XI DE LA DAWSON CITY LA FRONTIERA

Bill Stell le dăduse celor doi veri un sfat înţelept îndemnându-i să se grăbească. N-aveau nici o zi de pierdut, pentru a-şi isprăvi treburile.

Iarna arctică vine repede la aceste latitudini ridicate. Începuse luna iunie şi către sfârşitul lui august se întâmplă ca sloiurile să umple din nou lacurile şi râurile, zăpezile şi viscolele să bântuie pretutindeni. Trei luni, doar atât durează anotimpul călduros în Klondike, iar cei doi veri trebuiau să-şi rezerve şi timpul necesar întoarcerii la Skagway, prin regiunea lacurilor sau, dacă voiau să-şi schimbe itinerarul, pentru coborârea pe Yukon de la Dawson la Saint-Michel.

Ben Raddle şi Summy Skim îşi terminaseră pregătirile. Nu le lipsea nimic, chiar dacă şederea la claim-ul 129 s-ar fi prelungit peste prevederile lor. Pe deasupra, nu se punea problema să-şi facă rost de material pentru prospectări, nici să-l care cu ei, de vreme ce îl aveau acolo pe al lui Josias Lacoste, nici să angajeze muncitori, fiindcă nu intenţionau să exploateze claim-ul de pe Forty Miles Creek.

Totuşi, era mai bine să fie însoţiţi de o călăuză care să cunoască ţinutul. Întâlnind la Dawson City un alt pilot de-al său, pentru întoarcerea la lacul Lindeman, Cercetaşul li-l oferise pe Neluto. Ben Raddle acceptă, mulţumindu-i călduros lui Bill Stell. Cu greu ar fi putut face o alegere mai bună. Îl văzuseră pe indian la treabă şi ştiau că se pot bizui pe el în orice împrejurare, cu singura condiţie de a nu-i cere lămuriri prea precise.

Ca mijloc de transport, Ben Raddle alese o brişcă, mai potrivita decât săniile pe care câinii sînt obişnuiţi să le tragă chiar după topirea gheţii şi a zăpezii. Câinii erau foarte scumpi la vremea aceasta şi costau o mie cinci sute-două mii de franci unul.

Această brişcă cu două locuri, cu un acoperiş din piele care putea fi ridicat sau strâns, destul de solidă pentru a rezista hurducăturilor şi izbiturilor, era trasă de un cal viguros.

N-aveau nevoie să se aprovizioneze cu furaje, deoarece, păşunile se înşirau în acest anotimp de-a lungul drumurilor, şi în asemenea condiţii un cal putea fi hrănit mult mai uşor decât un atelaj de câini.

La rugămintea lui Ben Raddle, Neluto cercetă brişcă cu multă băgare de seamă. A fost o cercetare extrem de amănunţită. Caroseria, oiştea, acoperişul, arcurile, totul a fost luat la rând, până la ultimul şurub. După ce sfârşi, Neluto avea pe chip o expresie de mulţumire

— Ei, cum ţi se pare? întrebă Ben Raddle.

— Dacă nu se sfărâmă pe drum, afirmă indianul cu deplină convingere, cred că ne va duce până la claim-ul 129.

— Foarte mulţumesc, voinicule! strigă Ben Raddle, fără să-ş ascundă o pofta nestăvilită de râs.

Cu toate acestea, izbuti să capete de la bănuitorul Neluto indicaţi folositoare cu privire la obiectele pe care trebuiau să le ia cu ei, şi în cele din urmă inginerul se încredinţa că nu-i lipsea nimic pentru a porni la drum.

Între timp, Summy Skim se distra hoinărind pe străzile din Dawson City. Intra prin magazine, studia preţurile obiectelor de îmbrăcăminte. Ce bine că-şi făcuseră cumpărăturile la negustorul din Montreal!

— Ştii, Ben, cât costă o pereche de pantofi în capitala districtului Klondike? îi spuse el vărului său în ajunul plecării.

— Nu, Summy.

— Între cincizeci şi nouăzeci de franci. Dar o pereche de ciorapi?

— Habar n-am.

— Zece franci. Dar cei de lână?

— Să zicem, douăzeci de franci.

— Nu, douăzeci şi cinci. Dar nişte bretele?

— Se poate lipsi omul de ele, Summy.

— Şi bine face; costă douăzeci şi opt de franci.

— Ne vom lipsi.

— Dar jartierele de damă?

— Puţin îmi pasă, Summy.

— Patruzeci de franci, şi nouă sute de franci o rochie cusută la o croitoreasă bună. Hotărât lucru, în ţara asta ciudată eşti mai câştigat dacă rămâi celibatar.

— Aşa o să facem, răspunse Ben, doar dacă n-ai cumva de gând să te însori cu vreo moştenitoare înstărită…

— Să ştii, Ben, că sunt destule pe aici… mai ales aventurierele care stăpânesc claim-uri bogate pe Bonanza sau Eldorado. Dar am plecat flăcău din Montreal şi flăcău mă voi întoarce!… Ah! Montreal! Montreal!… Ce departe suntem de el…!

— Distanţa care desparte Dawson City de Montreal, răspunse Ben Raddle pe un ton cam ironic, este perfect egală cu cea care desparte Montrealul de Dawson City, dragă Summy.

— Bănuiam eu, răspunse Summy Skim, dar asta nu înseamnă că e şi mică!

Cei doi veri n-au vrut să părăsească oraşul înainte de a trece pe la spital să-şi ia rămas bun de la Edith Edgerton. Înştiinţată de vizita lor, aceasta coborî îndată la vorbitor. Era delicioasă în costumul ei de infirmieră. Cu rochia din aba cenuşie, cu şorţul strălucitor de alb, ce-i cădea în cute de o desăvârşită regularitate, cu părul bine netezit, despărţit de o cărare perfect dreaptă, cu mâinile ei albe şi îngrijite, nu-ţi venea să crezi că aceasta era muncitoarea cea harnică, atât de liric descrisă de către doctorul Pilcox.

— Ei bine, domnişoară, vă place noua dumneavoastră îndeletnicire? întrebă Ben Raddle.

— Îţi place întotdeauna meseria care îţi asigură existenţa, răspunse simplu Edith.

— Hm! Hm! articula Ben, prea puţin convins… în fine, sunteţi mulţumită. Asta-i principalul. Cât despre doctorul Pilcox, el nu mai conteneşte cu laudele la adresa dumneavoastră.

— Doctorul e prea bun, răspunse tânăra infirmieră. Cu timpul, nădăjduiesc să devin mai pricepută.

Summy interveni şi el în discuţie.

— Dar de la verişoara dumneavoastră aveţi vreo veste?

— Nici una, declară Edith.

— Prin urmare, continuă Summy, şi-a pus în aplicare planurile?

— Nu stabilise aşa?

— Dar ce crede ea c-o să realizeze dintr-asta? strigă Summy, cuprins de o bruscă mânie. Ce se va întâmpla cu ea dacă va da greş, după cum e de aşteptat, într-o acţiune atât de nesăbuită?

— Eu voi fi tot aici, gata s-o primesc, răspunse liniştită Edith. În cel mai râu caz, salariul meu ne va ajunge să trăim amândouă.

— Atunci, se împotrivi Summy enervat, înseamnă că v-aţi hotărât să vă stabiliţi în Klondike, să nu mai plecaţi niciodată, să prindeţi rădăcini aici…

— În nici un caz, domnule Skim, pentru că, dacă Jane izbuteşte, eu voi fi aceea care va profita de pe urma strădaniilor sale.

— Grozavă combinaţie!… Deci vă veţi îndura să plecaţi din Dawson?

— De ce nu? îmi place meseria de pe urma căreia îmi câştig pâinea, dar în ziua în care mă voi putea lipsi de ea, bineînţeles că-mi voi căuta una mai plăcută.

Toate acestea erau rostite cu glas potolit, cu o siguranţă care înlătura orice contrazicere. Acestei concepţii calme şi moderate despre viaţă nu-i puteai aduce nici o obiecţie, aşa că Summy nu mai avu ce spune. De altfel, chiar de-ar fi vrut să-şi exprime o ultimă împotrivire, intervenţia doctorului Pilcox l-ar fi oprit.

Luând cunoştinţă de apropiata plecare a celor doi veri, doctorul se pierdu în felicitări pentru interesanta călătorie ce urmau s-o facă şi, încălecând pe calul lui de bătaie, începu din nou să laude frumuseţile iubitului său Klondike.

Summy Skim îşi arătă pe faţă dezaprobarea. Lui nu-i era drag ţinutul Klondike. Nu-l iubea deloc!

— O să mai veniţi aici. Cel puţin dacă aţi avea prilejul să-l vedeţi pe timp de iarnă…!

— Nădăjduiesc să nu am acest noroc, spuse Summy strâmbându-se.

— Cine ştie!

Viitorul ne va arăta dacă Summy Skim avea sau nu dreptate când trecea cu uşurinţă peste acest răspuns al doctorului.

Încă de la cinci dimineaţa, în ziua de 8 a lunii iunie, brişca îi aştepta în faţa intrării de la Northern Hotei. Proviziile şi obiectele mărunte, necesare pentru drum, se aflau la locul lor. Calul tropăia între hulube, Neluto trona pe capră.

— S-a încărcat totul, Neluto?

— Totul, domnule…

— Atunci, dă-i drumul, porunci Ben Raddle.

—.dacă n-a fost uitat vreun pachet la hotel, încheie indianul cu obişnuita-i prudenţă.

Ben Raddle îşi înăbuşi un suspin resemnat.

— În sfirşit! Să sperăm că nu uităm nimic, zise el urcându-se în brişcă.

— În primul rând să nu uităm că peste două luni trebuie să fim înapoi, la Montreal, adăugă Summy cu perseverenţa unui leit-motiv.

Distanţa dintre Dawson City şi frontieră este de o sută patruzeci şi şase de kilometri. Având în vedere că claim-ul de pe Forty Miles Creek se afla pe această frontieră, în trei zile s-ar fi putut ajunge la el, dacă s-ar fi parcurs câte douăsprezece leghe pe zi.

Neluto stabili etapele, în aşa fel încât să nu obosească prea mult calul. Parcurgeau câte două pe zi: prima de la şase dimineaţa la unsprezece, urmată de un popas de două ore; a doua de la ora unu la şase după-amiaza, când începeau să-şi facă pregătirile pentru noapte. Mai repede nu se putea merge prin ţinutul acesta deluros.

În fiecare seară, dacă nu găseau cameră liberă la hanurile întâlnite în drum, Ben Raddle şi vărul său îşi aşezau cortul la adăpostul copacilor. Primele două etape se desfăşurară în condiţii bune. Vremea era frumoasă. O adiere uşoară împingea dinspre est câţiva nori aflaţi la mare înălţime, iar temperatura se menţinea la zece grade peste zero.

Terenul era presărat de dealuri, a căror înălţime nu depăşea o mie de picioare; coastele acestora erau smălţate de anemone, brânduşe, ienuperi, în toată izbucnirea lor primăvăratică. Prin scobiturile văilor se zăreau pilcuri masive de brazi, plopi, mesteceni şi pini.

Lui Summy Skim i se spusese că vânatul nu va lipsi de pe drum, ba chiar aflase că urşii umblau în voie prin această parte a districtului. Aşadar, el şi Ben Raddle nu uitaseră să-şi ia puştile de vânătoare. Dar nu avură prilejul să le folosească.

Pe deasupra, ţinutul nu era pustiu. Întâlneai acolo oameni angajaţi la claim-urUe de la munte, dintre care unele produceau zilnic până la o mie de franci de fiecare om.

În cursul după-amiezii, brişcă ajunse la Fort Reliance, un târg foarte populat la vremea aceea. Întemeiat de Compania golfului Hudson pentru exploatarea blănurilor şi apărarea împotriva indienilor, Fort Reliance, ca multe aşezări de acelaşi fel, nu-şi mai are destinaţia de odinioară. De când cu descoperirea zăcămintelor aurifere, aşezarea militară s-a transformat în antrepozit pentru aprovizionare.

La Fort Reliance, cei doi veri îl întâlniră pe maiorul James Walsh, comisarul general al teritoriilor Yukonului, aflat în inspecţie.

Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, foarte bun administrator, venit de doi ani în district. Guvernatorul Dominionului îl trimisese acolo pe vremea când zăcămintele aurifere începuseră să fie asaltate de miile de emigranţi, al căror exod părea că nu se va sfârşi curând.

Sarcina lui era foarte grea. Trebuia să legifereze concesiuni, să parceleze claim-uri, să încaseze impozitele, să menţină ordinea în această regiune, în care indienii nu-i primeau pe străini de bunăvoie şi, uneori, fără împotriviri. În fiecare zi se iveau mii şi mii de probleme.

La necazurile obişnuite se adăuga acum şi contestaţia cu privire la meridianul o sută patruzeci şi unu, contestaţie care făcea necesară o nouă lucrare de topografie. Tocmai această problemă explica prezenţa maiorului James Walsh în regiunea vestică a ţinutului.

— Cine a zgândărit lucrurile, domnule Walsh? întrebă Ben Raddle.

— Americanii, răspunse comisarul. Ei pretind că operaţiunea făcută pe vremea când Alaska aparţinea Rusiei n-a fost condusă cu exactitatea necesară. După părerea lor, graniţa reprezentată de meridianul o sută patruzeci şi unu ar trebui mutată mai spre răsărit, ceea ce ar determina trecerea în posesia Statelor Unite a celor mai multe claim-uri existente pe afluenţii de pe malul stâng al Yukonului.

— Prin urmare, adăugă Summy Skim, şi claim-ul 129, pe care-l moştenim de la unchiul nostru, Josias Lacoste?

— Desigur, domnilor, dacă li se va da câştig de cauză, veţi fi primii care-şi vor schimba naţionalitatea.

— Domnule Walsh, putem nădăjdui că lucrările de rectificare se vor termina curând? întrebă Summy Skim.

— Tot ce vă pot spune, declară domnul Walsh, este că a fost numită ad-hoc o comisie, care şi-a început activitatea de câteva săptămâni. Sperăm că frontiera dintre cele două state va fi definitivată înainte de sosirea iernii.

— După părerea dumneavoastră, domnule Walsh, întrebă Ben Raddle, există vreun temei să se creadă că s-a făcut într-adevăr o greşeală şi că frontiera va trebui în cele din urmă mutată?

— Nu, domnule. După informaţiile pe care le am, se pare că această afacere nu e decât un prilej prin care nişte companii americane caută să pună beţe-n roate Dominionului.

— Asta ne va sili să ne prelungim şederea în Klondike mai mult decât am fi dorit. Nu-i deloc vesel!

— Voi face tot ce depinde de mine pentru a grăbi lucrările comisiei, afirmă comisarul general. Dar trebuie să vă spun că uneori munca este întreruptă datorită lipsei de bunăvoinţă a câtorva proprietari de claim-uri învecinate cu frontiera. În special cel de la 131…

— Un texan, pe nume Hunter? zise Ben Raddle.

— Chiar aşa. Aţi auzit de el?

— În timpul traversării de la Vancouver la Skagway, vărul meu a fost silit să intre în contact cu el… poate într-un fel cam prea tare!

— În cazul acesta, trebuie să vă păziţi. E un individ foarte violent. Are un prieten, un oarecare Malone, care nu-i mai de soi decât el.

— Acest Hunter se numără şi el printre cei care au cerut rectificarea meridianului, domnule Walsh?

— Da. Şi e unul dintre cei mai înverşunaţi.

— Ce interes ar putea să aibă?

— Acela de a se afla mai departe de graniţă şi de a scăpa astfel supravegherii indirecte a agenţilor noştri. El i-a întărâtat pe proprietarii zăcămintelor cuprinse între malul stâng al Yukonului şi actuala frontieră. Toată adunătura asta pestriţă ar prefera să depindă de Alaska, mult mai slab administrată decât Dominionul. Dar, vă repet, nu cred că americanii vor avea câştig de cauză şi acest Hunter va înghiţi găluşca. Totuşi, vă sfătuiesc din nou să aveţi cât mai puţin de-a face cu vecinul dumneavoastră, un aventurier de cea mai proastă speţă, de care poliţia mea a trebuit să se ocupe în repetate rânduri.

— În privinţa asta, nu vă faceţi nici o grijă, domnule Walsh, îl linişti Summy Skim. Noi n-am venit în Klondike să exploatăm claim-ul 129, ci să-l vindem. De îndată ce vom izbuti, vom lua drumul prin Chilkoot, Vancouver, până la Montreal, fără a mai privi înapoi.

— Vă urez călătorie plăcută, domnilor, răspunse comisarul luându-şi rămas bun de la cei doi veri. Dacă vă pot fi de folos cu ceva, puteţi conta pe mine.

A doua zi, brişcă porni din nou. Cerul era mai puţin albastru decât în ajun. Vântul dinspre nord-vest suflă o vreme în rafale. Dar, adăpostiţi sub acoperişul briştei, cei doi veri nu avură prea mult de suferit.

Neluto n-ar fi putut îndemna calul să iuţească pasul. Pământul era tot mai desfundat. Făgaşurile, golite de gheaţa care le umpluse luni de zile, provocau hurducături periculose pentru brişcă şi cal.

Treceau printr-o regiune împădurită cu pini, mesteceni şi plopi.

Lemnul nu le va lipsi multă vreme prospectorilor, atât pentru folosul lor personal, cât şi pentru exploatarea clim-urilor. De altfel, solul acestei părţi a districtului ascunde în el aur, dar şi cărbune. La şase kilometri de Fort Cudahy, pe Coal Creek, la treisprezece mile mai departe, pe Cliffe Creek, apoi, la o distanţă de nouăsprezece kilometri, pe Flatte Creek, s-au descoperit zăcăminte dintr-o huilă foarte curată, ale cărei reziduri de cenuşă nu depăşesc cinci la sută. S-a mai găsit huilă şi în bazinul lui Five Fingers, şi aceasta va înlocui în mod avantajos lemnul, din care vapoarele de tonaj mijlociu consumă o tonă pe oră.

Datorită cărbunilor, s-ar putea ca districtul să supravieţuiască şi după ce vor fi secătuite zăcămintele de aur.

În aceeaşi seară, la sfârşitul celei de a doua etape care fusese deosebit de obositoare, Neluto şi tovarăşii săi ajunseră la Fort Cudahy, pe malul stâng al Yukonului. Şeful detaşamentului de poliţie-călare le recomandă sau mai bine zis, le indică un fel de han. Poate li se va părea mai bun decât cortul.

După primirea acestei informaţii, Summy Skim dori să mai capete lămuriri într-o problemă care-l interesa şi începu să-l iscodească pe şeful poliţiei. Nu cumva văzuse în ultimele zile o femeie trecând prin Fort Cudahy?

— Dacă am văzut o femeie pe aici! exclamă locotenentul râzând din toată inima. Nu, domnule, n-am văzut una, ci zeci şi sute de femei. Mulţi dintre muncitori târăsc după ei familii întregi, şi cred că vă daţi seama că printre acestea…

— Oh, se împotrivi Summy, cea la care mă refer este atât de deosebită! E o prospectoare, locotenente, şi nu cred că există zeci şi zeci de prospectoare.

— Aici vă înşelaţi, afirmă locotenentul. Există destule. Femeile sunt la fel de pătimaşe ca şi bărbaţii în vânătoarea de pepite.

— Aşa! zise Summy. În cazul ăsta… înţeleg…

— Am putea totuşi încerca, adăugă locotenentul. Dacă vreţi să-mi daţi semnalmentele persoanei care vă interesează…

— E o tânără, explică Summy. Nu are decît douăzeci şi doi de ani. E mică de statură, foarte brună şi foarte drăguţă.

— Într-adevăr, asemenea semnalmente nu se întâlnesc prea des prin părţile noastre… Ziceaţi… o tânără… brună… mică de statură… drăguţă… care să fi trecut de curând pe aici…

Şeful poliţiei se străduia zadarnic să-şi aducă aminte.

— Nu, nu-mi amintesc, declară el în cele din urmă.

— O fi apucat alt drum, biata micuţă, zise Summy abătut… îţi mulţumesc, totuşi, locotenente.

Noaptea trecu de bine de rău, şi a doua zi, pe 10 iunie, brişcă se aşternu la drum dis-de-dimineaţă.

După ce iese din Fort Cudahy, Yukonul continuă să urce spre nord-vest până în locul unde întretaie meridianul o sută patruzeci şi unu, aşa cum era însemnat atunci pe hărţi. Forty Miles Creek, având o lungime de patruzeci de mile, de unde i se trage şi numele, o ia în amonte spre sud-vest, apoi se îndreaptă şi el spre frontieră, care-l taie în două părţi aproape egale.

Neluto voia să ajungă în aceeaşi seară la locul ocupat de claim-ul lui Josias Lacoste. Îşi hrănise bine calul, pe care cele două zile de mers nu păreau să-l fi obosit prea mult. De va trebui să dea o goană, va fi în stare s-o facă. După aceea animalul se va odihni destul la claim.

Pe la trei dimineaţa, când Ben şi Summy ieşiră din han, soarele răsărise de mult. Peste douăsprezece zile urma să fie solstiţiul, şi atunci abia dacă va dispărea câteva minute sub linia orizontului.

Brişcă înainta pe malul drept al lui Forty Miles Creek, mal foarte sinuos, pe alocuri încastrat de dealuri, despărţite prin râpe adânci.

Ţinutul nu era câtuşi de puţin nepopulat. Peste tot se muncea pe claim-uri. La cotiturile malurilor, pe povârnişurile vâlcelelor se înălţau ţăruşi ce împrejmuiau fiecare placer, al cărui număr era înscris cu cifre de-o şchioapă. Utilajul nu era deloc complicat: ici-colo, câte o maşină acţionată de mâna omului, câteva acţionate de apa vreunui pârâu. Cei mai mulţi dintre proprietari, uneori ajutaţi de un mic număr de muncitori, extrăgeau noroiul din puţurile săpate pe claim-ul lor şi-l prelucrau cu talerul şi sita. Totul s-ar fi petrecut aproape fără zgomot, dacă liniştea n-ar fi fost din când în când tulburată de strigătele de bucurie ale vreunui miner care descoperea o pepită mai mare. Primul popas dură de la ceasurile zece până la prânz. În timp ce calul păştea pe o păşune din apropiere, Ben Raddle şi Summy Skim îşi fumară liniştiţi pipa, după un prânz alcătuit din conserve şi biscuiţi, pe care-l sfârşiră cu o ceaşcă de cafea.

Neluto porni la drum pe la douăsprezece şi-şi îndemnă cu stăruinţă calul. Cu câteva minute înainte de ora şapte zăriră la o mică depărtare ţăruşul indicator al claim-ului 129.

În clipa aceea, smulgând hăţurile din mâinile lui Neluto, Summy Skim se ridică în picioare şi brişcă se opri.

— Acolo!… rosti el arătând cu degetul o râpă ce cobora în pantă abruptă până la albia râului.

Însoţitorii săi urmăriră cu privirea direcţia arătată şi zăriră în fundul râpei, puţin cam neclară din pricina depărtării, o siluetă ce le părea cunoscută. Era un prospector, mic de statură, pe cât se putea aprecia de la o asemenea distanţă, care spăla nisipul scos dintr-un puţ. Un alt bărbat, un adevărat uriaş, muncea alături de el. Erau atât de absorbiţi de munca lor, încât nu se întrerupseră nici în clipa în care brişcă se oprise pe drum.

— S-ar zice… şopti Summy.

— Ce anume? întrebă nerăbdător Ben Raddle.

— Dar… Dumnezeu să mă ierte… E Jane Edgerton, Ben! Ben Raddle înălţă din umeri

— Începi să ai vedenii?… Cum poţi recunoaşte pe cineva de la o asemenea distanţă?… De altfel,după câte ştiu, Jane Edgerton nu avea nici un însoţitor… Şi apoi, ce te face să crezi că unul dintre cei doi prospectori este femeie?

— Nu ştiu… răspunse Summy şovăitor. Mi se pare…

— Eu cred că sunt doi prospectori: tatăl şi fiul. Nu încape nici o îndoială. Uite, întreabă-l şi pe Neluto.

Indianul duse mâna streaşină la ochi.

— E o femeie, afirmă el cu convingere, după o cercetare îndelungată.

— Ai văzut! strigă Summy triumfător.

— Sau un bărbat, continuă Neluto cu aceeaşi convingere. Descurajat, Summy slăbi hăţurile şi brişcă porni la drum. Neluto îşi urma firul gîndurilor.

— Nu m-ar mira să fi fost un copil… sau poate o tânără, îşi dădu el cu părerea.

Brişcă înainta din nou în goană. Depăşi curând marginile claim-ului 129 şi se opri.

—.sau poate un tânăr… zise atunci Neluto, cu lăudabila lui grijă de a nu lăsa deoparte nici o ipoteză.

Nici Ben Raddle, nici Summy Skim nu-l auziră. Săriră amândoi din trăsură în aceaşi clipă, şi după două luni şi nouă zile de călătorie, în sfârşit puneau piciorul pe claim-ul 129.