XII ÎNCEPUTURILE UNEI PROSPECTOARE

Îndată ce debarcaseră de pe vapor, cele două verişoare se grăbiseră să ajungă la spitalul din Dawson. Primită cu căldură părintească de către doctorul Pilcox, Edith îşi luă degrabă serviciul în primire, fără să se simtă stingheră sau emoţionată, de parcă abia în ajun îl părăsise.

În vremea asta, mergând drept către ţinta propusă, Jane îşi scotea de la birourile administraţiei un permis de vânătoare, pescuit şi prospectare, care i se eliberă în schimbul unei sume de zece dolari, străbătea oraşul Dawson şi-şi cumpăra la iuţeală echipamentul şi uneltele de prospector. La prânz totul era gata. Se întorsese la spital transformată din cap până-n picioare.

Cu părul strâns în creştetul capului şi ascuns sub o pălărie cu boruri late, încălţată cu bocanci ţintuiţi, îmbrăcată cu bluză şi pantalon din stofă groasă, îşi pierduse cu desăvârşire înfăţişarea de femeie, părând mai degrabă un tânăr sprinten.

Cele două verişoare prânziră împreună… Apoi, fără ca vreuna dintre ele să-şi manifeste emoţia ce o resimţea, fetele se îmbrăţişară ca de obicei şi, în vreme ce Edith se întorcea la bolnavii săi, Jane porni cu hotărâre la drum, spre aventură şi necunoscut.

În timp ce-şi făcuse cumpărăturile, Jane încercase să capete unele lămuriri, întrebând în stânga şi-n dreapta. Din indicaţiile primite, rezulta că nu avea deloc sorţi de izbândă spre sud sau spre est. În aceste direcţii se aflau regiunile cele mai bogate, prin urmare şi cele mai aglomerate. Ar fi trebuit să umble mult şi bine până să găsească un colţişor neexploatat, în stare să-i răsplătească strădaniile.

În schimb, la vest, râurile şi cursurile mici de ape erau mai puţin cunoscute, iar concurenţa mai puţin înverşunată. Poate că în această direcţie îi va fi cu putinţă să intre în stăpânirea vreunui claim rămas neexploatat, fără să se îndepărteze prea mult de oraş.

Încrezătoare în steaua ei, Jane Edgerton părăsi Dawson City pornind spre vest şi coborî malul stâng al Yukonului, cu târnăcopul şi raniţa pe umăr.

Încotro pornise? La drept vorbind, nici ea nu ştia. Mergea drept înainte, hotărâtă s-o apuce pe cursul primului râu mai important ce i se va arăta în cale şi să-i cerceteze cu grijă malurile.

Până la ceasurile cinci după-amiază, nu întîlnise însă nici o apă curgătoare care să merite alt nume decât cel de pârâu. Puţin cam ostenită, Jane făcu un scurt popas şi-şi scoase din raniţă ceva de mâncare. De când depăşise ultima casa din oraş, nu întâlnise ţipenie de om. În jurul ei domnea o linişte desăvârşită, iar ţinutul părea pustiu.

După ce sfârşi de mâncat, tocmai când se pregătea să pornească din nou la drum, se ivi o trăsură ce venea dinspre Dawson City şi se apropia în goană. Nu era propriu-zis o trăsură, ci o simplă brişcă ţărănească, acoperită cu o prelată din pânză, trasă de un cal zdravăn. Pe banca atârnată în frânghii deasupra osiei trona un bărbat solid, cu chipul rotofei şi vesel, care plesnea vioi din bici.

Din locul acela începea un urcuş destul de abrupt, astfel că brişcă trebui să-şi încetinească mersul. Jane auzi în spatele ei, la o depărtare ce părea mereu aceeaşi, loviturile copitelor calului şi scârţâitul roţilor. Deodată un glas cam răguşit, dar vesel, i se adresă:

— Ei, băieţaş, ce cauţi tu pe aici?

La aceste cuvinte, rostite într-o englezească lesne de înţeles, dar cu greşeli caraghioase pentru urechea unui anglo-saxon, Jane se întoarse şi-şi privi liniştită interlocutorul.

— Dar dumneavoastră? întrebă ea.

Gura rotofeiului se deschise într-un zâmbet larg.

— Dumnezeule, strigă el, întărindu-şi accentul străin cu puternice nuanţe de accent marsiliez, s-ar zice că nu ştii ce-i teama, cocoşelule! Ia te uită la el, cum de îndrăzneşti să pui astfel de întrebări? Nu cumva eşti de la poliţie, porumbelule?

— Dar dumneavoastră? mai zise Jane Edgerton.

— Dar dumneavoastră? repetă glumeţ vizitiul. Altceva nu ştii, puştiule?… Sau poate că ar trebui să mă prezint domnului…?

— De ce nu? răspunse Jane zâmbind.

— Nimic mai simplu, afirmă bărbatul cel voios, îndemnându-şi calul cu o uşoară plesnitură din bici. Am cinstea să mă prezint: Marius Rouveyre, cel mai de seamă neguţător din Fort Cudahy. Acum e rândul tău, nu-i aşa?

— Jean Edgerton, prospector.

De uimire, Marius Rouveyre trăsese hăţurile şi brişcă se oprise-n loc. Acum le dăduse drumul şi, cu mâinile-n şolduri, râdea în hohote.

— Prospector!… bâigui el printre hohote de râs. Prospector! Vai de păcatele noastre!… Vrei poate să te mănânce lupii?… Şi mă rog, de câtă vreme eşti prospector, aşa cum spui?

— De trei ceasuri, răspunse Jane Edgerton, îmbujorată de mânie. Dar de două luni umblu pe drum ca să ajung aici, şi după cît se pare încă nu m-au mâncat lupii.

— Adevărat! recunoscu grăsunul Marius, de astă dată serios, într-adevăr, micuţul a venit până aici!… Totuşi, nu s-ar putea spune că ţi-ai ales o meserie plăcută… Bietul de tine!… Uite, chipul tău mi-e simpatic. Îmi placi, cu toate că te ţii cam băţos… Tocmai îmi căutam un ajutor, şi dacă vrei postul ăsta… Oricum, e mai potrivit decât cel de prospector.

— Un ajutor? Ce fel de ajutor?

— Pentru de toate, răspunse Marius. Fac tot soiul de negustorii. Prăvălia mea, ca şi conţinutul acestei brişte, are tot felul de mărfuri. Nici nu-ţi poţi închipui câte se află în lăzile astea. Aţă, ace de cusut, ace de păr, sfoară, şuncă, hârtie de scris, cârnaţi, corsete, conserve, jartiere, tutun, îmbrăcăminte pentru bărbaţi şi femei, crătiţi, încălţăminte etc. Un adevărat bazar! în cutia asta se află un clac1, singurul care va exista la Fort Cudahy. Îl voi închiria pentru fiecare nuntă şi-mi va produce de o mie de ori preţul cu care l-am cumpărat. Va trebui să se potrivească pe orice cap!… în astălaltă, e o rochie… o rochie de bal… decoltată…după ultima modă de la Paris, dragul meu!

— Se pot vinde pe aici asemenea lucruri?

— Dacă o să pot vinde rochia? Vai de capul meu, mi-o vor smulge din mână! Cel care va găsi prima pepită mai mare i-o va dărui soţiei, ca să le facă praf pe celelalte cu luxul ei, la seratele dansante din Fort Cudahy… Dar astea-s fleacuri… Lucrurile serioase sunt în lăzile de acolo… şampanie, brandy, wisky etc. Oricâte aş aduce, astea niciodată nu ajung… Ce zici, îţi convine propunerea mea? Patru dolari pe zi, hrană şi locuinţă?

— Nu, domnule, răspunse cinstit Jane. Vă mulţumesc, dar vreau să-mi urmez planurile.

— Urâte planuri, micuţule, urâte planuri, afirmă Marius Rouveyre cu convingere. Mă pricep la prospectări. Îţi vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că m-am ocupat şi eu de ele.

— Aţi fost prospector?

— La naiba! Ca toţi cei de aici. întotdeauna începi aşa. Dintr-o sută, doar unul izbuteşte, doi rămân aşa cum au venit, vreo zece se întorc mai săraci decât înainte, iar la restul pe aici le rămân oasele… Era cât pe-aci să fiu şi eu printre aceştia.

— Adevărat? întrebă Jane, mereu dormea să afle lucruri noi.

— Aşa cum mă vezi,continuă Marius, sunt marinar, marinar francez din Marsilia. Colindasem până atunci cele cinci colţuri ale lumii, când m-am lăsat îmbrobodit de un ticălos pe care l-am întâlnit la Vancouver, unde făcusem escală. După spusele lui, pe aici nu trebuia decât să te apleci ca să culegi pepitele, mari cât capul. Am pornit amândoi. Fireşte, cheltuielile drumului eu le-am suportat, şi, fireşte, aici n-am găsit decât sărăcie. Eram numai piele şi oase, şi punga mea nu era mai brează, iar ticălosul care mă adusese aici mă părăsi când îşi găsi alt fraier. Asta m-a pus pe gânduri, şi pentru că Marius nu e mai prost decât alţii, a înţeles repede că tot ce câştigă un prospector în Klondike tot în Klondrke rămâne, prin tripouri, cârciumi şi în prăvălii, unde se vinde cu o sută de franci ceea ce în altă parte costă doar un franc. M-am hotărât deci să devin cârciumar şi negustor şi mă pot felicita pentru această hotărâre, încheie Marius Rouveyre mângâindu-şi satisfăcut pântecele, pentru că atât eu cât şi punga mea suntem acum la fel de rotunjori!

Ajunseseră pe culmea dealului. Marius opri brişcă.

— Sigur nu primeşti…?

— Sigur, nu, răspunse Jane Edgerton.

— Faci o mare greşeală, suspină Marius, care apucă din nou hăţurile.

Dar, aproape imediat, brişcă se opri din nou.

— N-o să se spună că te-am lăsat în drum. Marius e destul de bogat ca să poată ajuta un flăcăiaş ca tine. Încotro mergi?

— V-am mai spus: drept înainte.

— Drept înainte… drept înainte!… Poţi merge mult şi bine aşa. Nu există nici un râu mai de seamă înainte de Fort Cudahy. Vrei să te duc până acolo?

— Cu brişcă?

— Cu brişcă.

— Cum să nu!… Accept cu recunoştinţă, se grăbi să răspundă Jane, încântată de propunere.

— Haide, urcă repede!… Prost să fie ăl de şi-o lua vorba înapoi!

Mulţumită acestei întâmplări fericite, Jane îşi scurtă mult începutul călătoriei. Calul înainta repede. La 4 iunie, ce-i drept la o oră foarte târzie, se opriră în uşa prăvăliei lui Marius Rouveyre.

Acesta îşi reînnoi cu căldură propunerile de angajare. Cele treizeci şi şase de ceasuri petrecute împreună cu tânărul său însoţitor îi măriseră simpatia pe care o încercase pentru el din prima clipă. Stăruinţele îi fură zadarnice. Jane Edgerton înţelegea să-şi pună în aplicare planurile, astfel că porni din nou la drum în primele ore ale zilei de 5 iunie.

Curând, un afluent al Yukonului îi tăie calea. Ea se îndreptă spre sud-vest şi, fără să cunoască măcar numele acestui afluent, începu să urce pe malul lui drept.

Umblă toată ziua. Drumul mergea când pe malul râuleţului, când se îndepărta de el, datorită vreunei coline răsărită în drum, şi atunci apa nu se mai zărea decât pe fundul unor vâlcele coborând în pantă mai mult sau mai puţin abruptă.

Jane nu se da în lături să coboare până la fundul acestor vâlcele. Poate că într-una din ele va găsi un colţişor potrivit, nebăgat în seamă de cei ce trecuseră înaintea ei pe acolo. Dar se apropia noaptea, fără ca nădejdile ei să se înfăptuiască. Tot pământul era fie ocupat, fie împrejmuit cu ţăruşi care-l transformau în proprietate consfinţită prin lege. Nici o palmă de teren nu rămăsese res nullius1. Claim-urile se întindeau unul după altul, fără nici o întrerupere, în afara locurilor inaccesibile sau vădit sterile.

De altfel, Jane nici nu se mira de nereuşita ei. Cum ar fi putut fi altfel în ţinutul acesta străbătut de o mulţime de prospectori, cu parcelele date în exploatare în mod legal? în jurul ei nu mai era pustiu, încotro îţi aruncai privirea vedeai oameni muncind şi ţi se părea cu neputinţă ca cea mai mică pepită să fi scăpat stăruinţei nenumăraţilor căutători.

Trebuia să meargă mai departe, asta era. Va merge deci mai departe, atât cât va fi nevoie.

Pe înserate, o nouă vâlcea se ivi la dreapta drumului. Jane începu să coboare în ea, aşa cum procedase şi cu celelalte, şi se îndreptă spre râuleţ, cercetând cu grijă pământul din jur. Având o înfăţişare mai aspră şi mai sălbatică, această viroagă făcea numeroase cotituri până să ajungă la malul apei. După vreo sută de paşi, Jane pierduse drumul şi nu mai vedea în faţa ei decât o potecuţă croită între doi pereţi înalţi de stâncă, întretăiată la fiecare pas de nişte crevase late şi adânci.

Tocmai se afla pe marginea unei asemenea gropi şi se pregătea să sară peste ea când, la o cotitură a potecii, la douăzeci de metri distanţă, se ivi un bărbat, a cărui înfăţişare o băgă în sperieţi. Era un fel de uriaş, un colos sălbatic, înalt de aproape opt picioare. Coama roşcată ce-i cădea pe frunte în şuviţe groase şi creţe îi accentua şi mai mult înfăţişarea animalică. Nas turtit, urechi clăpăuge, buze răsfrânte, mâini foarte mari, acoperite de păr roşcat, bocanci scâlciaţi, deasupra cărora fâlfâiau resturile unor pantaloni zdrenţuiţi, fără-ndoială o brută, dar o brută a cărei putere trebuie că era nemaipomenită.

Dând cu ochii unul de altul, Jane Edgerton şi bărbatul se opriseră în loc. Acesta păru mai întâi că se gândeşte, cel puţin atât cât era el în stare s-o facă. Porni apoi din nou la drum, cu un pas de vită, greoi şi apăsat. Pe măsură ce înainta, Jane îi vedea mai bine trăsăturile chipului, şi în vreme ce-şi dădea seama de aspectul lor sălbatic, neliniştea ei începu să crească.

În câteva secunde omul ajunse de cealaltă parte a crevasei la marginea căreia stătea Jane, socotindu-se astfel mai apărată. Acolo el se opri din nou.

Acum nu te mai puteai înşela asupra intenţiilor sale. Privirile ameninţătoare ale ochilor săi injectaţi, rânjetul ce-i dezgolea dinţii, pumnii uriaşi, strânşi ca pentru atac, totul dezvăluia nebunia crimei. Jane apucă revolverul şi-i ridică piedica.

Bătându-şi parcă joc de o asemenea armă, mânuită de un copil, bărbatul de pe cealaltă parte a crevasei înălţă din umeri, rânji, luă repede o piatră de pe jos şi-o azvârli cu putere, de altfel fără să-şi nimerească ţinta, apoi se avântă cu furie spre crevasă, pe care era în stare s-o străbată din trei salturi. Jane îşi aştepta netulburată duşmanul, pentru a ţinti cât mai precis.

Dar n-a mai fost nevoie. De la primul pas, uriaşul alunecă pe o pietricică şi se prăvăli jos urlând. Nu se mai ridică de acolo.

Ce se întâmplase?… Jane nu pricepea nimic. Agresorul nu murise. Pieptul i se ridica sacadat şi de pe buze îi scăpau vaiete. În orice caz, de vreme ce era scos din luptă, cel mai înţelept ar fi fost să urce coasta, să ajungă la drum şi s-o şteargă cât mai degrabă.

Un geamăt mai puternic o opri pe Jane din mers şi-i atrase atenţia spre adversarul ei, trântit la pământ. Acesta devenise de nerecunoscut. Buzele lui răsfrânte se apropiaseră şi nu mai aveau nimic sălbatic; ochii, sângeroşi cu puţin înainte, exprimau doar o nesfârşită durere; pumnul uriaş se deschisese, iar mâna lui se întindea acum într-un gest de rugăminte. Ucigaşul pornit pe crimă se transformase, ca prin miracol, într-un biet nenorocit pradă celor mai înspăimântătoare dureri şi devenise dintr-o dată mai slab decât un copilaş.

— O să mă lăsaţi să mor aici?… spuse el cu voce răguşită, dar într-o engleză destul de curată.

Jane nu şovăi o clipă. Toată mila femeii se deşteptă în sufletul ei. Coborî de bună voie în crevasă şi se apropie de el.

— Sau poate vreţi să mă ucideţi chiar dumneavoastră?… gemu atunci nenorocitul, aţintindu-şi privirile deznădăjduite asupra revolverului pe care Jane îl mai avea în mină!

Aceasta îşi vârî arma la cingătoare şi continuă să înainteze.

— Ce-i cu dumneata?… Ce-ai păţit?… întrebă ea.

— Cu siguranţă că s-a rupt ceva. Mă doare aici… şi aici… răspunse rănitul arătând la şale şi la piciorul drept.

— Lasă-mă pe mine… Ia să văd, zise Jane îngenunchind. Uşurel, cu gesturi delicate şi sigure, ea îi ridică bluza slinoasă şi cracul pantalonului destrămat.

— Nu ţi s-a rupt nimic, spuse ea după ce-l examina. Nu-i decât o scrântitură provocată de o mişcare greşită, când ai alunecat. Peste un sfert de ceas ai să te simţi mai bine.

Fără să ţină seama de primejdia la care se expunea ea însăşi venind aproape de mâinile acelea uriaşe care o ameninţaseră cu puţin timp înainte, ea îi dădu cu pricepere îngrijirile necesare. Masaje la locul potrivit, frecţii puternice, ventuze aplicate cu ajutorul capacului de la bidonul ei de prospector – nici un doctor n-ar fi putut face mai mult. Rezultatul acestui tratament nu se lăsă aşteptat. Oricât de dureroase ar fi, o sucitură de şold şi o scrântitură de gleznă nu sunt prea grave. Curând, rănitul îşi recapătă respiraţia. Peste o jumătate de ceas, deşi nu se putea încă ridica în picioare, stătea aşezat, cu spatele rezemat de o stâncă, şi era în stare să răspundă la întrebări. Jane apucă revolverul şi-i ridică piedica.

— Cine eşti dumneata?… Cum te cheamă? întrebă Jane. Privirea nefericitului exprima doar o mare uimire. Să-l salveze tocmai copilul pe care voise să-l ucidă, asta îi răsturna toate gândurile. Răspunse cu glas nesigur:

— Patrick Richardson, domnule.

— Eşti englez?… American…?

— Irlandez.

— Prospector…?

— Nu, domnule, potcovar.

— De ce ţi-ai părăsit ţara şi meseria?

— Lipsa de lucru… Sărăcia… Nu aveam pâine…

— Aici ţi-a mers mai bine?

— Nu.

— N-ai găsit nici un claim?

— De ce să-l fi căutat? Nu mă pricep la aşa ceva.

— Şi ce aveai de gând să faci?

— Să mă angajez ca muncitor.

— Şi?

— Am încercat. Pentru moment, proprietarii claim-urilor n-au nevoie de braţe de muncă.

— Încotro te duceai când m-ai întâlnit?

— Spre răsărit, unde o să am poate mai mult noroc.

— Dar de ce ai vrut să mă omori adineauri?

— Mereu acelaşi lucru… Sunt lihnit de foame, spuse Patrick Richardson plecându-şi ochii.

— Ah!… Ah!… exclamă Jane.

După o clipă de tăcere, ea scoase mâncarea din raniţă.

— Mănâncă, îi zise.

Nu i se dădu imediat ascultare. Cu ochii împăienjeniţi, Patrick Richardson se uita la copilul care-i venise astfel într-ajutor. Nenorocitul plângea.

— Hai, mănâncă! repetă Jane.

De data asta, flămândul uriaş nu aşteptă să fie poftit din nou. Se aruncă lacom asupra mâncării.

În timp ce acesta înfuleca, Jane îşi examina neaşteptatul oaspete. Cu siguranţă că acest Patrick Richardson era un minus habens1.

Urechile clăpăuge, prognatismul lui foarte accentuat vădeau incurabila lui inferioritate intelectuală. Dar, în ciuda încercării lui violente, trebuie că nu era om rău. Fără-ndoială, Jane avea în faţa ochilor un dezmoştenit al soartei, una din fiinţele acelea nenorocite, epave ale marilor oraşe, pe care viaţa necruţătoare le aruncă mereu în şanţul în care s-au născut. Privindu-l mai atent, îţi dădeai seama că buzele lui groase exprimau bunătate, iar ochii lui albaştri aveau o privire de copil plină de o uimitoare blândeţe. Pe drumul aspru al vieţii, întâlnea poate pentru prima dată puţină milă. În timp ce Patrick îşi potolea foamea, Jane luase o hotărâre,

— Dacă te învoieşti, te iau în slujba mea, spuse ea privindu-l în ochi.

— Dumneavoastră…!

— Da, vei avea zece dolari pe zi; atât se plăteşte pe aici. Dar n-am să-ţi plătesc decât mai târziu, după ce voi fi adunat destul aur ca s-o pot face. Până atunci, drept arvună, îţi voi asigura hrana şi, la prima ocazie, am să-ţi iau şi nişte haine mai ca lumea. Primeşti?

Patrick apucă mâna Janei şi-şi apăsă pe ea buzele. Nu mai era nevoie de alt răspuns. În persoana lui, Jane nu va avea doar un slujitor. Era un adevărat sclav; un câine credincios.

— Acum, continuă ea, trebuie să dormim. O să încerc să-ţi aştern un pat din frunze, pe care ai să te întinzi. Mâine nici n-o să-ţi mai aminteşti de căzătură.

Într-adevăr, a doua zi de dimineaţă, după un pic de masaj, Patrick fu în stare să pornească la drum. Desigur, se mai strâmba de durere când, printr-o mişcare greşită, îşi contracta şalele sau piciorul. Dar, sprijinindu-se de umărul stăpânului său, izbuti fără prea multă greutate să urce poteca şi să ajungă la drum. Era un spectacol tare ciudat să vezi colosul acela, asemănător unui urs uriaş, sprijinit şi călăuzit de un adolescent, la care puterea fizică era înlocuită de o nezdruncinată voinţă.

Mergând, Patrick îşi recapătă treptat elasticitatea picioarelor şi începură să înainteze mai repede. Aproape de ora prânzului făcură un popas ca să mănânce. Jane începuse să se neliniştească văzând cum înghiţea tovarăşul ei de drum din provizii. Trupul lui mare era ca o prăpastie pe care n-o umpleai cu una, cu două.

Pe înserate, în dreapta drumului se ivi o altă vâlcea. Jane şi Patrick apucară prin această strâmtoare, mai lată decât cele dinainte, şi coborâră până la râu. Pe măsură ce se apropiau de el, râpa se lărgea, astfel că la capătul pantei trebuie că avea pe puţin cinci sute de metri. Aici suprafaţa era alcătuită din două etaje distincte, cel de sus în amonte, cel de jos în aval, despărţite printr-o uriaşă barieră de stânci, perpendiculară pe firul apei şi aproape orizontală, care, ivită din talvegul râpei, se termina la râu printr-un pinten înalt de zece metri. Jane cercetă catul de jos, unde o adusese întâmplarea.

Înclinaţia solului din această parte a viroagei corespundea înălţimii barierei de stânci ridicate în amonte. Pământul era găurit de numeroase puţuri, mai mult sau mai puţin astupate prin prăbuşire, şi peste tot se zăreau rămăşiţele unor unelte de prospector. Cu siguranţă, se aflau pe locul unui fost claim.

Că acest claim fusese părăsit, nu încăpea nici o îndoială. O dovedea starea puţurilor şi a uneltelor, precum şi faptul că nici un ţăruş nu-i delimita întinderea. Totuşi, având în vedere că majoritatea lucrărilor de început erau gata executate, n-ar fi fost lipsit de interes să se reînceapă exploatarea, şi Jane hotărî să facă aici prima ei încercare.

Chiar de a doua zi, după ce cumpără din apropiere, la preţuri foarte mari, obiectele strict necesare: găleţi, talere, site, îi porunci lui Patrick să desfunde unul din puţuri. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, acesta începea să spele noroiul, în vreme ce ea se ocupa de formalităţile necesare pentru implantarea ţăruşilor indicatori şi pentru a-şi asigura dreptul de proprietate asupra claim-ului.

Formalităţile se încheiară în mai puţin de trei zile. Încă de la început, în timp ce i se delimita proprietatea numerotată cu 127 bis, Jane îşi dădu seama că pe claim-ul ei, chiar dacă se afla ceva aur, cantităţile erau mici şi nu avea prea mulţi sorţi să obţină recolte bogate de pepite. Cu toată munca înverşunată a lui Patrick, ei nu izbuteau, poate şi din lipsă de experienţă, să spele împreună mai mult de o sută de talere în douăzeci şi patru de ore, iar randamentul mediu al acestora depăşea doar cu puţin zece dolari. Abia avea din ce să-şi plătească slujitorul pe care-l angajase şi să-şi asigure hrana. Dacă situaţia nu se va îmbunătăţi, la sfârşitul verii va fi la fel de săracă precum fusese la început.

Făcuse oare o greşeală că se oprise în locul acesta? N-ar fi trebuit să meargă mai departe, să treacă frontiera, de care nu o despărţeau mai mult de cinci sau şase sute de metri, după cum aflase când se dusese să ceară concesiunea?

Jane aflase şi altceva. Ştia acum numele apei ce mărginea claim-ul pe care ea îşi exercita meseria aspră de prospector: Forty Miles, acelaşi râuleţ pe malul căruia era situat şi claim-ul 129, vecin cu al său, şi care se afla cu siguranţă acolo, în spatele colinei ce închidea viroaga în partea de sud-vest.

Fie datorită unei nădejdi nedesluşite, fie din simpla încăpăţânare de a duce la bun sfârşit un lucru început, Jane nu voi să se dea bătută înainte de a fi luptat până la capăt şi, mai mult ca oricând, se înverşuna să spele cât mai multe talere din mâlul acela, care îi aducea un câştig atât de slab.

În după-amiaza de 11 iunie, pe când ea şi Patrick erau absorbiţi ca de obicei de munca lor, încât uitaseră de restul lumii, auzi dintr-o dată un glas cunoscut:

— Pot îndrăzni, domnişoară, să vă întreb de sănătate?

— Domnul Skim! strigă ea, îmbujorată de o bucurie pe care nu încerca să şi-o ascundă.

— Chiar el, spuse Summy, strângând cu căldură mâna ce-i fusese întinsă.

— Sănătatea mea e foarte bună, domnule Skim, continuă Jane.

— Dar a claim-ului dumneavoastră, domnişoară?… Pentru că, după cum văd, aveţi şi dumneavoastră un claim.

— Trebuie să vă mărturisesc, domnule Skim, că nu sunt prea încântată de el, recunoscu Jane mai puţin veselă, nu scot mai mult de zece-doisprezece cenţi la taler. Abia pot să-mi acopăr cheltuielile.

— Proastă treabă! zise Summy Skim care, de altfel, nu părea grozav de mişcat de o asemenea nenorocire. Ce planuri aveţi?

— Nici eu nu ştiu, răspunse Jane. Poate o să mă duc mai departe… să las baltă claim-ul acesta sărac, unde am ajuns printr-o întâmplare nefericită şi care m-a costat cât nu face…

— O întâmplare? stărui Summy. Aşadar, nu ştiaţi că suntem vecini?

— Am aflat-o acum cîteva zile. Dar la început, când m-am oprit aici, nu ştiam că râuleţul se numeşte Forty Miles şi că proprietatea dumneavoastră se află de cealaltă parte a colinei.

— Aşa!… făcu Summy descumpănit. După o clipă de tăcere, continuă:

— Domnişoară, de ce nu folosiţi această întâmplare, de vreme ce e vorba de o întâmplare? Mai înainte de a vă afunda prin pustiurile Alaskăi, ar fi mai potrivit, după părerea mea, să cercetaţi cu amănunţime pământul pe care l-aţi ales la început. Nu vă ofer sprijinul meu, fiindcă sunt tare nepriceput în asemenea treburi, dar la numai cinci sute de metri de aici se află vărul meu Ben Raddle, un inginer cum nu găseşti la tot pasul, şi dacă aţi dori să…

— Un sfat bun este totdeauna binevenit şi-l voi primi cu dragă inimă pe al domnului Ben Raddle, zise Jane. După ce va fi examinat claim-ul meu, îşi va da el însuşi seama de perspectivele ce le oferă.

— Deci ne-am înţeles… Până atunci, dacă nu sunt prea indiscret, îngăduiţi-mi să vă întreb ceva.

— Nu sunteţi, încuviinţă Jane anticipat.

— Nu văd pe aici nici urmă de bojdeucă… Unde dormiţi noaptea?

— Foarte simplu, sub cerul liber, răspunse Jane râzând. Un pat din frunze, o pernă din nisip. Se doarme minunat.

Summy Skim făcu ochii mari.

— Sub cerul liber! exclamă el. Cred că nu vă gândiţi serios ia aşa ceva. Ar fi o mare imprudenţă!

— Deloc! spuse Jane. Am doi paznici, domnule Skim.

— Doi paznici?

— Iată unul, explică Jane, arătându-şi revolverul prins la cingătoare… Iată-l şi pe celălalt, adăugă ea, arătând spre Patrick Richardson care, la câţiva paşi, îl privea cu uimire pe noul venit.

Summy nu părea liniştit decît pe jumătate.

— Sălbaticul ăsta?… Desigur, după înfăţişare cred că e în stare să vă apere, dar oricum!… Aţi face mai bine ca după terminarea lucrului să treceţi dealul şi să primiţi ospitalitatea pe care eu şi vărul meu vom fi bucuroşi să v-o oferim.

Jane scutură negativ din cap.

— Greşiţi, domnişoară, greşiţi, stărui Summy. Credeţi-mă, ar fi mai sigur… şi chiar de n-ar fi mai sigur, cel puţin ar fi mai…

— Mai cum?

— Mai potrivit, încheie Summy Skim, luându-şi inima-n dinţi. Jane Edgerton îşi încruntă sprâncenele. Cu ce drept se amestecă acest domn Skim? Are să i-o spună răspicat şi-o să-l pună la punct pe nepoftitul ăsta, cu una din obişnuitele ei ieşiri despre egalitatea sexelor… Dar nu avu curajul s-o facă. Summy, care nu mai îndrăznea s-o privească în faţă, avea un aer ciudat, furios şi totodată descumpănit, ceea ce o puse pe gânduri.

Pe buze i se ivi un zâmbet uşor ironic, dar se stăpâni repede şi-i întinse mâna:

— Aveţi dreptate, domnule Skim, spuse ea serioasă. Primesc ospitalitatea pe care aţi avut bunătatea să mi-o oferiţi.

— Bravo! aplaudă Summy. În cazul acesta, fiţi bună până la capăt, domnişoară. Încheiaţi-vă azi puţin mai devreme ziua de muncă şi acceptaţi îndată invitaţia. Pe drum o să-mi povestiţi cum aţi ajuns până aici, şi mâine dimineaţă Ben va veni să vă viziteze claim-ul.

— Cum doriţi, îngădui Jane, după care strigă: Patrick!

— Da, domnule Jean, răspunse irlandezul…

— Pentru azi, am muncit destul. O să mergem la claim-ul 129.

— Bine, domnule Jean.

— Strânge uneltele şi ia-o înainte.

— Da, domnule Jean, grăi ascultător Patrick, care, încărcat cu site, târnăcoape şi cazmale, începu să urce liniştit panta colinei, la o distanţă respectuoasă de Jane şi de Summy.

— Domnule Jean”? întrebă Summy. Deci vă ia drept bărbat?

— Precum vedeţi, domnule Skim, datorită costumului meu de prospector.

Summy privi spatele mare al uriaşului care mergea în faţa lor.

— E o brută! rosti el, atât de răspicat, încât, fără să-şi dea seama pentru ce, Jane Edgerton izbucni în râs.