VI SE AJUNGE LA ŢINTĂ

Situat aproape la 135° longitudine vest şi 67° latitudine, fortul Mac Pherson era pe vremea aceea cel mai nordic post pe care-l avea Compania golfului Hudson în America de Nord. El dirija întreg teritoriul scăldat de numeroase braţe ce se ramifică din estuarul lui Mackenzie până la vărsarea în Oceanul Arctic. Acolo îşi reîmprospătau proviziile vânătorii de blănuri şi tot acolo se adăposteau ei împotriva bandelor de aventurieri ce rătăceau prin câmpiile din nordul Canadei.

Acest fort, clădit pe malul drept al lui Peel River, căuta, pe cât era cu putinţă, să ţină legătura cu fortul Good Hope, aşezat în amonte pe malul lui Mackenzie. Grămezile de blănuri erau cărate de la unul la celălalt, pentru a fi apoi transportate, sub pază bună, în antrepozitul central al companiei.

Fortul Mac Pherson este alcătuit dintr-o magazie foarte mare, deasupra căreia se află biroul agentului şef, cel al subalternilor săi şi o încăpere cu paturi de campanie, în care pot dormi vreo douăzeci de persoane. Jos se află nişte grajduri unde se adăpostesc atelajele de cai şi de catâri. Pădurile învecinate pun la îndemână combustibilul necesar pe timpul gerurilor aspre ale iernii polare.

Lemnul nu lipseşte şi nu va lipsi încă mulţi ani de acum încolo. Cât despre hrană, ea este asigurată permanent de către serviciile de aprovizionare ale companiei, vânatul şi pescuitul contribuind din belşug la completarea rezervelor.

Fortul Mac Pherson este comandat de un agent-şef, având în sub ordine douăzeci de bărbaţi, originari din Canada şi Columbia britanică, adevăraţi soldaţi supuşi unei discipline severe. Viaţa lor nu-i deloc uşoară, dacă ne gândim la asprimea climei şi la veşnica primejdie de a fi atacaţi de bandele de aventurieri ce rătăcesc prin aceste întinderi pustii. De aceea, rastelurile de arme sânt pline de carabine şi revolvere, iar compania are grijă să reînnoiască în permanenţă rezerva de muniţii, astfel încât postul să nu ducă niciodată lipsă de ele. Când expediţia lui Ben Raddle ajunse la fortul Mac Pherson, agentul şef şi oamenii săi tocmai trecuseră printr-o stare de alarmă. Cu câteva zile în urmă, în dimineaţa de 25 mai, omul de pază semnalase apropierea unui grup alcătuit din treizeci-patruzeci de oameni, printre care mai mulţi indieni, ce urcau pe malul drept al lui Peel River.

Aşa cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări, poarta fortului Mac Pherson fu bine zăvorâtă. Nu s-ar fi putut pătrunde în incintă decât sărind pe deasupra zidurilor.

Odată ajunşi în faţa porţii, unul dintre ei, care părea a fi conducătorul, ceru să fie lăsaţi să intre. Agentul şef urcă atunci pe creasta zidului şi cercetă oaspeţii aduşi de întâmplare. S-ar zice că cele constatate nu i-au fost pe plac şi că trupa i s-a părut suspectă, fiindcă le-a răspuns că nimeni nu va pătrunde în interiorul fortului.

Cele ce urmară dovediră că hotărârea lui a fost înţeleaptă. Îndată izbucni un potop de înjurături şi ameninţări. După accent, agentul şef îşi dădu seama că, în afară de indieni, în bandă se aflau şi nişte sud-americani, porniţi pe violenţă.

Aventurierii nu se mărginiră doar la vorbe. Ei trecură la fapte. Fie pentru a-şi face rost de provizii, fie pentru a pune stăpânire pe fortul Mac Pherson, punct de sprijin foarte important, care conduce activitatea la gurile lui Mackenzie, ei încercară să forţeze poarta. Aceasta rezista, şi după o salvă a celor din post, care răni câţiva oameni, asediatorii se îndepărtară către nord-vest, nu înainte de a trage cu carabinele în agenţii companiei, scăpaţi din fericire nevătămaţi.

De atunci, temându-se de un nou atac, garnizoana din fortul Mac Pherson se afla zi şi noapte în stare de alarmă. Şi oare n-avea temei să se felicite pentru această vigilenţă, când, peste cinci zile, la 30 mai, semnală o nouă trupă ce se îndrepta tot spre fort, coborând pe malul drept al apei?

Care nu le-a fost uimirea celor din caravana Cercetaşului, căci despre ea e vorba, văzând că se ivesc pe curtină vreo doisprezece oameni înarmaţi, care le porunciră să plece.

Au trebuit să parlamenteze.

Agentul şef îşi dădu în cele din urmă seama că are de-a face cu nişte canadieni, şi, din fericire, se întâmplă să-l fi cunoscut şi pe Bill Stell, de pe vremea când serviseră împreună în armata Dominionului. Îndată, poarta fortului Mac Pherson se deschise larg şi caravana pătrunse în curtea interioară, unde i se făcu o primire foarte bună.

Agentul şef se socoti dator să-şi justifice purtarea ce o avusese la apropierea grupului de străini. Le povesti că o bandă de sud-americani şi de indieni făcuse o demonstraţie duşmănoasă în faţa fortului, cu câteva zile înainte, că încercase să pătrundă înăuntru cu forţa şi că a fost necesar să-i alunge cu focuri de carabină. Ce urmăreau oare vagabonzii ăştia? Nu se ştia. După asemenea ciocnire, neîncrederea celor din garnizoană era îndreptăţită.

— Şi ce s-a întâmplat cu banda aceea? întrebă Cercetaşul.

— Văzând că nu le-a izbutit lovitura, au plecat mai departe.

— În ce direcţie?

— Spre nord-vest.

— De vreme ce noi ne îndreptăm spre nord, este foarte probabil că nu vom da ochii cu ei.

— V-o doresc, încuviinţă agentul şef, căci mi-a făcut impresia unei adunături de cea mai proastă speţă.

— Încotro ar putea-să se îndrepte? întrebă Summy Skim.

— Fără-ndoială în căutarea unor noi zăcăminte, dat fiind că purtau cu ei materiale de prospectare.

— Aţi auzit că s-ar găsi zăcăminte prin partea locului? Întrebă Ben Riddle.

— De bună seamă că există, răspunse agentul şef. Nu trebuie decât să le descoperi.

Agentul şef nu ştia mai mult. Nu pomeni nici o vorbă despre Golden Mount, deşi trebuie că nu se afla prea departe de fortul Mac Pherson.

Lui Ben Raddle îi părea bine. Prefera ca nimeni să nu cunoască taina lui Jacques Ledun. Dimpotrivă, lui Summy Skim, care se îndoia şi acum de existenţa Muntelui de Aur, faptul îi dădu de gândit. Ca să fie cu cugetul împăcat, el îl întrebă pe agentul şef dacă existau prin Nord nişte vulcani. Acesta îi răspunse că n-a auzit niciodată vorbindu-se despre aşa ceva şi răspunsul spori mai mult neîncrederea lui Summy.

Cercetaşul se mărgini să-i spună fostului său camarad că expediţia lor pornise în căutarea unor pământuri aurifere, spre gurile lui Mackenzie. Mai adăugă că, după ce mărşăluiseră o lună întreagă, ei ar fi bucuroşi să se odihnească două-trei zile la fortul Mac Pherson, dacă li s-ar da încuviinţarea.

Cererea lui Bill Stell fu repede acceptată. De altfel, în perioada aceea, în fort se afla doar mica garnizoană reglementară. Vânătorii urmau să sosească abia peste o lună. Aşadar, era destul loc şi caravana se instala în voie, fără a le pricini gazdelor nici un neajuns.

Ben Raddle îi mulţumi călduros agentului şef pentru ospitalitate şi, în mai puţin de un ceas, instalarea personalului şi a materialului era terminată.

Cele trei zile se scurseră într-o tihnă deplină şi nu se petrecu nici un incident în timpul şederii caravanei la Fort Mac Pherson. Când sosi ceasul despărţirii, bine odihniţi, erau gata toţi de plecare, cu sufletul voios.

În dimineaţa de 2 iunie, mica trupă se rândui din nou sub conducerea Cercetaşului, care nu-şi precupeţi cuvintele de mulţumire la adresa agentului şef şi a camarazilor săi, cuvinte pe cît de sincere pe atât de meritate, apoi porniră din nou la drum, pe malul drept al lui Peel River.

Ben Raddle, Summy Skim şi Jane Edgerton se urcaseră în brişcă minată de Neluto. Celelalte atelaje îi urmau sub conducerea Cercetaşului. Acesta nu mai cunoştea ţinutul pe care-l străbăteau, deoarece călătoriile lui anterioare nu-l purtaseră niciodată dincolo de fortul Mac Pherson.

Acum urmau să se călăuzească după informaţiile deţinute de inginer. Harta lui, pe care era însemnat Golden Mount, după coordonatele furnizate de Jacques Ledun, arăta că începând de la fortul Mac Pherson drumul se abătea uşor către malul stâng al lui Peel River.

La prânz poposiră lângă un râu, la marginea unei păduri de brazi. Animalele fură mânate la păscut într-o păşune învecinată. Vremea se răcorise datorită unei adieri dinspre nord-est, iar pe cer pluteau câţiva nori.

Se aflau într-o regiune de şes. Privirea nu-ţi era împiedicată decât spre răsărit, unde se zăreau primele ondulaţii ale lanţului Munţilor Stîncoşi. Distanţa ce le rămânea până la Golden Mount şi care, după hartă, nu putea fi mai mare de două sute de kilometri, nu va necesita în aceste condiţii decât cinci sau şase zile, dacă nu se va produce nici o întârziere.

Pe când tăifăsuiau în timpul popasului, Bill Stell ajunse să spună:

— În sfârşit, domnule Summy, iată-ne la capătul călătoriei. Curând nu ne va rămâne decât să ne gândim la întoarcere.

— Dragul meu Bill, răspunse Summy, o călătorie se sfârşeşte doar atunci când te-ai întors la tine acasă. Mai ales în cazul de faţă, nu o voi socoti încheiată decât în ziua în care uşa casei noastre, din strada Jacques-Cartier, se va închide după noi.

Bill Stell nu mai stărui. Ben Raddle schimbă o privire dezolată cu Jane Edgerton. Hotărât lucru, Summy ăsta e un adevărat catâr! Caravanei îi trebuiră trei zile pentru a ajunge la confluenţa lui Peel PJver cu Mackenzie. Ajunseră aici abia în după-amiaza de 5 iunie.

Nimic nu tulbură aceste etape lungi, efectuate fără prea multă oboseală, pe malul destul de neted al râului. Ţinutul era pustiu. Abia dacă au întâlnit câteva grupuri de indieni, dintre cei ce trăiesc de pe urma pescuitului în delta Marelui Fluviu. Nu s-au întâlnit cu banda semnalată de agentul şef al fortului Mac Pherson, şi asta îl bucura pe Cercetaş.

— Să ajungem singuri la Golden Mount, să ne întoarcem singuri de acolo, şi totul va fi cum nu se poate mai bine.

În acest scop el lua toate măsurile de prevedere cu putinţă. Trei dintre oamenii săi umblau fără încetare în recunoaştere, înainte şi pe laturile caravanei, iar în timpul popasurilor împrejurimile taberei erau supravegheate cu atenţie, pentru a preîntâmpina orice surpriză.

Măsurile de prevedere fuseseră până atunci mai mult formale, iar caravana nu avusese nici o întâlnire neplăcută până în clipa în care a ajuns la Mackenzie. Gurile acestui mare fluviu alcătuiesc o importantă reţea hidrografică, cum nu se mai întâlneşte nicăieri în Noua sau în Vechea Lume.

Cu o sută cincizeci de kilometri înainte de a se vărsa în ocean, Mackenzie se împarte, se desfăşoară ca un evantai, în numeroase braţe reunite printr-o mulţime de canale secundare, pe care gerurile mari din timpul iernii le transformă într-o întinsă suprafaţă de gheaţă. în perioada în care ne aflăm, ultimele rămăşiţe ale dezgheţului se împrăştiaseră în apele Oceanului Arctic, iar Peel River nu mai purta cu el nici un sloi.

Privind această alcătuire complicată a estuarului lui Mackenzie, te poţi întreba dacă braţul său de vest nu e cumva chiar Peel River, legat de braţul principal de est printr-o reţea de ape.

Oricum ar fi stat lucrurile, fie că braţul de vest îl prelungeşte pe Peel River, fie că este doar o derivaţie a fluviului Mackenzie, caravana trebuia să treacă pe malul său stâng, având în vedere că, potrivit coordonatelor date, Golden Mount trebuia să se afle la o mică depărtare de acest râu, pe ţărmul Oceanului Arctic.

Din fericire, nivelul apei nu era prea ridicat şi Cercetaşul izbuti să găsească un vad. Trecerea se efectua în timpul popasului din 5 iunie, în condiţii destul de grele.

Această operaţie dură toată după-amiaza, iar la căderea serii Bill Stell şi însoţitorii săi se aflau instalaţi pe celălalt mal.

A doua zi, pe 6 iunie, încă de la trei dimineaţa, Bill Stell dădu semnalul de pornire. După părerea lui, în trei zile urmau să ajungă la ţărmul oceanului. Dacă indicaţiile hărţii erau cât de cât exacte, caravana va avea atunci în faţa ochilor Muntele-de Aur. Admiţând că latitudinea şi longitudinea stabilite de Jacques Ledun nu erau foarte corecte, muntele tot va putea fi văzut, fiind singura înălţime din ţinut.

Etapele de-a lungul braţului apusean al Marelui Fluviu se desfăşurară fără piedici deosebite. Totuşi, vremea era mai puţin prielnică. Dinspre nord se adunau nişte nori, împinşi de vânt cu mare viteză, şi uneori cădeau ploi torenţiale. Aceasta întârzia înaintarea, iar popasurile de peste noapte erau destul de neplăcute. Dar îndurau cu dragă inimă greutăţile, pe care apropierea ţintei le făcea să pară neînsemnate.

Din fericire, caravana n-a trebuit să pătrundă în reţeaua de canale a deltei. Cercetaşul îşi punea chiar întrebarea cum s-ar fi descurcat într-o asemenea eventualitate. Să străbaţi atâtea râuri, poate lipsite de vaduri, asta le-ar fi pricinuit încurcături serioase. Ar fi fost siliţi să lase în urmă o parte din material, pentru care ar fi trebuit să se întoarcă mai târziu ca să-l ia.

Pe 8 iunie, când au poposit pentru noapte, nu se puteau afla la o distanţă mai mare de şapte sau opt leghe de litoral, la care fără-ndoială că vor ajunge a doua zi.

Ben Raddle socoti că a sosit clipa în care să le împărtăşească tovarăşilor săi adevăratul scop al călătoriei. Le istorisi deci povestea lui Jacques Ledun şi repetă în faţa grupului de prospectori, adunaţi în jurul său, destăinuirile nefericitului francez.

Urmă o explozie de bucurie. Toate privirile se îndreptară către nord, nădăjduind să zărească vârful lui Golden Mount. Chiar de n-ar fi fost mai înalt de cinci sau şase sute de picioare, tot ar fi trebuit să se vadă de la această distanţă.

Soarele se afla încă destul de sus pe cer. Dar, din păcate, la orizont se lăsase ceaţa. Nimic nu li se arătă acestor priviri nerăbdătoare.

E lesne de închipuit în ce hal de enervare ajunseseră membrii caravanei şi îndeosebi Ben Raddle, frământat de atâta vreme de ideea lui fixă, care peste câteva ceasuri va deveni o realitate sau un vis.

Jane Edgerton împărtăşea neliniştea inginerului. Amândoi nu-şi mai găseau locul. Dacă Cercetaşul şi Summy Skim nu i-ar fi luat la rost, ar fi fost în stare să pornească din nou la drum, pe întuneric.

— Dar potoleşte-te odată, Ben, liniştiţi-vă, domnişoară Jane, repeta Summy Skim. Aveţi răbdare până mâine. Dacă Golden Mount se află acolo, o să-l găsiţi la locul lui. Ce naiba, doar n-o să-şi ia zborul! N-are rost să plecaţi noaptea din tabără, doar ca să vă lămuriţi cu câteva ceasuri mai devreme.

Povaţă înţeleaptă, pe care o sprijini şi Bill Stell. Erau de temut întâlniri primejdioase cu bande de aventurieri, asemeni celei care atacase fortul Mac Pherson.

Astfel trecu şi noaptea. Când se lumină de ziuă, ceaţa încă nu se împrăştiase. Nici de s-ar fi aflat la doi kilometri, Golden Mount tot nu s-ar fi zărit.

Cu chipul încruntat, cu fruntea întunecată, Ben Raddle abia se mai stăpânea. Deşi bun din fire, Summy Skim simţea o oarecare plăcere răutăcioasă în faţa mâniei acestui tiran, ce-l târâse aşa departe de Green Valley.

— Spumegă, bătrâne, spumegă! mormăia el printre dinţi. Dacă Golden Mount nu există, natural că nu-l poţi vedea.

Dar Summy avu nefericirea să-şi murmure prea aproape de Jane Edgerton acest raţionament plin de bun-simţ, care dovedea veşnica lui neîncredere. Fata îl fulgeră cu o privire mânioasă, care-l făcu pe nesocotitul gânditor să roşească până-n vârful urechilor. Summy încercă să-şi dreagă greşeala.

— Dar pentru că există, se grăbi el să adauge, o să-l vedem îndată ce se va ridica ceaţa, asta e sigur.

Lipsit de curaj, repetă cu glas tare:

— Asta e sigur!

Apoi, ca să vadă dacă a fost iertat, îşi îndreptă privirea spre tânăra prospectoare. Constată umilit că aceasta nici nu se mai ocupa de el.

Tabăra fu ridicată la patru dimineaţa. Se luminase de-a binelea şi soarele se şi înălţase cu câteva grade deasupra orizontului. Îl simţeai dincolo de ceaţa pe care razele sale nu aveau puterea să o împrăştie.

Caravana porni la drum. Pe la unsprezece, ţărmul trebuie că se afla doar la trei leghe. Dar Golden Mount tot nu se vedea.

Summy Skim începea să se întrebe dacă vărul lui nu va înnebuni. Să înduri atâta oboseală, să treci prin atâtea primejdii, ca să nu ajungi la nimic…!

În sfârşit, puţin înainte de amiază, atmosfera se limpezi. Globul roşu al soarelui se profila slab prin ceaţa mai puţin densă. Răsună glasul lui Neluto:

— Acolo!… Acolo!… Un fum!

Dar regretă imediat că se arătase atât de îndrăzneţ afirmativ.

— Sau un nor, spuse el.

Se mai gândi o clipă şi adăugă:

— Sau o pasăre!

Cârmaciul cugetă mai departe. Un fum, un nor, o pasăre… Oare epuizase toate probabilităţile?… Nu, nu-şi mai putea închipui altele… Şi totuşi, poate mai existau…?

— Sau nu-i nimic! încheie el printre dinţi, pentru propria-i mulţumire şi pentru a-şi împăca, în orice caz, conştiinţa.

Chiar de-ar fi glăsuit cu voce tare, tot nu l-ar mai fi ascultat nimeni. Caravana părea împietrită, cu sufletele şi privirile aţintite către nord. Ben Raddle privea şi el spre nord, tulburat de o nelinişte înăbuşită.

— Un fum?… şopti el. Asta nu! Nu e cu putinţă… Jacques Ledun spunea doar că Golden Mount este un vulcan stins…!

Şi totuşi, Neluto greşea când se arăta atât de nesigur. Prima lui ipoteză era cea bună.

Treptat, ceaţa se risipea. Curând, soarele străluci liber pe albastrul deschis al cerului, în vreme ce, salutat de uralele prospectorilor, se ivea muntele fantastic, Vulcanul de Aur, din al cărui crater se înălţau vălătuci de aburi, plini de funingine.