornit în jos, pe Yukon.

Summy Skim şi Bill Stell discutau adesea această problemă, şi tot despre ea vorbiră şi în cursul după-amiezii, în vreme ce Ben Raddle se plimba pe marginea canalului.

După ce examina barajul, acesta dădu în lături crengile care ascundeau intrarea în galerie şi pătrunse până la peretele ce o despărţea de vatra vulcanului.

Mai controla o dată aşezarea găurilor săpate în şase locuri ale acestui perete, în care vârâse el însuşi explozibilul. Se încredinţa că alte şase cartuşe erau bine înfipte în baraj şi verifică starea fitilului. Un chibrit doar… şi apa va pătrunde într-un şuvoi nestăvilit.

De n-ar fi fost texanii, chiar azi şi-ar fi încercat norocul. De ce să mai aştepte, când timpul îl zorea şi erupţia părea că nu vrea să se producă de la sine?

I-ar fi fost de ajuns să pună foc la aceste mine, al căror fitil va arde în câteva minute, şi, după o jumătate de zi, după două ceasuri, un ceas, sau mai puţin chiar, aburii îngrămădiţi îşi vor croi o năvalnică ieşire în afară.

Ben Raddle stătea gânditor în faţa acestui perete, blestemându-şi neputinţa de a provoca pe loc deznodământul planului său îndrăzneţ.

Cugetând astfel, trăgea cu urechea la zgomotele ce veneau din măruntaiele vulcanului. Huruiturile păreau mai accentuate. Crezu chiar că desluşeşte un zgomot de stânci care se ciocnesc, de parcă aburii ar fi ridicat bolovanii, lăsându-i apoi să cadă. Să fi fost oare semnele unei apropiate erupţii?

În clipa aceasta, de afară izbucniră nişte strigăte. Prin capătul galeriei se auzi glasul Cercetaşului care striga:

— Domnule Raddle!… Domnule Raddle!

— Ce se întâmplă? întrebă inginerul.

— Veniţi!… Veniţi! răspunse Bill Stell.

Ben Raddle crezu că banda încerca un al treilea asalt şi se grăbi să ajungă la baraj. Acolo îi găsi pe Summy Skim şi Jane Edgerton, împreună cu Bill Stell.

— Ne atacă din nou texanii? întrebă el.

— Da! strigă Cercetaşul. Dar ticăloşii nu ne lovesc acum nici din faţă, nici din spate, ci de sus!

Şi mâna lui arătă spre Golden Mount.

— Priviţi, domnule Ben, adăugă el.

Într-adevăr, neputându-şi croi drum nici pe la sud, nici pe la nord, Hunter şi ai săi renunţaseră la o luptă directă şi ticluiseră un plan, în urma căruia grupul lui Ben Raddle va fi silit să-şi părăsească tabăra.

Căţăraţi din nou pe creasta vulcanului, ei înconjuraseră conul de sus şi ajunseseră în partea platoului cu vederea spre tabăra canadienilor. Acolo, cu ajutorul târnăcoapelor şi al răngilor, ridicaseră blocurile uriaşe de piatră, bucăţile de stâncă ce se aflau îngrămădite cu sutele. Curând, bolovanii fură împinşi până la margine şi începură să cadă la vale, frângând şi răsturnând copacii, distrugând totul în calea lor. Câteva dintre aceste înspăimântătoare proiectile se rostogoliră chiar în canal, făcând să ţâşnească apa deasupra malurilor. Pentru a se feri de grindina ucigătoare, Ben Raddle şi prietenii săi se lipiră de coasta muntelui.

În pădurice nu mai era chip de stat. Tabăra nu se mai vedea de sub grămada de bolovani prăvăliţi din vârful muntelui, iar locuitorii ei căutaseră adăpost pe malul râului, aflat prea departe pentru a primi spărturi din avalanşe. Din lucruri nu mai existau decât nişte rămăşiţe. Două căruţe fuseseră sfărâmate, corturile doborâte şi sfâşiate, uneltele distruse. Trei catâri ucişi zăceau la pământ. Cuprinşi de spaimă, ceilalţi trecuseră dintr-un salt peste canal şi se împrăştiaseră prin câmpie. Era o adevărată catastrofă.

De sus se auzeau nişte urlete sălbatice, strigătele de bucurie ale bandei ce se îndeletnicea cu acest nemaipomenit masacru. Rocile se prăvăleau fără încetare, izbindu-se uneori în cădere şi spărgându-se în bucăţele ce se împrăştiau ca o rafală de mitralieră.

— Au de gând să ne azvârle în cap tot muntele! strigă Summy Skim.

— Ce e de făcut? întrebă Cercetaşul.

— Nu ştiu ce e de făcut, dar ştiu ce ar fi trebuit să facem! Răspunse Summy Skim. Să-i fi trimis lui Hunter un glonte, înainte să fi stat cu el la tocmeală!

Scoasă din fire, Jane Edgerton înălţă din umeri.

— Astea-s vorbe goale, spuse ea, şi între timp lucrurile noastre sunt făcute ţăndări. Curând n-o să mai avem nimic, dacă nu salvăm măcar aceste rămăşiţe. Să tragem căruţele la râu, unde vor fi la adăpost.

— Fie, încuviinţă Cercetaşul. Dar după aceea…!

— După aceea? repetă Jane Edgerton. După aceea ne vom duce în tabăra bandiţilor şi-i vom aştepta acolo. Îi vom ţine în bătaia puştii când vor coborî, iar căruţele lor le vor înlocui pe ale noastre!

Summy Skim avu o privire de admiraţie pentru vajnica lor tovarăşă. Planul ei era îndrăzneţ, dar avea sorţi de izbândă. Hunter şi complicii săi vor fi în grea cumpănă atunci când se vor afla descoperiţi de-a lungul coastei lui Golden Mount, sub focul a douăzeci de carabine.

Fără-ndoială că nu se vor mişca din loc decât în clipa când vor isprăvi bolovanii. Canadienii vor avea deci timp să se strecoare pe la poalele muntelui, fără să fie zăriţi, şi să ajungă pe celălalt versant. Dacă s-or afla acolo câţiva oameni din bandă, aceştia vor fi doborâţi cu uşurinţă; se va aştepta apoi coborârea lui Hunter şi a însoţitorilor săi pentru a fi vânaţi ca nişte cerbi sau capre negre.

— Minunat! strigă Summy Skim. Să adunăm oamenii şi să trecem peste baraj. Într-o jumătate de ceas vom ajunge, în vreme ce ticăloşilor ăstora le trebuiesc cel puţin două ceasuri ca să coboare.

Cu toate că Ben Raddle nu se amestecase în discuţie, el o auzise pe Jane Edgerton depănându-şi planul, într-adevăr, singurul care părea realizabil şi folositor.

Dar în clipa în care Summy Skim voi să treacă la fapte, vărul său îl opri cu un gest.

— Există ceva mai bun de făcut, spuse el.

— Ce anume? întrebă Summy Skim.

— Să răspundem bandei lui Hunter după cum merită. Avem gata pregătită o armă grozavă.

— O armă? repetă Cercetaşul.

— Vulcanul. Să provocăm erupţia! După o scurtă tăcere, inginerul continuă:

— Duceţi-vă la oamenii noştri, mergând pe lângă coasta muntelui şi ţărmul mării. Între timp, eu voi aprinde fitilul, apoi vă voi ajunge repede din urmă.

— Rămân cu tine, Ben!… spuse Summy Skim strângând mâna inginerului.

— Nu-i nevoie, răspunse acesta pe un ton hotărât. Nu risc nici cea mai mică primejdie. Fitilul e pregătit, ştii prea bine, şi nu-mi rămâne decât să-i dau foc.

Nu mai era cazul să stăruie. Summy Skim, Jane Edgerton şi Cercetaşul de îndepărtară ca să ajungă lângă restul tovarăşilor lor, aflaţi pe malul lui Rio Rubber. îndată, Ben Raddler se făcu nevăzut prin gaura ascunsă de crengi. Umblând târâş, el ajunse în mijlocul galeriei, apoi, aprinzând fitilul care unea cartuşele din peretele de stâncă cu cele de la baraj, se întoarse în grabă şi alergă, la rândul său, în direcţia oceanului.

După un sfert de ceas minele începură să explodeze cu un zgomot înăbuşit. Părea că muntele se zdruncină din temelii. Barajul sfărâmat se împrăştie în mii de bucăţele, iar apa din canal se năpusti cu furie în galeria căscată. Izbutise oare explozia să străpungă şi peretele de la capătul celălalt? Croindu-şi drum în afară, aburi groşi, plini de funingine, răspunseră la această întrebare înainte chiar de a fi fost rostită. Da, peretele fusese năruit, de vreme ce prin rana primită vulcanul îşi slobozea suflarea înăbuşitoare.

În aceeaşi clipă, din galerie se auzi un zgomot asurzitor: bolboroseli, urlete, şuierăturile apei care se ciocnea cu lava şi se transforma în vapori la atingerea ei.

Focul şi apa. Care dintre cele două elemente va ieşi biruitor din această luptă titanică? Dacă focul se va stinge, nu va cimenta oare un obstacol peste care apa nu va mai putea trece? Ori, dimpotrivă, apa, care năvălea în torente din nesecatul Mackenzie, va fi învinsă de foc abia după ce va fi pătruns în miezul vulcanului?

Aceasta era ultima întrebare nelămurită încă, al cărei răspuns avea să fie dat în curând.

Trecu o jumătate de ceas, apoi un ceas. Apa curgea din plin, înfundându-se în galerie, şi împingând aburii, dispărea tumultoasă în pântecul muntelui.

Strânşi cu toţii laolaltă, bine înarmaţi, canadienii se refugiaseră dincolo de Rio Rubber, pe ţărmul oceanului. Neclintiţi şi tăcuţi, ei supravegheau îngrijoraţi fenomenul.

Deodată, pământul fu zguduit de un cutremur şi din măruntaiele lui se înălţă un bubuit înfiorător. Apoi, se petrecu un lucru foarte ciudat. Spre sud, cât vedeai cu ochii, părea că întreaga câmpie se încreţeşte, iar în văzduh se ridică o pulbere deasă care întunecă până şi discul strălucitor al soarelui.

Canadienii fură cuprinşi de spaimă. Toţi, până şi cei mai curajoşi, simţeau acum ce-i frica, gândindu-se la forţa nestăvilită pe care o dezlănţuiseră mâinile lor slabe.

Dar furia vulcanului părea că începe să se domolească. Norul de praf coborî la pământ, lăsând iar soarele să strălucească.

Se mai liniştiră. Suspine de uşurare descătuşară piepturile chinuite, inimile îşi încetiniră bătăile nebuneşti. îşi adresară unul altuia zâmbete abia schiţate, îndrăzniră să privească în jurul lor.

Înfăţişarea naturii rămăsese neschimbată. Rio Rubber îşi vărsa apele tot în Oceanul Arctic, ale cărui valuri se spărgeau necontenit de acelaşi ţărm. Golden Mount, gigantul lovit în călcâi – cu o rană mică, dar mortală – tot îşi mai înălţa fruntea împodobită de fum şi flăcări, nepăsător la torentul de apă pe care canalul îl revărsa fără-ncetare în pântecele lui uriaş.

Se scurse încă un sfert de ceas, şi, dintr-o dată, fără ca nimic s-o prevestească, răsună o explozie asurzitoare.

O bucată de munte se nărui şi căzu în ocean, făcând să se înalţe un val nemaipomenit. În acelaşi timp, din crater ţâşni cu zgomot mare o trombă vijelioasă ce se înălţă în văzduh la peste cinci sute de metri, un amestec de pietre, bucăţi de lavă întărită, de cenuşă, de flăcări şi de fum. Din această clipă, bubuiturile urmară una după alta. Zguduit de o nouă furie, vulcanul scuipa către cer mii de proiectile arzătoare.

Unele cădeau din nou în gura căscată ce le azvârlise. Altele, urmând drumul croit de prima mişcare subpământeană, mergeau să se scufunde şuierând în valurile Oceanului Arctic.

— Să mă ierte Dumnezeu, bâigui Summy Skim îndată ce-şi recapătă graiul, dar s-ar zice că pepitele noastre se duc drept în apă!

Ben Raddle şi Bill Stell nu făcuseră înaintea lui această remarcă doar fiindcă nu erau în stare să rostească un cuvânt. Surpriza, ori mai degrabă deznădejdea, îi copleşea.

Să faci tot drumul ăsta, să te iei la luptă cu natura, atâtea strădanii, atâtea suferinţe, ca să ajungi la un asemenea deznodământ!

Ben Raddle nu se înşelase. Croind apei cale spre miezul vulcanului, provocase erupţia, aşa cum plănuise. Dar nu-i stătuse în puteri să impună direcţia acestei erupţii, şi campania lor sfârşea printr-un dezastru.

De acum înainte, monstrul pe care-l asmuţise nu mai asculta de el. Nimic pe lume n-ar fi izbutit să potolească erupţia ce se dezlănţuia cu furie. Pământul tremura, de parcă ar fi fost gata să se crape. Mugetul flăcărilor, şuieratul aburilor făceau să vibreze văzduhul. Conul din vârf dispăruse după o perdea de fum arzător şi gaz de nerespirat.…

Unii dintre bolovanii proiectaţi în aer explodau ca nişte bombe şi se împrăştiau în pulbere de aur.

— Cum mai explodează pepitele noastre!… se văita Summy Skim. Toţi priveau înspăimântaţi la acest spectacol înfiorător.

În clipele acestea nu le mai era gândul la texani, ci numai la bogăţiile celui mai minunat zăcământ din lume, care se pierdeau fără folos în apele Oceanului îngheţat de Nord.

Ce-i drept, caravana n-avea de ce să se mai teamă de Hunter şi banda lui. Surprinşi de neaşteptata erupţie, cu siguranţă că nu avuseseră timp să se adăpostească. Poate că platoul se prăbuşise sub picioarele lor… Poate fuseseră înghiţiţi de crater… Ori, azvârliţi poate în spaţiu, zăceau acum în adâncul Oceanului Arctic…

Ben Raddle îşi recapătă primul sângele rece.

— Veniţi!… Veniţi! strigă el.

La acest îndemn, porniră pe malul drept al lui Rio Rubber, pe care-l străbătură prin nord, dincolo de canal, şi ajunseră în câmpie ocolind pe la poalele lui Golden Mount. După douăzeci de minute se aflau în tabăra texanilor.

Văzându-se la rândul lor atacaţi, cei cinci sau şase oameni care rămăseseră acolo de pază o luară la fugă spre pădure, în vreme ce caii, înspăimântaţi de zgomotul erupţiei şi al împuşcăturilor, se împrăştiară prin câmpie.

Canadienii puseră stăpânire pe tabăra părăsită de apărătorii ei, apoi îşi îndreptară privirile spre coastele abrupte ale muntelui.

Erupţia ce clocotea în vârful lui îşi desăvârşise opera distrugătoare. Din şleahta de piraţi nu mai rămăseseră decât puţini supravieţuitori, care, pradă unei spaime fireşti, coborau în goană povârnişurile lui Golden Mount şi-şi dădeau drumul la vale, riscând astfel să-şi rupă mâinile şi picioarele.

Printre ei îl zăriră şi pe Hunter, grav rănit, abia târându-se, la vreo sută de metri deasupra câmpiei.

Cârpele ce-i înfăşurau capul ascundeau probabil urmele căzăturii lui de alaltăieri, de pe urma căreia leşinase atât de adânc.

Decimaţi, fără arme, năuciţi, când îşi mai văzură şi tabăra ocupată, nenorociţii făcură un gest de deznădejde şi, apucând către nord, încercară să ajungă la ţărmul oceanului, de-a lungul căruia urmau să meargă până la pădure.

Dar doi dintre ei, cel puţin, n-au apucat să ajungă acolo.

În clipa în care Hunter, susţinut de doi oameni de-ai săi, făcea primii paşi în această direcţie, un bloc uriaş se înălţă din craterul înfuriat. Deşi toate proiectilele azvârlite de vulcan urmau aceeaşi cale, spre nord, acest bloc, numai el, deviat de nişte cauze necunoscute, descrise o mare şi puternică parabolă spre sud şi, cu o precizie matematică, se năpusti asupra celor trei fugari texani.

Unul dintre ei avu norocul să se ferească în lături. Celălalt rămase pe loc şi fu de-a dreptul lipit de pământ.

În ce-l priveşte pe Hunter, izbit în cap, se răsuci în loc şi, alunecând de pe o stâncă pe alta, căzu neînsufleţit la poalele muntelui.

Între timp, luând-o înaintea victimei sale, bolovanul continuă să se rostogolească pe povârniş. Apoi viteza lui se domoli şi se opri liniştit, ca un slujitor credincios, la picioarele lui Ben Raddle.

Acesta se aplecă. Prin zgârieturile de pe suprafaţa lui, datorate ciocnirilor, strălucea o substanţă galbenă, cu luciu metalic. Cu inima strânsă de adâncă emoţie, inginerul îşi dădu seama că bolovanul ce-i pedepsise pe vinovaţi era cu totul şi cu totul de aur.

XV

JANE EDGERTON, SUMMY SKIM şi BEN RADDLE NU MAI PRICEP NIMIC.

Da, aurul acesta, pe care Hunter îl urmărise cu atâta înverşunare, soarta nemiloasă i-l dăruise odată cu moartea. Şi ce însetat râvnise la preţiosul şi funestul metal! Câte crime săvârşite, câte altele plănuite, pentru a pune mâna pe nişte parcele aurifere! Şi iată că, printr-o ciudată întorsătură a soartei, însuşi aurul venise să sfărâme creierul care zămislise gânduri ucigaşe!

Ben Raddle măsură automat din ochi uimitorul proiectil care-l scăpase de duşmanul său şi socoti că valoarea lui se ridică la cel puţin o sută de mii de franci. Acest bolovan, care-i aparţinea în bună regulă, va acoperi din plin cheltuielile expediţiei, îngăduindu-i chiar să acorde câte o mică primă fiecăruia dintre îndrăzneţii, dar nenorocoşii exploratori.

La ce visaseră ei şi cu ce se alegeau! Din nemăsuratele comori ale vulcanului nu căpătaseră decât această singură mostră!

Fără-ndoială, atacul texanilor îi încurcase lui Ben Raddle planurile.

Ca să-şi apere caravana, fusese silit să grăbească lucrurile. Dar, la urma urmelor, chiar dacă ar fi avut libertatea să-şi aleagă ziua şi ceasul, aurul ce zăcea în crater tot ar fi fost pierdut pentru el, de vreme ce Golden Mount îşi azvârlea spre ocean şuvoiul erupţiei.

— Toată nenorocirea constă în faptul că la venirea noastră n-am putut intra în craterul vulcanului, trase concluzia Cercetaşul, după ce se mai liniştiră spiritele.

— Aşa e! încuviinţă Summy Skim. Jacques Ledun crezuse că e stins, pe când el era doar adormit. S-a trezit cu câteva săptămâni prea devreme!

Într-adevăr, această nefericită întâmplare îl păgubise pe Ben Raddle de toate beneficiile campaniei întreprinse. Orice i s-ar spune, niciodată nu va izbuti să se împace cu gândul acesta.

— Nu, zău, dragă Ben, fii şi tu un pic mai curajos, mai filozof!… Dă-le naibii de vise şi mulţumeşte-te să trăieşti fericit în scumpa noastră ţară, de care suntem atât de departe de optsprezece luni!

Ben Raddle strânse mâna vărului său, apoi, străduindu-se să-şi alunge tristeţea, luă din nou cu hotărâre conducerea caravanei.

Trebuiau să-şi reaşeze tabăra dincolo de raza de atingere a lavei, chiar dacă aceasta şi-ar fi schimbat direcţia de scurgere. De altfel, noul adăpost va fi de scurtă durată, întrucât n-aveau de ce să mai zăbovească prin ţinuturile hiperboreale.

După ce aleseră un loc, la doi kilometri în amonte de Rio Rubber, începură să se instaleze. Doisprezece oameni fură trimişi de cealaltă parte a canalului, cu misiunea de a aduna tot ceea ce mai putea fi folosit din vechiul material. Alţii încărcară prada cucerită în propriile căruţe ale învinşilor. Restul oamenilor porni în urmărirea cailor fugiţi, dintre care mulţi se lăsară prinşi cu uşurinţă.

Către sfârşitul zilei, noua tabără se afla instalată în condiţii destul de bune.

Noaptea se scurse în tihnă. Alcătuiră o echipă de pază, menită să preîntâmpine vreun atac din partea supravieţuitorilor bandei împrăştiate, dar liniştea n-a fost tulburată decât de glasul puternic al erupţiei.

Ce spectacol măreţ oferea această erupţie în timpul celor câteva ceasuri de întuneric! Pulberea de aur, încinsă la maximum şi azvârlită cu o putere nemaipomenită, se rotunjea ca o cupolă deasupra craterului. Dincolo de această boltă de foc, flăcările se înălţau urlând până la nori, scăldând într-o lumină sinistră ţinutul, până la marginile zării.

Canalul continua să se scurgă în pământul întărâtat. Dacă nu se va ivi nimic să astupe rana tăiată în coasta muntelui, oare câte săptămîni şi luni vor mai pătrunde în el apele uriaşului estuar?

— Cine ştie dacă o asemenea inundaţie n-o să stingă până la urmă vulcanul? îi spuse dimineaţa Cercetaşul lui Summy Skim.

— Tot ce se poate, Bill, dar, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i spui asta lui Ben! Ar fi în stare să aştepte!… Şi totuşi, în crater, n-a mai rămas nimic de adunat.

Summy Skim se neliniştea degeaba. Hotărârea lui Ben era luată o dată pentru totdeauna. Se înclina din nou înaintea forţelor naturii. Claim-ul 129 înecat sub apă, Golden Mount golit în ocean, erau două lucruri împotriva cărora n-avea cum să lupte şi, ca atare, se încredinţase că n-avea rost să-şi mai bată capul cu ele. Aceste două înfrângeri aparţineau trecutului, iar el se îndrepta cu hotărâre spre viitor.

Viitorul, cel puţin viitorul cel mai apropiat, însemna Dawson City. Şi cine ştie de ce, oraşul acesta, către care îşi îndrepta inginerul gândurile, se întruchipa în mintea lui într-o cameră de spital, în care o fată blondă rostea liniştită cuvinte blânde şi pline de înţelepciune.

Fără-ndoială, era doar o problemă de contrast. În neorânduiala generală din jurul lui, rechema, fără să-şi dea seama, ca pentru a restabili echilibrul, imaginea acestei linişti odihnitoare.

A doua zi, încă de la cinci de dimineaţă, le împărtăşi tovarăşilor săi hotărârea de a porni îndată către sud. Se aştepta la împotriviri. Dar nu le află. Nădejdea dispăruse şi, odată cu ea, îndrăzneala. Mai mult chiar, suspinară toţi cu uşurare aflând că vor apuca pe drumul de întoarcere.

Înainte de a da semnalul de plecare, Ben Raddle şi Cercetaşul mai trecură o dată pe la poalele vulcanului. Nu cumva erupţia azvârlise prin partea asta ceva bucăţi de cuarţ aurifer?

Nu. Blocul care îl ucisese pe Hunter şi venise apoi să se rostogolească la picioarele inginerului va rămâne singura amintire ce-o vor lua cu ei din Nordul îndepărtat.

Erupţia nu-şi schimbase cursul. Toate materiile ei – pietre, cenuşă, lavă – se îndreptau spre nord, căzând fără-ncetare în ocean, uneori la o depărtare de doi kilometri de ţărm. Cât despre intensitatea fenomenului, acesta nu suferise nici o scădere şi ar fi fost cu neputinţă să ajungi pe creasta lui Golden Mount.

În timp ce Ben Raddle şi Cercetaşul se aflau în recunoaştere, Jane Edgerton se apropie de Summy Skim, care, întins pe iarbă, trăgea nepăsător din pipă. După cum se întâmplase cu puţină vreme în urmă, cu prilejul ultimei ascensiuni, tânăra avea un aer descurajat, puţin obosit, care o făcea şi mai încântătoare.

— Să mă ierţi, domnule Skim, că nu ţi-am mulţumit cum se cuvine, dar abia azi-dimineaţă am aflat cât de mult îţi datorez şi de această dată.

— Cine-i limbutul?… începu Summy Skim, enervat.

— Patrick mi-a spus tot, îl întrerupse Jane cu blândeţe. Ştiu că dacă mă mai aflu în viaţă o datorez în primul rând stăpânirii de sine şi îndemânării dumneavoastră, apoi curajului de care aţi dat dovadă… Cândva, adăugă ea cu un zâmbet slab şi înduioşător, am avut înfumurarea să spun că nu vă mai datorez nimic. Azi îmi dau seama că asta nu se va întâmpla niciodată.

— Patrick v-a împuiat astfel capul, domnişoară Jane? Răspunse pe ocolite Summy. În cazul acesta, e modest, pentru că, în realitate, el a făcut totul.

— Nu, domnule Skim, stărui Jane cu şi mai multă căldură. Cunosc rolul pe care l-a jucat Patrick şi îi păstrez în sufletul meu locul pe care-l merită. Dar îl cunosc şi pe al dumneavoastră.

— Al meu?! strigă Summy. Eu am avut rolul unui vânător, atâta tot. Un vânător care vede ceva alergând în faţa lui… şi trage… E foarte simplu…

Summy se opri brusc, apoi, făcând pe mâniosul, adăugă:

— La urma urmelor, destul cu toate astea! Nu vreau să mai aud vorbind despre ele.

— Fie, încuviinţă Jane Edgerton, n-o să mai vorbesc… Dar mă voi gândi mereu.

Caravana se puse în mişcare pe la ceasurile opt. Inginerul şi Summy Skim păşeau în faţă urmaţi de Jane Edgerton, aşezată în brişcă minată de Neluto. Veneau apoi căruţele încărcate cu materialul taberei, sub conducerea Cercetaşului.

Hrana le era asigurată din belşug, întrucât vânătoarea şi pescuitul le îngăduiseră să facă economii de conserve, în săptămânile petrecute la Golden Mount. De altfel, vânătorilor nu le vor lipsi pe drum nici potârnichile, nici raţele, nici vânatul mare. Şi dacă Summy Skim ar avea norocul să doboare, în sfârşit, unul din acei faimoşi elani, am putea oare merge până acolo încât să spunem că nu-i va părea rău de drumul făcut?

Vremea era cam nesigură şi lucrul nu era deloc de mirare, vara fiind destul de înaintată. Se putea nădăjdui, totuşi, că vor ajunge la Dawson City înainte de începutul lui septembrie şi că nu vor avea de suferit din cauza frigului pe timpul popasurilor de noapte.

Când se opriră pentru masa de prânz, Golden Mount se mai desluşea în zare. Ben Raddle se întorsese şi nu-şi mai dezlipea ochii de la vârtejurile de fum ce-i încununau creasta.

— Haide, Ben, haide, îi spuse Summy Skim, aurul se preface în fum, ca atâtea alte lucruri de pe lumea asta. Să nu ne mai gândim la el. Nu într-acolo trebuie să privim, ci în partea cealaltă.

Şi mâna lui Summy Skim se întinse către sud-est, în direcţia dragului şi îndepărtatului Montreal.

Ben Raddle şi Cercetaşul se sfătuiseră şi aleseseră împreună un alt drum pentru întoarcere. În loc să facă un ocol spre est, pentru a trece pe la fortul Mac Pherson, vor merge în linie dreaptă, spre sud. Astfel drumul va fi mult scurtat. În privinţa apei, n-aveau de ce se teme că-i vor duce lipsa prin ţinutul acesta brăzdat de râuleţe, mai ales când se vor afla aproape de izvoarele lui Porcupine River.

La sfârşitul primei zile de mers, atenţia conducătorilor fu atrasă de numeroasele crevase ce forfecau pământul. Trebuiau să facă mereu ocoluri, ceea ce îngreuna simţitor înaintarea. Dacă va stărui acest neajuns, vor fi siliţi să apuce la dreapta sau la stânga până ce vor da peste un sol potrivit pentru căruţe.

Din fericire, peste câţiva kilometri situaţia se schimbă în bine. Şanţurile mai adânci se răriră. Păreau că se adună încet, unul lângă altul, astfel că în curând nu mai rămaseră decât puţine crevase mai late, fiecare însumându-le pe cele care au contribuit la formarea ei.

Acest fenomen continuă până la sfârşit, cu o exactitate matematică. La şaizeci de kilometri de Golden Mount, nu mai exista decât una singură, dar atât de mare, încât denumirea de prăpastie i s-ar fi potrivit mai bine. Această spărtură, adâncă de cincisprezece metri şi lată de şaizeci, cu maluri sfâşiate de parcă ar fi fost trase în lături cu putere, mergea de la nord la sud, cu o deviere de câteva grade spre vest. Părea că se îndreaptă aproape direct spre Dawson City, şi caravana trebuia doar să-i urmeze malul de răsărit, pentru a nu se îndepărta de o dreaptă geometrică.

Fireşte, această ciudată întâmplare făcea obiectul tuturor discuţiilor. Şanţul uriaş ţinea cât vezi cu ochii, mergând în linie absolut dreaptă. După povârnişurile lui, pe care nu le înveselea nici cea mai mică tufă de iarbă, după marginile bucăţilor de pământ, pe care nu le spălase încă nici o ploaie, îţi puteai da seama că trebuia să fi luat naştere de curând. Ce putere ar fi fost în stare să săvârşească dintr-o lovitură o operă atât de gigantică?

— Golden Mount, îi răspunse Ben Raddle lui Summy Skim, care pusese întrebarea. Aceasta este o reacţie secundară a vulcanului, înainte de erupţia propriu-zisă, am simţit, dacă-ţi mai aminteşti, o puternică zguduitură seismică, iar la sud orizontul s-a acoperit de praf. Acum ştii de unde se înălţa praful acela.

— Atât de departe de munte! exclamă Summy Skim.

— Nici nu e de mirare, afirmă inginerul. Înainte de a intra în erupţie, vulcanii provoacă adesea tulburări la distanţe cu mult mai mari. Dar totul se linişteşte îndată ce presiunea din interior izbuteşte să-şi croiască o ieşire destul de mare prin crater. Aşa s-au petrecut lucrurile şi aici.

Trecură de cercul polar pe data de 12 august. Drumul acesta era mai scurt, dar mai anevoios, astfel că nu se putea depăşi o medie de doisprezece până la cincisprezece kilometri pe zi. Cercetaşului îi părea rău că nu se întorseseră tot pe drumul care trecea pe la fortul Mac Pherson. Din fericire, erau cu toţii sănătoşi. Canadienii aceştia puternici, obişnuiţi cu truda, îşi păstraseră vigoarea, în ciuda celor mai grele încercări.

Crevasa cea întinsă, căscată de pe urma frământărilor vulcanului, însoţea mereu caravana în retragerea ei către sud. Totuşi, la vreo sută de kilometri dincolo de cercul polar, păru că se mai îngustează. Malurile se apropiau, adâncimea scădea. Dar schimbarea se producea foarte încet şi puteai desluşi cu uşurinţă această credincioasă tovarăşă de drum, când, la cincizeci de kilometri mai departe, ea coti mult spre dreapta şi, transformându-se din prăpastie în simplă crăpătură, se pierdu în zare către vest.

Înălţimile ce înconjurau capitala ţinutului Klondike se iviră la 3 septembrie. Puţin după ora prânzului, se opriră, în sfârşit, la intrarea lui Northern Hotel.

Din această clipă, grupul începu să se împrăştie. Patrick şi Neluto se îndreptară spre casa de la marginea oraşului, unde socoteau că-l vor regăsi pe prietenul lor Lorique. Cercetaşul porni cu oamenii şi cu materialul, la care se adăuga şi cel capturat de la Hunter, spre depozitul său din Dawson City. Foştii prospectori de la claim-uli 129 se răspândiră prin oraş, în căutare de locuinţă.

Între timp, Jane Edgerton, Summy Skim şi Ben Raddle, pe care toate încercările trăite nu izbutiseră să-i facă să uite de cerinţele vieţii civilizate, se consacrau unei toalete minuţioase. În ciuda preţurilor piperate din Dawson, trecură prin toate: baie, coafor, croitor şi croitoreasă, lenjereasă şi lenjer. Către orele trei, se regăsiră împreună, odihniţi, învioraţi, schimbaţi, în hol la Northern Hotel.

În vreme ce Jane, nerăbdătoare să-şi îmbrăţişeze verişoara, se îndrepta în grabă spre spital, Ben şi Summy merseră la birourile Companiei Anglo-American Transportation and Trading, unde, înainte de plecare, îşi depuseseră fondurile rămase. Trebuiau să se gîndească la problema banilor. Oricât ar fi valorat bolovanul azvârlit de Golden Mount, erau pentru un timp în mare lipsă de bani.

Summy prezentă la ghişeu un cec pe care funcţionarul îl luă cu un aer nepăsător, dar care se transformă într-un aer îngrozit după ce-şi aruncă ochii peste numele semnatarilor. Ghişeul se închise îndată cu un pocnet sec, apoi, în dosul obloanelor se auzi un zgomot de du-te-vino, despre care cei doi veri nu ştiau ce să mai creadă.

Aşteptând îndeplinirea formalităţilor cuvenite pentru plată, ce se executau la adăpost de privirile neiniţiaţilor, cei doi veri se duseră la un alt ghişeu ca să depună blocul de aur pe care li-l trimisese Golden Mount în împrejurări atât de dramatice. Când dădu cu ochii de neobişnuita pepită, recepţionerul de metale preţioase nu vădi aceeaşi mândră indiferenţă pe care o arătase colegul său de la conturi curente. Dimpotrivă, prin vioiciunea gesturilor, el îşi arătă uimirea pricinuită de această minunată mostră a bogăţiilor miniere. Într-adevăr, bolovanul era foarte frumos. Curăţat, lustruit, eliberat de cea mai mică fărâmă de materie străină, strălucea în veşmântul său galben, reflectând lumina zilei prin mii de faţete.

După ce-şi exprimă îndeajuns admiraţia, reprezentantul lui Trading Company procedă la cântărire, apoi la un calcul rapid.

— Douăzeci de mii cinci sute treizeci şi doi de dolari şi cincizeci de cenţi, spuse el.

Ben Raddle încuviinţă printr-un gest.

— În contul domnilor?… întrebă funcţionarul, cu pana pregătită de scris.

— Summy Skim şi Ben Raddle, completă inginerul.

Ca şi mai înainte, ghişeul se închise cu un zgomot sec şi îndărătul obloanelor se auzi acelaşi du-te-vino care stârnise şi adineauri curiozitatea celor doi veri.

Se scurseră câteva minute. Nerăbdător din fire, Ben Raddle începu să se întrebe cu glas tare dacă nu cumva îşi băteau joc de el, când un funcţionar, ce părea să fie mai mare în grad, străbătu încăperea şi veni să-i roage pe domnii Summy Skim şi Ben Raddle să binevoiască a-l urma, întrucât domnul William Broll dorea să le vorbească.

Oricât erau de uimiţi, aceştia răspunseră curtenitoarei invitaţii, şi peste câteva clipe se aflau în faţa subdirectorului, vechea lor cunoştinţă.

— Domnilor, vă rog să mă iertaţi pentru deranj, spuse el. Am dat dispoziţie să fiu anunţat îndată ce unul dintre dumneavoastră se va prezenta la birourile noastre. Sunt bucuros că am prilejul să vă primesc pe amândoi odată.

Summy Skim şi Ben Raddle salutară, fără a se arăta în vreun fel surprinşi de cinstea ce li se făcea.

— Înţelegeţi, nu-i puteam lăsa să plece pe cei mai însemnaţi clienţi ai firmei, înainte de a-i fi rugat să primească felicitările noastre.

Amândoi odată, cei doi veri îşi îndreptară privirile asupra interlocutorului lor. Oare domnul Broll înnebunise, aşa, dintr-o dată? Sau poate Compania Anglo-American Transportation and Trading sărăcise într-atât, încât modestul lor cont să fi căpătat o însemnătate aşa de mare în registrele sale?

— Ah, continuă subdirectorul, probabil că vă distraţi adesea pe seama noastră şi trebuie să recunosc că aveţi tot dreptul s-o faceţi! Cât am fost de nepricepuţi! Când mă gândesc cum ne-am lăsat împiedicaţi de o neînsemnată problemă de frontieră! Când mă gândesc că am evaluat la cinci mii de dolari – da, la cinci mii de dolari! – proprietatea dumneavoastră!… în sfârşit, n-avem de ce ne teme că aţi putea să ne învinuiţi pentru orbirea noastră, de vreme ce datorită ei sunteţi astăzi fericiţii proprietari ai claim-ului 129.

— Ai lui 129?! repetară împreună Summy Skim şi Ben Raddle, de-a dreptul năuciţi.

— Ai minunatului, ai extraordinarului, ai nemaipomenitului 129! Şi dacă vorbăreţul subdirector se oprise la aceste epitete, e pentru că nu găsea altele!

— Iertaţi-mă, dar… începu Summy Skim cu răsuflarea tăiată. Ben Raddle, căruia nu-i trebuia prea mult ca să-şi regăsească busola în toate împrejurările vieţii, îi tăie scurt vorba.

— Ce vreţi, domnule subdirector, în afaceri totul e să prinzi norocul de coadă, spuse el pe tonul cel mai firesc. O să găsiţi dumneavoastră o altă ocazie.

— Una ca asta, niciodată! răspunse cu convingere William Broll. Nici în Klondike, nici în altă parte nu mai există un zăcământ ca al dumneavoastră. Desigur, îmi închipui că şi dumneavoastră aţi avut multă vreme îndoieli. Un an întreg aţi încercat, aţi luptat în tot felul, şi, spre părerea noastră de rău, între noi n-au existat decât foarte puţine legături. Dar acum sunteţi răsplătiţi împărăteşte pentru strădaniile dumneavoastră, după cum o dovedesc depunerile ce ni le trimiteţi zilnic, de o lună încoace.

— Zilnic? bâigui Summy Skim.

— Sau aproape zilnic.

— Credeţi că e o lună? întrebă Ben Raddle cu un glas mai hotărât. Subdirectorul păru că-şi adună gândurile.

— Dumnezeule, da, e aproape o lună de când ne-aţi trimis prima dintre actualele dumneavoastră depuneri.

— Aşa să fie? spuse Ben Raddle pe un ton blajin.

— De altfel, adăugă domnul William Broll, dacă doriţi să cunoaşteţi data exactă a primei depuneri, o putem găsi în registre.

Apăsă pe o sonerie. Se prezentă îndată un funcţionar.

— Să-mi aduci contul curent al domnilor Summy Skim şi Ben Raddle, proprietarii claim-ului 129.

Funcţionarul ieşi.

— Cu acest prilej voi putea să vă comunic şi soldul exact al contului dumneavoastră. Cred că o să vă intereseze, continuă domnul William Broll, râzând cu gura până la urechi.

I se aduse registrul. Subdirectorul îl deschise.

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră, domnilor. Nu m-am înşelat deloc. Astăzi suntem în 3 septembrie şi prima dumneavoastră depunere datează din 5 august…

„Din 5 august… îşi spunea în sinea lui Summy Skim. Exact la un an după inundarea claim-ului 129”…

— În ceea ce priveşte soldul… continuă subdirectorul, urmărind cu privirea coloanele lungi de cifre. Ia să vedem!… Ah! uite-l!… Vreţi să vi-l notaţi?

Ben Raddle apucă un creion şi scrise cu o mână sigură, după dictarea subdirectorului.

— Trei milioane trei sute opt mii patru sute treizeci şi unu de dolari şi nouăzeci de cenţi… Asta fără să mai punem la socoteală depunerea de astăzi, care ridică soldul la un total de trei milioane, trei sute douăzeci şi nouă de mii şaizeci şi patru de dolari şi patruzeci de cenţi.

Inginerul scrisese cu grijă aceste cifre ameţitoare. Dacă Summy Skim, din milă pentru propriul său creier, renunţase să mai gândească, vărul său chibzuia intens, în vreme ce William Broll continua în stil bombastic:

— Ah, depunerea dumneavoastră de astăzi!… E cea mai minunată dintre toate, şi nu prin valoarea ei, ci prin frumuseţea nemaipomenită a exemplarului! Ce mai pepită, Dumnezeule!… Cred că, într-adevăr, este unică în lume, şi numai claim-ul 129 putea da una de asemenea mărime…!

Ben Raddle ajunsese la o concluzie. Nu mai încăpea îndoială că subdirectorul era nebun, nebun de legat. în orice caz, exista un mijloc prin care să se încredinţeze. începu să vorbească pe m ton îndrăzneţ:

— Vărul meu şi cu mine, venisem cu intenţia de a încasa un mic cec de o mie de dolari, dar, pentru că tot suntem în trecere prin Dawson, ne-am gândit că ar fi bine să luăm o sumă mai mare.

— La ordinele dumneavoastră, domnilor, răspunse domnul William Broll. Ce sumă doriţi?

— O sută de mii de dolari, rosti cu răceală Ben Raddle. Acum aveau să se lămurească. Dacă subdirectorul înnebunise.

Nu puteau crede că şi ceilalţi funcţionari înnebuniseră odată cu el. Gluma va lua sfârşit în clipa în care va trebui să li se îmnâneze efectiv o sumă atât de mare.

— La ordinele dumneavoastră, domnilor, repetă domnul Broll, după cererea formulată de Ben Raddle. Vă rugăm să aşteptaţi până când se vor număra cei o sută de mii de dolari, pe care îi vom trimite la hotelul unde locuiţi, împreună cu chitanţa.

„O să aşteptăm mult şi bine”, îşi spunea Ben Raddle în timp ce-şi lua rămas bun de la subdirector, care îi însoţi pe cei doi oaspeţi până la uşă, dovedind cea mai mare amabilitate.

Summy se ridicase odată cu vărul său şi îl urmase ca un copilaş ascultător.

— Ce zici de asta, Ben? bîlbîi el, îndată ce se aflară în stradă.

— Nimic, răspunse Ben Raddle, mai tulburat decât ar fi vrut să arate.

Merseră în tăcere tot restul drumului şi ajunseră la Northern Hotel fără să mai fi schimbat vreo vorbă.

În hol o găsiră pe Jane Edgerton, care părea că-i aşteaptă cu nerăbdare. Fata trecuse şi ea printr-o emoţie puternică. Trăsăturile ei chinuite exprimau o cruntă nelinişte şi obrajii îi erau scăldaţi în lacrimi.

Văzând-o astfel, Summy Skim uită de fantastica întrevedere cu subdirectorul de la Anglo-American Transportation and Trading Company. Alergă spre Jane Edgerton şi îi prinse călduros mîinile.

— Ce-i cu dumneavoastră, domnişoară Jane? Ce-aţi păţit? O întrebă el.

— Verişoara mea a dispărut, răspunse Jane Edgerton, străduindu-se zadarnic să-şi stăpânească hohotele de plâns.

Ben se nelinişti acum şi el.

— Domnişoara Edith a dispărut? spuse el cu glasul plin de emoţie. Dar nu e cu putinţă!

— Şi totuşi, nimic nu e mai sigur, afirmă Jane Edgerton. Când m-am despărţit de dumneavoastră, m-am dus la spital unde l-am întâlnit pe doctorul Pilcox. El mi-a împărtăşit vestea.

— Şi doctorul Pilcox nu v-a dat nici un amănunt?

— Mi-a spus doar că Edith a plecat de la spital pe neaşteptate, fără să-l fi prevenit dinainte, pe data de 25 iulie, dis-de-dimineaţă.

— Fără să-i explice cauza plecării?

— Fără.

— Şi nu i-a spus unde se duce?

— Nicidecum! I-a spus doar că socoteşte să se întoarcă pe la începutul iernii.

— Şi doctorul nu ştie unde a plecat?

— Nu ştie.

— Ce aventură, domnule! exclamă inginerul, ce părea copleşit de emoţie.

În clipa aceea, un slujitor al hotelului intră în hol şi anunţă că cineva doreşte să vorbească cu domnii Summy Skim şi Ben Raddle.

— Spune-i să intre, răspunse automat inginerul.

Noul venit purta în mână o geantă destul de voluminoasă.

— Sunt însărcinat de subdirectorul nostru, domnul William Broll, să înmânez domnilor cei o sută de mii de dolari pe care i-au cerut şi să-i rog să-mi semneze chitanţa, spuse el.

În timp ce vorbea astfel, funcţionarul de la Transportation and Trading Company scotea din geantă pachete de bancnote şi le îngrămădea, unul după altul, pe masă.

— Dacă domnii ar dori să le numere… propuse el. Stăpînindu-şi emoţia, Ben Raddle numără tacticos hârtiile.

— E în regulă, spuse el.

— Binevoiesc domnii să-mi iscălească chitanţa?

Ben Raddle apucă tocul şi-şi puse semnătura cu mâna sigură. Dar lui Summy Skim trebui să i se arate locul şi aproape să i se conducă mâna. Summy trăia ca-ntr-un vis, parcă era pe altă lume.

Ben Raddle îl însoţi pe funcţionarul băncii pînă la uşă. Se întoarse apoi către Jane Edgerton şi vărul său.

Îi găsi faţă-n faţă, privind la teancul de bancnote ce acoperea masa.

Summy Skim păstra aceeaşi expresie de nedumerire. Jane Edgerton continua să plângă, dar, printre lacrimi, privirea ei iscoditoare părea că întreabă.

Ben Raddle nu era dispus să se lanseze într-o relatare amănunţită, pentru a explica ceea ce el însuşi nu pricepea. Izbutise să se stăpânească, dar acum puterile începeau a-l părăsi. Cu un gest de oboseală, amână pentru mai târziu orice explicaţie.

O clipă, rămaseră toţi trei în picioare, în mijlocul holului. Apoi, ca la un semnal, se afundară în fotoliile ce-şi deschideau spre ei braţele primitoare şi-şi sprijiniră capul pe spătarele lor confortabile. Statură astfel multă vreme, cu gândul treaz, întruchipând fiecare un Oedip neputincios să dezlege tainele Sfinxului, în vreme ce afară, peste oraşul în care zgomotele vieţii începeau să se ostoiască, umbrele amurgului se lăsau încetul cu încetul.