VIII SPRE NORD

După-amiaza acelei zile au hărăzit-o odihnei. De altfel, mai erau de făcut şi unele pregătiri în vederea navigaţiei peste lacuri, de care Cercetaşul se ocupa fără întârziere. Atât pentru ei cât şi pentru tovarăşele lor de drum, Summy Skim şi Ben Raddle aveau toate motivele să se felicite că-l angajaseră pe omul acesta prevăzător şi destoinic.

Materialul lui Bill Stell era depozitat la marginea lacului Lindeman, într-un loc de popas pe care se şi înghesuiseră mii de călători. Acolo, la poalele unei coline, îşi avea el adăpostul principal. Aşezarea cuprindea o căsuţă din bârne, împărţită în mai multe încăperi bine închise, la care se adăugau hangarele pentru sănii şi alte vehicule de transport. în spate se aflau, staule şi cuşti pentru animalele de tracţiune.

Încă de pe atunci pasul Chilkoot începea să fie mai umblat decât pasul White, cu toate că acesta din urmă ducea direct la lacul Bennet, scutindu-i pe călători de traversarea lacului Lindeman. Pe lacul Lindeman, însă, fie că era îngheţat, fie că apele lui fuseseră eliberate de sloiuri, transportul oamenilor şi al materialelor lor se făcea în condiţii mai bune decât prin întinsele câmpii şi masivele muntoase care despart pasul White de sudul lacului Bennet.

Aşadar, locul de popas al Cercetaşului căpăta o importanţă din ce în ce mai mare, aducându-i câştiguri mai sigure decât exploatarea zăcămintelor din Klondike.

De altfel, Bill Stell nu era singurul care se îndeletnicea cu această bănoasă ocupaţie. Nu-i lipsea concurenţa nici la staţiunea de la lacul Lindeman, nici la cea de la lacul Benet. S-ar putea spune că aceşti organizatori, de origină canadiană sau americană, erau insuficienţi pentru miile de emigranţi ce se revărsau acum, la sfârşitul iernii.

E foarte adevărat că un mare număr dintre emigranţi nu recurg nici la serviciile Cercetaşului, nici ale altora ca el, din motive de economie. Dar aceia sunt nevoiţi să care cu săniile de la Skagway ambarcaţiuni demontabile din lemn sau tablă, şi am văzut câte necazuri au de întâmpinat pentru a străbate masivul Chilkoot cu acest material greoi. Nici prin pasul White condiţiile nu sunt mai bune, şi, atât pe un drum cât şi pe celălalt, o mare parte din material se pierde.

Mai sunt unii care, fie pentru a scăpa de greutatea transportului, fie pentru a cheltui mai puţin cu ambarcaţiunile, preferă să le comande la faţa locului sau să le construiască ei înşişi. Într-o regiune atât de împădurită, nu se poate vorbi de lipsa de materie primă, şi, încă de pe acum, în jurul staţiunii de la lacul Lindeman există câteva şantiere şi joagăre în funcţiune.

La sosirea caravanei, Bill Stell fu întâmpinat de oamenii săi, pe care-i folosea ca piloţi pentru a conduce bărcile de pe un lac pe altul, până la Yukon. Te puteai încrede în priceperea lor; erau buni cunoscători ai acestei navigaţii anevoioase.

Temperatura fiind destul de scăzută, Summy Skim, Ben Raddle şi însoţitoarele lor au fost bucuroşi să se adăpostească în casa Cercetaşului, care le-a pus la dispoziţie cele mai bune camere. După puţină vreme, se aflau adunaţi cu toţii în încăperea comună, unde domnea o căldură plăcută.

— Of! suspină Summy Skim, aşezându-se. Ce-a fost greu, a trecut!

— Deh, deh! glăsui Bill Stell. Ca oboseală, poate că da… Şi totuşi, avem încă multe leghe de străbătut până să ajungem în Klondike.

— Ştiu, dragă Bill, răspunse Summy Skim, dar îmi închipui că această a doua parte a călătoriei nu va mai fi atât de primejdioasă şi de obositoare.

— În privinţa asta greşiţi, domnule Skim, adăugă Cercetaşul.

— Totuşi, nu ne rămâne decât să ne lăsăm în voia curenţilor de pe lacuri, râuri şi fluvii.

— Aşa s-ar fi întâmplat dacă am fi scăpat de iarnă. Din nefericire încă nu a început dezgheţul. Când se va produce acesta, ambarcaţia noastră va pluti printre sloiuri şi nu o dată vom fi siliţi să târâm barca pe uscat; ceea ce nu-i deloc uşor…

— Hotărât lucru, strigă Summy Skim, sunt încă multe de făcut pentru ca turismul să devină mai lesnicios în ţinutul ăsta nesuferit!

— Poţi fi sigur că se vor face, afirmă Ben Raddle, întrucât e vorba să se construiască aici o linie de cale ferată. Două mii de oameni vor fi folosiţi la această lucrare de către inginerul Hawkins.

— Bine!… Bine! făcu Summy Skim. Nădăjduiesc să ne întoarcem mai înainte. Aşadar, să nu ne bizuim pe această cale ferată ipotetică şi să stabilim, dacă sunteţi de acord, itinerarul pe care trebuie să-l urmăm în condiţiile actuale.

Socotind propunerea înţeleaptă, Cercetaşul întinse o hartă destul de rudimentară a regiunii.

— Mai întâi, iată lacul Lindeman care se întinde la poalele muntelui Chilkoot şi pe care va trebui să-l străbatem în toată lungimea lui.

— Durează mult traversarea? întrebă Summy Skim.

— Nu, răspunse Cercetaşul, dacă suprafaţa este îngheţată peste tot, sau dacă gheaţa s-a topit în întregime.

— Şi după aceea? întrebă Ben Raddle.

— După aceea va trebui să cărăm barca şi bagajele pe uscat vreo jumătate de leghe, pentru a ajunge la staţiunea de la lacul Bennet. Mai departe, durata drumului depinde de temperatură, care, după cum aţi văzut şi dumneavoastră, poate varia foarte mult de la o zi la alta.

— Într-adevăr, recunoscu Ben Raddle, nişte diferenţe între douăzeci şi douăzeci şi cinci de grade, după cum suflă vântul, dinspre nord sau dinspre sud.

— În concluzie, adăugă Bill Stell, avem nevoie fie de un dezgheţ total care să ne îngăduie navigaţia, fie de un ger uscat care să întărească zăpada, astfel încât barca să alunece pe ea ca o sanie.

— În sfîrşit, zise Summy Skim, iată-ne, să zicem, ajunşi la lacul Bennet…

— Acesta se întinde pe o lungime de douăsprezece leghe, explică Cercetaşul. Dar nu trebuie să socotim mai puţin de trei zile pentru a-l străbate, ţinând seama şi de popasurile necesare.

— După ce trecem de el, va trebui să cărăm iar barca pe uscat? întrebă Summy Skim privind harta.

— Nu, pentru că vom pluti pe râul Caribou, lung doar de o leghe, care face legătura dintre lacul Bennet şi lacul Marsh, de mărime aproape egală cu el. Părăsind acest lac, trebuie să urmărim, pe o lungime de vreo zece leghe, meandrele unui râu, pe parcursul căruia vom întâlni pragurile de la White Horses, foarte greu şi uneori foarte primejdioase de trecut. Vom ajunge apoi Ia confluenţa cu râul Tahkeena, la căpătui lacului Labarge. În această parte a drumului se pot ivi cele mai mari întârzieri, acolo unde va trebui să străbatem pragurile White Horses. Mi s-a întâmplat să rămân o săptămână întreagă în amonte de lacul Labarge.

— Şi lacul acesta e navigabil? întrebă Ben Raddle.

— În întregime, de-a lungul celor treisprezece leghe ale sale, răspunse Bill Stell.

— În concluzie, în afara câtorva porţiuni de drum, când vom merge pe uscat, ambarcaţiunea noastră ne va duce până la Dawson City? întrebă Ben Raddle.

— Direct, domnule Raddle, răspunse Bill, şi, orice s-ar spune, călătoria pe apă e mult mai uşoară.

— Ce distanţă desparte lacul Labarge de Klondike, atât pe râul Lewis cât şi pe Yukon? întrebă Ben Raddle.

— Cam vreo sută cincizeci de leghe, ţinând seama şi de ocolişuri.

— Văd că n-am ajuns încă, declară Summy Skim.

— De bună seamă, răspunse Cercetaşul. După ce vom fi ajuns la râul Lewis, la marginea de nord a lacului Labarge, ne vom afla abia la jumătatea drumului.

— Ei bine! Ţinând seama de drumul lung care ne mai aşteaptă, eu zic să ne refacem puterile şi, de vreme ce avem prilejul să petrecem o noapte în bune condiţiuni aici, la staţiunea lacului Lindeman, haideţi la culcare, spuse în încheiere Summy Skim.

Într-adevăr, pentru cei doi veri a fost una dintre cele mai liniştite nopţi de la plecarea din Vancouver. Sobele burduşite cu lemne răspândeau o căldură foarte plăcută în căsuţa bine adăpostită şi bine închisă.

A doua zi, pe 1 mai, la ora nouă s-a dat semnalul de pornire. Cei mai mulţi dintre oamenii care-l însoţiseră pe Cercetaş de la plecare, din Skagway, aveau să-i urmeze până în Klondike. Serviciile lor vor fi foarte folositoare când vor trebui să împingă pe uscat barca transformată în sanie, până ce vor ajunge să plutească pe lacuri ori să coboare pe cursul râului Lewis şi al Yukonului. Cât despre câini, ei aparţineau rasei locale. Aceste animale, obişnuite cu poverile, au labele lipsite de păr, ceea ce le îngăduie să alerge prin zăpadă fără a se împiedica. Dar, cu toate că erau obişnuite să tragă la sănii, tot sălbatice rămăseseră. De fapt, păreau că sunt la fel cu lupii şi vulpile. În orice caz, nu cu mângâieri şi zaharicale izbuteau conducătorii lor să se facă ascultaţi.

Printre angajaţii lui Bill Stell se afla acum un cârmaci, căruia îi era rezervată sarcina de a conduce ambarcaţiunea prin lacurile navigabile. Acesta era un indian din Klondike, pe nume Neluto, de nouă ani în slujba Cercetaşului. Foarte priceput în meseria lui, Neluto cunoştea greutăţile de tot felul pe care le prilejuieşte traversarea lacurilor, a pragurilor şi a râurilor, şi te puteai încrede în iscusinţa lui. Înainte de a intra în slujba Cercetaşului, fusese salariatul Companiei golfului Hudson şi vreme îndelungată îi călăuzise pe vânătorii de blănuri prin aceste ţinuturi nesfârşite. Cunoştea foarte bine regiunea pe care o străbătuse în lung şi-n lat, chiar şi dincolo de Dawson City, până la marginea cercului polar.

Neluto ştia destul de bine limba engleză pentru a înţelege şi a se putea face înţeles. De altfel, în afara lucrurilor legate de meseria lui, nu vorbea deloc şi, cum se zice, trebuia să-i scoţi vorba din gură cu cleştele. Totuşi, acestui om obişnuit cu clima din Klondike i se puteau cere lămuriri foarte preţioase. De aceea Ben Raddle socoti că e bine să-l întrebe ce părere avea despre starea vremii şi dacă lacurile se vor dezgheţa curând.

Neluto declară că, după părerea lui, nu erau motive să se prevadă topirea zăpezii, nici dezgheţul sloiurilor decât peste vreo cincisprezece zile, doar dacă nu s-o petrece cumva o schimbare bruscă a stării atmosferice, fenomen des întâlnit la această altitudine ridicată.

Ben Raddle nu pricepu mare lucru din aceste lămuriri confuze.

În orice caz, trebui să renunţe la ideea de a afla mai mult de la un om care era hotărât să nu se compromită.

Dacă viitorul rămânea nesigur, cel puţin prezentul nu le îngăduia nici o îndoială. Pe suprafaţa lacului Lindeman nu vor naviga, ci vor înainta cu săniile. Jane şi Edith îşi vor găsi totuşi loc în barca ce va aluneca pe una din laturi şi pe care bărbaţii o vor urma umblând pe jos.

Vremea era liniştită, vântul aspru din ajun se domolise şi tindea să se abată către sud. Totuşi, gerul puternic – douăzeci de grade sub zero – era foarte potrivit pentru mers, pe care vârtejurile de zăpadă l-ar fi îngreunat mult.

Pe la unsprezece străbătuseră lacul Lindeman şi le-a trebuit mai mult de un ceas ca să parcurgă cei doi kilometri care-i mai despărţeau de lacul Bennet, astfel că, la ora prânzului, Cercetaşul şi caravana lui poposeau la staţiunea ce se afla la marginea de miazăzi a lacului.

În această staţiune înghesuiala era la fel de mare ca şi la Sheep Camp, din trecătoarea Chilkoot. Mii de emigranţi se aşezaseră acolo, aşteptând un prilej să-şi poată continua drumul. Peste tot se ridicaseră corturi, care nu vor întârzia să fie înlocuite prin colibe şi case, dacă exodul spre Klondike va mai continua câţiva ani.

Chiar de pe acum, în acest germene de sat, care poate va deveni târg sau oraş, se găseau hanuri care s-ar putea transforma în hoteluri, joagăre şi şantiere de construcţii navale, împrăştiate pe malurile lacului, fără să mai vorbim de un post de poliţie, ale cărei îndatoriri nu erau lipsite de primejdii printre aventurierii ce mişunau în voie prin toată regiunea.

Indianul Neluto nu greşise deloc răspunzând în doi peri când fusese întrebat despre starea vremii. La începutul după-amiezii se produse o schimbare bruscă a condiţiunilor atmosferice.

Vântul se îndreptă direct către sud şi termometrul urcă la 0 grade centigrade. Erau nişte simptome asupra cărora nu te puteai înşela. Se putea trage concluzia că anotimpul rece lua sfârşit, că dezgheţul va elibera în curând suprafaţa apelor curgătoare şi a lacurilor.

Încă de pe acum, lacul Bennet era parţial degajat de sloiuri.

Printre icefields, sau câmpuri de gheaţă şerpuiau trecători prin care se putea strecura o ambarcaţie, cu condiţia să-şi prelungească drumul.

Către sfârşitul zilei, temperatura urcă şi mai mult, dezgheţul se înteţi, câteva sloiuri începură să se desprindă de maluri şi să se îndepărteze către nord. Aşadar, dacă peste noapte nu se va lăsa din nou gerul, vor ajunge la capătul de miazănoapte a lacului, fără greutate.

Termometrul nu coborî nici în timpul nopţii şi, la ivirea zorilor, pe 2 mai, Bill Stell constată că navigaţia se va desfăşura în condiţii destul de bune. Dacă va continua să adie vântul dinspre sud, vor putea folosi vela din spate.

Dis-de-dimineaţă, când voise să încarce în barcă bagajele şi proviziile de alimente, Cercetaşul constatase că treaba era gata făcută. Edith şi Jane îşi luaseră încă din ajun această sarcină. Sub îndrumarea lor, totul fusese orânduit mai bine decât s-ar fi aşteptat. Folosiseră până şi ultimul colţişor, astfel că toate baloturile, de la cel mai mare până la cel mai mic, se aliniau într-o ordine desăvârşită, plăcute la vedere, uşor de scos.

Întâlnindu-se pe mal cu cei doi veri, le împărtăşi şi lor uimirea pe care o simţise.

— Într-adevăr, spuse Ben Raddle, amândouă sunt uluitoare. Energia, permanenta bună dispoziţie a domnişoarei Jane, neînduplecata şi blânda fermitate a domnişoarei Edith sunt de-a dreptul surprinzătoare şi încep să capăt convingerea că am făcut o bună afacere cu ele.

— Ce afacere? întrebă Bill Stell.

— N-ai să-nţelegi… Dar spune-mi, Cercetaşule, continuă Ben Raddle, cum ţi se pare vremea? S-a sfârşit oare cu iarna?

— N-aş vrea să mă pronunţ definitiv, răspunse Cercetaşul. Mi se pare totuşi că lacurile şi râurile nu vor întârzia să se dezgheţe. De altfel, strecurându-ne prin locurile eliberate de sloiuri, chiar dacă vom fi nevoiţi să ne prelungim drumul, barca noastră…

— Nu va fi silită să-şi părăsească drumul ei firesc, şi asta-i foarte bine, completă Summy Skim.

— Neluto ce zice despre asta? întrebă Ben Raddle.

— Neluto zice, declară cu hotărâre indianul, că nu trebuie să ne temem că se va opri dezgheţul, dacă termometrul nu coboară.

— Foarte bine! încuviinţă Ben Raddle râzând. Tu nu rişti niciodată să te compromiţi, băiete… Dar sloiurile în derivă nu sunt primejdioase?

— Ah! Barca e solidă, afirmă Bill Stell. A făcut până acum dovada, navigând de multe ori pe vremea dezgheţului.

Ben se întoarse către indian.

— Ce zici, Neluto, stărui el, n-ai vrea să-mi spui mai limpede care e părerea ta?

— Au trecut două zile de când s-au pus în mişcare primele sloiuri, dovadă că partea de sus a lacului trebuie să fie eliberată, răspunse pilotul.

— Ah! Ah! exclamă Ben pe un ton satisfăcător. Iată în sfârşit o părere. Dar despre vânt ce crezi, pilotule?

— S-a pornit cu două ore înaintea zorilor şi ne este favorabil.

— Asta-i adevărat, pilotule; dar va continua să bată?

Neluto se întoarse şi privi către sud orizontul închis de masivul Chilkoot. Pe coasta muntelui abia se zărea o ceaţă uşoară. După ce întinse mâna într-acolo, pilotul răspunse:

— Cred că vântul va ţine până deseară, domnule…

— E-n regulă!

— Numai să nu se schimbe de-acum încolo, completă Neluto, foarte serios.

— Îţi mulţumesc, pilotule, zise Ben îmbufnat. Iată-mă pe deplin lămurit.

Ambarcaţiunea Cercetaşului era un fel de şalupă, sau mai degrabă o barcă lungă de treizeci şi cinci de picioare. În spate se afla o tendă sub care se puteau adăposti două-trei persoane, ziua sau noaptea, în timpul viscolelor sau al rafalelor de ploaie. Această ambarcaţiune cu fundul turtit avea o lăţime de şase picioare, ceea ce îi îngăduia să poarte o velă cu suprafaţa mare. Croită ca vela foc a şalupelor de pescuit, pînza era legată în capătul din faţă şi se căţăra până în vârful unui catarg subţire, înalt de cincisprezece picioare. în caz de furtună, era lesne să eliberezi acest catarg din călcâiul său şi să-l culci pe bănci.

După o astfel de ambarcaţiune cu greu te-ai fi putut ţine. Dar, cu vântul pieziş, înainta şi mai uşor. Când sinuozităţile trecerilor printre câmpurile de gheaţă îl sileau pe cârmaci să ia vântul în faţă, se strângea pânza şi se trecea la vâsle, care, mânuite de braţele puternice ale celor patru vâslaşi canadieni, îngăduiau să se atingă o viteză mai potrivită.

Suprafaţa lacului Bennet nu e prea mare. El nu poate fi comparat cu întinsele mări interioare din nordul Americii, bântuite de furtuni. Nu încape îndoială că pentru o asemenea traversare proviziile luate de Cercetaş erau suficiente: carne conservată, pesmeţi, ceai, cafea, un butoiaş cu rachiu, plus o rezervă de cărbuni pentru plită. De altfel, se bizuiau pe pescuit, apele acestea fiind foarte bogate în peşte, precum şi pe vânat – potârnichi şi găinuşele sălbatice care trăiesc pe malurile lacului.

Cu pilotul Neluto la cârmă, cu Jane şi Edith în spatele pânzei de cort sub care se adăpostiseră, cu Summy Skim şi Ben Raddle stând lângă Bill Stell, cu cei patru oameni aşezaţi în faţă, ca să înlăture cu nişte prăjini lungi sloiurile de gheaţă, barca se desprinse de mal pe la ora opt.

Navigaţia devenise destul de anevoioasă printre numeroasele ambarcaţiuni ce pluteau pe trecerile dintre gheţuri. Vrând să profite de dezgheţ şi de vântul favorabil, câteva sute de bărci părăsiseră staţiunea de la lacul Bennet. Nu era chip să eviţi ciocnirile în mijlocul unei asemenea flotile. Şi să te ţii atunci ce strigăte, ce înjurături, ce ameninţări izbucneau din toate părţile, fără să mai vorbim de lovituri!

În timpul după-amiezii se încrucişară cu o barcă a poliţiei. Cei aflaţi în ea aveau adesea prilejul să intre în acţiune.

Şeful echipei de poliţişti îl cunoştea pe Cercetaş şi-i strigă din mers:

— Salutare, Cercetaşule!… Mereu ne sosesc emigranţi din Skagway spre Klondike…

— Da, răspunse canadianul, şi chiar mai mulţi decât ar trebui…

— Şi mai mulţi decât se vor întoarce…

— Asta aşa e! Cam la ce cifră se ridică numărul celor ce au traversat lacul Bennet?

— La aproape cincisprezece mii.

— Şi încă nu s-a sfârşit!

— Nici pe departe.

— N-aţi auzit dacă în aval a început dezgheţul?

— Aşa se spune. O să puteţi ajunge la Yukon pe apă.

— Da, numai să nu vină iar gerul.

— Să sperăm că nu.

— Aşa să fie… Mulţumesc.

— Drum bun!

În lipsa vântului, înaintarea bărcii a avut de suferit. După două nopţi de stat pe loc, au ajuns la celălalt capăt al lacului Bennet abia în după-amiaza zilei de 4 mai.

Acolo se desprinde din lac un râu mic, mai degrabă un canal, canalul Caribou, care, la mai puţin de o leghe, se varsă în lacul Tagish.

Având în vedere că plecarea urma să aibă ioc a doua zi, după o noapte de odihnă, Summy Skim găsi cu cale să folosească ultimele ceasuri ale zilei ducându-se să vâneze prin câmpiile din apropiere. De îndată ce-şi exprimă această intenţie, spre marea lui bucurie, Jane Edgerton se arătă dispusă să-l însoţească.

Dorinţa ei n-a părut nimănui nepotrivită. Fata asta era bine înarmată pentru viaţă. Summy Skim era un vânător iscusit, dar nici ea nu se arătă mai puţin îndemânatică, astfel că se întoarseră curând cu produsul comun al expediţiei lor, trei perechi de potârnichi şi patru găinuşe sălbatice, cu pene de culoare verde-deschis. Între timp, Edith pregătise pe malul râului un foc din vreascuri, astfel că vânatul, fript deasupra unei flăcări vioaie, fu declarat excelent.

Lacul Tagish, cu o lungime de şapte leghe şi jumătate, este legat de lacul Marsh printr-o deschidere îngustă care, la data de 6 mai, când caravana ajunsese acolo, era astupată de sloiuri pe o distanţă de o jumătate de leghe. Au fost deci siliţi să tragă pe uscat barca, închiriind o pereche de catâri. Navigaţia fu reluată pe 7 mai.

Pentru a străbate lacul Marsh, le trebuiau patruzeci şi opt de ore, deşi lungimea lui nu depăşeşte şapte, până la opt leghe. Vântul sufla dinspre nord şi doar cu vâslele, nu se putea conta pe o înaintare rapidă. Din fericire, flotila de bărci părea mai puţin înghesuită decât pe lacul Bennet, numeroase ambarcaţiuni fiind lăsate în urmă, şi pe 8 mai, înainte de apusul soarelui, se pregătiră să înnopteze la capătul lacului.

— Cercetaşule, dacă nu mă înşel, nu mai avem de trecut decât un singur lac, ultimul din regiune, spuse Ben Raddle, după masa de seară.

— Da, domnule Raddle, răspunse Bill Stell, lacul Labarge. Dar mai întâi va trebui să plutim pe râul Lewis, şi acolo vom întâmpina cele mai mari greutăţi ale călătoriei. Va trebui să trecem pragurile de la White Horses, unde au pierit multe ambarcaţiuni cu oameni şi bagaje.

Aceste cataracte reprezintă de fapt cea mai serioasă primejdie pentru navigaţia dintre Skagway şi Dawson City. Ele se întind pe trei kilometri şi jumătate din cei optzeci şi cinci care despart lacul Marsh de lacul Labarge. Pe această porţiune scurtă, diferenţa de nivel nu e mai mică de treizeci şi două de picioare, iar cursul râului este plin de recife, astfel că ambarcaţiunile sunt în mare primejdie de a se sfărâma de ele.

— N-am putea merge pe lângă mal? întrebă Summy Skim.

— Nu e cu putinţă, răspunse Cercetaşul. Dar se construieşte o linie electrificată pe care se vor transporta bărcile, cu încărcătură cu tot, în aval de cataracte.

— Dacă acest drum se construieşte, înseamnă că el nu e încă terminat, nu-i aşa, Cercetaşule?

— Aşa e, domnule, cu toate că sute de muncitori lucrează la construcţie.

— Atunci n-avem de ce să ne mai ocupăm de el. O să vezi tu, Bill, că n-o să fie gata nici la întoarcerea noastră.

— Numai să nu rămâneţi în Klondike mai mult decât v-aţi propus, răspunse Bill Stell. Ştii precis când pleci în Klondike, dar nu ştii niciodată când te întorci de acolo…

— Nici măcar dacă te mai întorci vreodată! încuviinţă Summy Skim cu convingere.

A doua zi după-amiază, pe 9 mai, barca ajunse la cataracte. Nu era singura ambarcaţiune care se aventura în această trecere primejdioasă. Alte bărci veneau în urmă, şi câte dintre cele ce se grăbeau astfel în amonte vor mai ajunge oare în aval…!

E lesne de înţeles că piloţii care cârmuiesc bărcile prin cataractele White Horses cer simbrie foarte mare. Aceşti trei kilometri le aduc o sută cincizeci de franci pentru fiecare călătorie. Aşa stând lucrurile, ei nu se simt deloc îndemnaţi să-şi schimbe bănoasa lor meserie pentru cea de căutător de aur.

Prin locul acela, viteza curentului era de cinci leghe pe oră. Le-ar fi trebuit deci un timp foarte scurt ca să parcurgă cei trei kilometri ai cataractelor, de n-ar fi fost siliţi să ocolească numeroasele stânci de bazalt, împrăştiate între cele două maluri, ori să se ferească din calea sloiurilor de gheaţă, obstacole plutitoare a căror izbitură ar fi zdrobit şi cea mai solidă ambarcaţiune. Toate acestea măresc simţitor durata drumului.

În repetate rânduri, barca trebui să-şi schimbe brusc direcţia cu ajutorul vâslelor, ca să evite ciocnirea fie cu o altă barcă, fie cu un sloi de gheaţă, şi iscusinţa pilotului îi scoase de multe ori din impas. Ultima treaptă a acestor cataracte este cea mai primejdioasă şi aici se întâmplă cele mai multe catastrofe. Trebuie să te ţii bine de marginea bărcii pentru a nu fi azvârlit peste bord. Dar Neluto avea ochiul ager, mâna sigură, un sânge rece de nezdruncinat, şi dacă n-a izbutit să se ferească de câteva trombe de apă, pe care o aruncară repede în râu, în cele din urmă, partea aceea, atât de temută, fu depăşită fără nici o stricăciune.

— De acum, ce-a fost greu a trecut nu-i aşa, Bill? întrebă Summy Skim.

— Fără-ndoială, răspunse Ben Raddle.

— Într-adevăr, domnilor, întări Cercetaşul. Nu ne mai rămâne decât să traversăm lacul Labarge, apoi să parcurgem râul Lewis, pe o distanţă de vreo sută şaizeci de leghe…

— O sută şaizeci de leghe i repetă Summy Skim râzând. S-ar putea spune că am şi ajuns.

Sfătuindu-se cu Neluto, Bill Stell hotărî să facă un popas de douăzeci şi patru de ore la staţiunea de la lacul Labarge, unde ajunseră în seara de 10 mai. Vântul sufla puternic dinspre nord. Chiar cu ajutorul vâslelor, barca ar fi izbutit cu greu să iasă în larg, şi pilotul nu era prea încântat să încerce traversarea în asemenea condiţii, temându-se că o scădere de temperatură ar putea determina formarea sloiurilor şi acestea ar ţintui caravana în mijlocul lacului îngheţat.

Staţiunea de la lacul Labarge, înfiinţată după modelul şi pentru acelaşi scop ca şi cele de pe lacurile Lindeman şi Bennet, cuprindea vreo sută de case şi colibe. Într-una din aceste case, împodobită cu numele de „hotel”, călătorii noştri avură norocul să găsească nişte camere libere. Lacul Labarge, lung de aproape cincizeci de kilometri, este alcătuit din două părţi care se împreună chiar la locul de unde izvorăşte râul Lewis.

Desprinsă de ţărm în dimineaţa zilei de 12 mai, ambarcaţiunii i-au trebuit treizeci şi şase de ore ca să străbată prima parte a lacului. Abia în după-amiaza de 13 mai, pe la ceasurile cinci, după ce înfruntaseră nenumărate rafale, Cercetaşul şi tovarăşii săi ajunseră la râul Lewis, care coteşte către nord-est îndreptându-se spre fortul Selkirk. Chiar a doua zi, barca începu să plutească pe acest râu, aflat în plin dezgheţ.

Pe la ceasurile cinci, Cercetaşul dădu ordin să se acosteze pe malul drept, unde aveau să rămână peste noapte. Jane şi Summy coborâră pe ţărm. Se auziră curând focuri de armă şi câteva perechi de raţe şi de găinuşe sălbatice îngăduiră să se economisească conservele la masa de seară.

De altfel, şi celelalte ambarcaţiuni ce coborau pe râul Lewis socotiseră potrivit să înnopteze acolo, astfel că pe maluri se vedeau licărind mai multe focuri de tabără.

Începând din ziua aceea, problema dezgheţului părea în întregime rezolvată. Sub influenţa vântului de sud, termometrul se menţinea la cinci-şase grade peste zero. Formarea sloiurilor pe râu nu mai era deci posibilă.

În timpul nopţii nu era de temut vreun atac din partea fiarelor. Prin împrejurimile râului Lewis nu se arătaseră urşi, spre marele regret al lui Summy Skim, care pierdea astfel ocazia de a doborî unul din aceste grozave plantigrade. În schimb, trebuiau să se apere împotriva miliardelor de musculiţe şi abia izbuteau să se ferească de înţepăturile lor, pe cât de dureroase pe atât de enervante, alimentând focurile toată noaptea.

După ce au coborât râul Lewis, pe o distanţă de cincizeci de kilometri, în după-amiaza zilei de 15 mai Cercetaşul şi tovarăşii săi de drum trecură pe lângă confluenţa cu râul Hootalinqua, apoi, a doua zi, pe lângă cea cu râul Big Salmon, doi afluenţi ai râului Lewis. Avură prilejul să observe cum îşi schimbă râul coloarea lui albastră atunci când îşi împreunează apele cu cele ale afluenţilor. A doua zi, barca trecu pe lângă gurile râului Walsh, în prezent părăsit de prospectori, urmă apoi Cassiarul, un banc de nisip ieşit la suprafaţă din apele secate, de unde prospectorii adunaseră într-o lună aur în valoare de treizeci de mii de franci.

Călătoria continuă pe o vreme foarte schimbătoare. Barca înainta când cu ajutorul vâslelor, când cu pânzele întinse, iar prin locurile înguste şi întortocheate remorcată cu frânghii.

La 25 mai, cea mai mare parte din cursul râului Lewis, care în curând avea să poarte numele Yukon, fusese străbătută în condiţii favorabile, astfel că Cercetaşul hotărî să se oprească la Turenne, loc de popas aşezat pe o faleză smălţată în acest anotimp de primele flori; anemone, brânduşe şi ienuperi parfumaţi. Numeroşi emigranţi îşi ridicaseră acolo corturile. Barca avea nevoie de unele reparaţii şi rămaseră pe loc douăzeci şi patru de ore, astfel că Summy Skim avu prilejul să-si exercite sportul lui preferat.

În următoarele două zile, datorită unui curent cu o viteză de patru noduri pe oră, barca înainta destul de repede. în după-amiaza de 28 mai, după ce depăşise labirintul insulelor Myersall, se apropie de malul stâng şi acostă în faţa fortului Selkirk.

Fortul acesta, construit în 1848 pentru a-i adăposti pe agenţii golfului Hudson, distrus în 1852 de indieni, în prezent nu-i decât un bazar destul de bine aprovizionat înconjurat de colibe şi de corturile emigranţilor, el dirijează navigaţia pe marele râu care, începând de acolo, poartă numele de Yukon, fiind îmbogăţit cu apele râului Pelly, principalul său afluent de pe malul drept.

La preţuri, ce-i drept, cam piperate, Cercetaşul găsi la fortul Selkirk tot ce-i trebuia şi, după douăzeci şi patru de ore de odihnă, în dimineaţa de 30 mai, barca se lăsă din nou în voia curentului. Trecură, fără să se oprească, prin dreptul confluenţei cu râul Stewart care începea să-i atragă pe căutătorii de aur. Încă de pe acum, pe tot parcursul lui de trei sute de kilometri mişunau căutători de aur. Barca făcu apoi un popas de o jumătate de zi la Ogilvie, pe malul drept al Yukonului.

În aval, fluviul se lăţea din ce în ce mai mult, astfel că ambarcaţiunile puteau circula mai uşor printre numeroasele sloiuri în derivă spre nord.

După ce lăsară în urmă gurile lui Indian River şi ale lui Sixty Miles Creek, care se deschideau faţă în faţă la o distanţă de patruzeci şi opt de kilometri de Dawson City, Cercetaşul şi însoţitorii săi intrară, în sfârşit în capitala ţinutului Klondike, în după-amiaza de 3 iunie.

Chiar în clipa când coborau din barcă, Jane se apropie de Ben Raddle şi-i întinse o foaie ruptă dintr-un carneţel, pe care scrisese câteva cuvinte.

— Îngăduiţi-mi, domnule Raddle, să vă dau chitanţa, spuse ea.

Ben luă hârtia şi citi:

Primit din partea domnului Ben Raddle o călătorie confortabilă de la Skagway la Dawson, potrivit clauzelor prevăzute în contractul nostru. Drept care îi înmânez prezenta chitanţă.

Urma semnătura.

— E în regulă, zise Ben calm, vârând în buzunar hârtia, cu un aer cât se poate de serios.

— Îngăduiţi-mi totodată, domnilor, zise Jane, adresându-se acum celor doi veri, să adaug la chitanţă mulţumirile Edithei şi ale mele pentru modul prietenesc în care v-aţi purtat faţă de noi, pentru care vă vom fi recunoscătoare.

Fără să mai adauge o vorbă, Jane îi strânse mâna lui Ben Raddle. Dar când veni rândul lui Summy Skim, acesta, fără să-şi ascundă emoţia, reţinu mânuţa ce i se oferise.…

— Staţi puţin! Staţi puţin. domnişoară Jane, zise Summy zăpăcit, vreţi să ne părăsiţi cu adevărat?

— Vă mai îndoiţi? întrebă Jane urnită. Nu ne-am înţeles astfel de la început?

— Desigur, da… încuviinţă Summy. Îmi închipui cel puţin că ne vom mai întâlni, nu-i aşa?

— Nădăjduiesc, domnule Skim, dar asta nu depinde de mine. De-acum încolo totul depinde de mersul prospecţiunilor.

— Prospecţiuni!… strigă Summy. Zău, domnişoară Jane, tot nu v-a ieşit din cap gândul acesta nesăbuit!

Cu o mişcare bruscă, Jane îşi smulse mâna dintr-a lui.

— Nu văd nimic nesăbuit în planurile mele, domnule Skim, zise ea pe un ton înţepat. Ar trebui să vă închipuiţi că n-am făcut drumul până la Dawson ca să-mi schimb dintr-o dată planurile, ca o sfârlează care se răsuceşte după bătaia vântului… Cu atât mai mult cu cât mi-am luat nişte obligaţii pe care înţeleg să le respect, adăugă ea întorcându-se spre Ben Raddle.

Să fi fost Summy Skim mai sensibil din fire? Ceea ce este sigur, e că în clipa aceea se simţea tare nefericit, fără să-şi dea seama de ce.

— Evident!… Evident!… bâlbâi el fără convingere, în vreme ce fetele se îndreptau cu paşi hotărîţi spre spitalul din Dawson.

IX

KLONDIKE.

Această parte a Americii de Nord, care se numeşte Alaska, este o regiune întinsă, scăldată de apele celor două oceane, Pacific şi Oceanul îngheţat de Nord. Se apreciază că acest teritoriu se întinde pe o suprafaţă de o mie cinci sute de kilometri pătraţi, pe care împăratul rus, din simpatie pentru Statele Unite, sau, după cum se zice, din antipatie pentru Marea Britanie, a cedat-o Americii, care făcu în ziua aceea încă un pas spre realizarea doctrinei lui Monroe: „Toată America, americanilor”.

În afara zăcămintelor aurifere pe care le cuprinde, s-ar mai putea trage oare vreun folos din acest ţinut scăldat de Yukon, jumătate canadian, jumătate alaskian, din care o parte este situată dincolo de cercul polar şi al cărui pământ nu poate fi în nici un fel cultivat? Nu prea e de crezut.

Totuşi să nu uităm că Alaska, inclusiv insulele Baranof, Amiralităţii, Prince de Galles, care ţin de ea, precum şi arhipelagul Aleutinelor, are un litoral pe care s-au dezvoltat multe porturi unde pot acosta vapoarele, începând de la Sitka, capitala statului Alaska, până la Saint-Michel, aşezat la gurile Yukonului, unul dintre cele mai mari fluvii din lume.

Meridianul o sută patruzeci şi unu a fost arbitrar ales drept linie de demarcaţie între Alaska şi Canada. În ceea ce priveşte graniţa de sud, care deviază şi se încovoaie în aşa fel încât să cuprindă şi insulele de pe lângă ţărm, aceasta probabil că nu este suficient de bine precizată.

Aruncându-ţi privirea pe o hartă a Alaskăi, constaţi că pământul ei e neted pe cea mai mare întindere. Abia spre sud solul începe să se înalţe. Acolo începe lanţul muntos care se prelungeşte străbătând Columbia şi California, sub numele de Cascade Ranger.

Ceea ce te izbeşte în mod deosebit este cursul Yukonului. După ce a scăldat Canada, îndreptându-se spre nord, după ce a acoperit-o cu uriaşa lui reţea de afluenţi, măreţul fluviu pătrunde în Alaska, descrie o curbă până la Fort Yukon, apoi, coborând din nou spre sud-vest, merge să se verse în marea Behring, la Saint-Michel.

Yukonul este mai mare decât însuşi Mississippi, părintele apelor. Debitul său nu e mai mic de douăzeci şi trei de mii de metri cubi pe secundă, iar cursul lui se întinde pe două mii două sute nouăzeci kilometri, străbătând un bazin a cărui suprafaţă este de două ori mai mare decât suprafaţa Franţei.

Dacă teritoriile pe care le parcurge nu pot fi cultivate, în schimb aria forestieră este foarte întinsă. Aici se găsesc îndeosebi codri nepătrunşi de cedri galbeni, din care s-ar putea aproviziona întreagă lume dacă pădurile mai accesibile ar fi secătuite. În ceea ce priveşti fauna, ea este reprezentată mai ales prin ursul negru, elanul, karibu-ul american, berbecul de munte, capra sălbatică, cu părul lung şi alb apoi o bogată colecţie de vânat cu pene – găinuşe sălbatice, becaţine sturzi, potârnichea zăpezilor, raţe, ce se înmulţesc cu miliardele.

Apele care scaldă imensul perimetru al coastelor nu sunt mai puţin bogate în mamifere marine şi peşti de toate speciile. Printre ei exist unul, denumit harlatan, asupra căruia merită să ne oprim puţin. Peştele acesta e atât de îmbibat de ulei încât, fără nici o pregătire prealabilă, îi poţi da foc pentru a ilumina, aşa cum ai face cu o torţă.

De aici i se trage şi numele de Candle Fish, pe care i l-au dat americanii.

Descoperit de către ruşi în 1730, explorat în 1741, pe vremea când populaţia lui, în general de origine indiană, nu depăşea în total treizeci şi trei de mii de locuitori, ţinutul acesta e invadat în prezent1 de o mulţime de emigranţi şi de prospectori, pe care zăcămintele aurifere îi atrag de câţiva ani în Klondike.

Despre zăcămintele acestea arctice s-a vorbit pentru prima oară în anul 1864. Pe vremea aceea, reverendul Mac Donald găsise aur, să-l aduni cu lopata, într-un pârâu aproape de Fort Yukon.

În 1882, o echipă de foşti prospectori din California, printre ei aflându-se şi fraţii Boswell, se încumetă să străbată trecătoarea Chilkoot şi începu să exploateze noile terenuri aurifere.

În 1885 căutătorii de aur de pe Lewis-Yukon semnalară zăcămintele de pe Forty Miles Creek, puţin mai în aval de viitorul oraş Dawson, aproape chiar pe locul ce avea să-l ocupe mai târziu claim-ul 129 al lui Josias Lacoste. După doi ani, în momentul în care guvernul canadian proceda la delimitarea provinciei, ei izbutiseră să extragă aur în valoare de şase sute de mii de franci.

În 1892, Compania North American Trading and Transportation, din Cicago, întemeiază târguşorul Cudahy, la confluenţa dintre Forty Miles Creek şi Yukon. Cam în aceeaşi vreme, în timp ce supravegheau lucrările, treisprezece agenţi de poliţie, patru subofiţeri şi trei ofiţeri au adunat nu mai puţin de un milion cinci sute de mii de franci din claim-urile de pe Sixty Milles Creek, situat puţin în amonte de Dawson City.

Semnalul fusese dat; prospectorii vor alerga acum din toate părţile, în 1895, o mie de canadieni, majoritatea de origine franceză, traversează muntele Chilkoot.

Răsunătoarea veste se răspândeşte însă în 1896. Tocmai se descoperise un curs de apă de o nemăsurată bogăţie. Această apă era Eldorado, un afluent al Bonanzei, la rândul său afluent al râului Klondike, el însuşi afluent al Yukonului. Mulţimea căutătorilor de aur începe să dea buzna. La Dawson City, loturile care se vindeau cu douăzeci şi cinci de franci ajunseră în curând la preţul de o sută cincizeci de mii.

Regiunea care poartă numele de Klondike este de fapt doar un district al Canadei. Meridianul o sută patruzeci şi unu, care trasează linia de demarcaţie dintre Alaska, devenită americană, şi posesiunile Marii Britanii, constituie totodată şi graniţa occidentală a acestui district.

Graniţa de nord o alcătuieşte Klondike River, un afluent al Yukonului, cu care îşi are confluenţa chiar în Dawson City, pe care-l desparte în două părţi inegale.

La est se învecinează cu acea parte a Dominionului unde îşi fac apariţia primele ramificaţii ale Munţilor Stâncoşi, străbătută de la sud la nord de fluviul Mackenzie.

Centrul districtului este presărat cu coline, dintre care cea mai înaltă, denumită Domul, a fost descoperită în iunie 1897. Acestea sunt singurele forme de relief ale unei suprafeţe, în general netedă, pe care se desfăşoară reţeaua hidrografică legată de bazinul Yukonului. Cei mai mulţi afluenţi ai acestuia poartă cu ei grăunţe de aur, iar pe malurile lor se află în prezent sute de claim-uri în exploatare. Dar cel mai bogat pământ aurifer este cel scăldat de Bonanza, izvorâtă din colinele Cormack, şi de numeroşii ei afluenţi: Eldorado, Queen, Bulder, American, Pure Gold, Cripple, Tail etc.

Astfel se explică de ce, pe un teritoriu brăzdat de pârâuri şi râuri eliberaţi de gheţuri vreme de trei-patru luni pe an, pe aceste zăcăminte atât de numeroase şi relativ uşor de exploatat, prospectorii se reped cu grămada; înţelegem de ce numărul lor creşte de la an la an, în ciuda oboselii, suferinţelor şi dezamăgirilor întâmplate pe drum.

Cu câţiva ani în urmă, pe locul în care Klondike River se varsă în Yukon nu exista decât o mlaştină, adesea acoperită prin umflarea apelor după dezgheţ. Această tristă pustietate era însufleţită doar de câteva colibe, asemănătoare izbelor ruseşti, în care îşi duceau traiul mizer nişte familii de indigeni.

Într-o bună zi, un canadian, pe nume Leduc, întemeie la confluenţa celor două ape oraşul Dawson, care încă din 1898 număra mai bine de optsprezece mii de locuitori.

La început Dawson City a fost împărţit de fondatorul său în loturi pentru care acesta nu cerea mai mult de douăzeci şi cinci de franci, dar care în prezent îşi găsesc cumpărători la preţuri variind între cincizeci de mii şi două sute de mii de franci. Dacă zăcămintele din Klondike nu sunt condamnate să secătuiască prea repede, dacă se vor mai descoperi şi alte terenuri aurifere în bazinul marelui fluviu, s-ar putea întâmpla ca Dawson City să devină o metropolă tot atât de impunătoare cum este Vancouver în Canada sau Sacramente în California americană.

În primele sale zile de existenţă, noul oraş a fost ameninţat să dispară inundat de apă, asemeni mlaştinei pe care fusese clădit. Au trebuit să se construiască diguri puternice pentru a-l feri de această primejdie, care, de altfel, nu-l ameninţă decât puţine zile din an.

Într-adevăr, dacă în perioada în care gheţurile Yukonului se topesc creşterea apelor este atât de abundentă încât ar putea pricinui mari ravagii, în timpul verii, dimpotrivă, nivelul apelor scade într-atât, încât poţi trece prin albia lui Klondike River cu piciorul.

Ben Raddle cunoştea în amănunt povestea acestui district. Luase informaţii despre toate descoperirile făcute în ultimii ani. Ştia care fusese creşterea constantă a randamentului terenurilor şi ce întorsături fericite ale norocului se produseseră acolo. El afirma că nu venise în Klondike decât pentru a-şi lua în stăpânire claim-ul de pe Forty Miles Creek, pentru a-şi da seama de valoarea lui şi pentru a-l vinde la un preţ cât mai bun. Fiindcă spunea aşa, trebuia să-l crezi. Dar Summy Skim simţea că, pe măsură ce se apropiau de regiunea auriferă, creştea şi interesul vărului său pentru problemele legate de prospectare şi se temea din ce în ce mai mult ca nu cumva să prindă rădăcini în acest ţinut al aurului şi al suferinţei.

Pe atunci, districtul cuprindea nu mai puţin de opt mii de claim-uri, numerotate de la vărsarea afluenţilor şi subafluenţilor Yukonului până la izvorul acestora. Claim-urile aveau o suprafaţă de cinci sute de picioare, sau de două sute cincizeci, potrivit modificărilor aduse de legea din 1896.

Preferinţele prospectorilor şi ale companiilor se îndreptau către zăcămintele Bonanzei, ale afluenţilor săi şi ale colinelor de pe malul stâng al lui Klondike River.

Din acest sol privilegiat, Georgy Mac Cormack a vândut mai multe claim-uri de douăzeci şi patru de picioare lungime pe paisprezece lăţime, din care s-au extras pepite în valoare de opt mii de dolari, adică patruzeci de mii de franci, în mai puţin de trei luni.

Bogăţia zăcămintelor de pe Eldorado este într-atât de mare, încât, după statisticile din Ogilvie, fiecare sită valorează în medie între douăzeci şi cinci şi treizeci şi cinci de franci. Şi dacă, după cum se pare, filonul are o lăţime de treizeci de picioare, o lungime de cinci sute şi o grosime de cinci picioare, se poate trage concluzia că el va produce până la douăzeci de milioane de franci. Astfel, încă de pe atunci, societăţile şi companiile căutau pe toate căile să achiziţioneze cât mai multe claim-uri, oferind care mai de care preţuri mai ridicate.

Era într-adevăr păcat – cel puţin aşa trebuie să-şi fi spus Ben Raddle, pentru că Summy Skim nici nu se gândea la asta – că moştenirea pe care le-o lăsase unchiul Josias nu era unul din claim-ul de pe Bonanza, în loc să fie situată pe Forty Miles Creek, de cealaltă parte a Yukonului. Fie că ar fi exploatat-o ei înşişi, fie că ar fi vândut-o, oricum câştigul ar fi fost mult mai mare. Dacă moştenitorilor li s-ar fi oferit un preţ mai ridicat, poate că aceştia nici n-ar fi pornit la drum spre Klondike; Summy Skim s-ar fi aflat acum în vacanţă, la ferma sa din Green Valley, în loc să se împotmolească pe străzile acestei capitale, al cărei noroi cuprinde, poate, bucăţele din preţiosul metal.

Mai rămâneau, ce-i drept, propunerile făcute de Trading and Transportation Company, dacă nu cumva, neprimind răspuns, acestea şi-or fi pierdut valabilitatea.

La urma urmelor, Ben Raddle venise să vadă cum stau lucrurile, şi va vedea. Cu toate că numărul 129 nu produsese niciodată pepite de trei mii de franci – cea mai mare găsită în Klondike atingea această valoare – probabil că nu era nici secătuit, de vreme ce se prezentaseră cumpărători. Companiile americane sau engleze nu tratau asemenea afaceri cu ochii închişi. În cel mai rău caz, cei doi veri puteau nădăjdui să-şi acopere măcar cheltuielile făcute cu drumul.

De altfel, Ben Raddle auzise că se şi vorbea despre noi descoperiri, îi împuiase urechile lui Summy despre râul Hunter, un afluent al lui Klondike River, ce-şi poartă apele printre munţi înalţi de cincizeci de picioare, bogat în zăcăminte al căror aur este mai curat decât cel din Eldorado: despre Gold Bottom unde, după rapoartele din Ogilvie, ar exista un filon de cuarţ aurifer, producând până la o mie de dolari pe tonă; despre sute de alte râuri şi mai grozave încă.

— Înţelegi, Summy, încheia Ben Raddle, dacă aşteptările noastre vor fi înşelate, ne vom putea întoarce oricând în ţinutul acesta extraordinar.

Summy se făcea că nu pricepe şi revenea mereu la oile lui:

— Toate astea-s bune. Îngăduie-mi totuşi, dragă Ben, să te aduc la realitate. E-n regulă cu Bonanza, Eldorado, Bear, Hunter, Gold Bottom. Dar pe noi ne interesează Forty Miles Creek, şi despre acest Forty Miles Creek nu pomeneşte nimeni, de parcă nici n-ar exista.

— Există, fii liniştit, îi răspundea Ben Raddle, fără să-şi piardă cumpătul. Te vei putea convinge îndată, la faţa locului.

Apoi, întorcându-se la ideea lui preferată, continua:

— Cum de nu te impresionează şi pe tine acest minunat Klondike? Aici străzile sunt într-adevăr pavate cu aur. Şi Klondike nu este singurul teritoriu din împrejurimi brăzdat de filoane aurifere. N-ai decât să-ţi arunci ochii pe o hartă şi ai să vezi ce multe regiuni bogate în minereu au fost descoperite până acum: în Chilkoot, pe care l-am traversat, în munţii Cassiar, pretutindeni. Alaska e plină de ele şi lanţul lor se prelungeşte până dincolo de cercul polar, până la ţărmul Oceanului îngheţat de Nord…!

Dar imnul acesta înflăcărat nu izbutea să-i zdruncine seninătatea lui Summy. În zadar încerca Ben Raddle să-i fluture prin faţa ochilor toate comorile; acesta se mulţumea să-i răspundă zâmbind:

— Ai dreptate, Ben, ai perfectă dreptate. Bazinul Yukonului este într-adevăr un ţinut binecuvântat de zei. În ceea ce mă priveşte, mă gândesc cu nespusă mulţumire că nu avem decât o mică proprietate… Dacă ar fi fost mai mare, cu siguranţă că ne-ar fi trebuit mai multă vreme să scăpăm de ea.

X

ŞOVĂIELILE UNUI MERIDIAN

— O îngrămădire de colibe, izbe, corturi pe suprafaţa unei mlaştini, un fel de tabără ameninţată mereu de revărsarea Yukonului şi a lui Klondike River, străzi pe cât de strâmbe pe atât de noroioase, băltoace la fiecare pas, nicidecum un oraş, mai degrabă ceva asemănător unei aglomerări de coteţe, potrivite, cel mult, să adăpostească miile de câini care se aud lătrând toată noaptea, iată cam ce-ţi închipuiai dumneata, domnule Skim, din auzite, despre Dawson City! Dar coteţele s-au transformat văzând cu ochii, datorită incendiilor care au curăţat terenul. Astăzi, Dawson este un oraş cu biserici catolice şi protestante, cu bănci şi hoteluri. În curând va avea două teatre, din care unul va fi o sală de operă cu mai bine de două mii de locuri etcetera, etcetera… Şi nu, nu-ţi închipui ce se subînţelege prin acest etcetera…!

Astfel grăia doctorul Pilcox, un anglo-canadian rotofei, de vreo patruzeci de ani, viguros, energic, descurcăreţ, cu o sănătate de nezdruncinat, un organism de care nu se prinsese nici o boală şi care părea să se bucure de o imunitate de necrezut. Numit cu un an în urmă directorul spitalului din Dawson, el venise să se stabilească în acest oraş, în care avea condiţii favorabile să-şi exercite profesiunea, de vreme ce epidemiile de tot felul parcă îşi dăduseră aici întâlnire, fără să mai vorbim de febra molipsitoare a aurului, împotriva căreia era de altfel vaccinat cel puţin cât şi Summy Skim.

Doctorul Pilcox era în acelaşi timp internist, chirurg, farmacist, dentist, şi, pentru că se făcuse cunoscut prin priceperea şi interesul manifestat faţă de bolnavi, clientela se îmbulzea în locuinţa lui confortabilă din Front street, una din străzile principale din Dawson City.

Bill Stell îl cunoştea pe doctorul Pilcox şi se folosea de aceasta cunoştinţă pentru a-i recomanda familiile de emigranţi pe care le aducea de la Skagway în Klondike. La numai patruzeci şi opt de ore de la sosirea lor, se grăbi să-i pună în legătură pe Ben Raddle şi Summy Skim cu această persoană ce se bucura de foarte multă stimă. Exista oare vreun alt locuitor din Klondike mai bine informat de tot ceea ce se petrecea în întregul ţinut?… Şi dacă aveai nevoie de un sfat bun ori de o consultaţie bună şi tratamentul potrivit, cu siguranţă că numai acest om minunat putea să ţi le dea.

Prima întrebare pe care i-a pus-o Summy Skim, a fost în legătură cu drăgălaşele lor tovarăşe de drum. Ce se întâmplase cu ele?… Le-a văzut cumva doctorul Pilcox…?

— Nu mă mai întrebaţi! E nemaipomenită! exclamă doctorul Pilcox pe un ton patetic, vorbind la singular, spre marea îngrijorare a lui Summy. E o perlă fetiţa asta, o adevărată perlă, şi sunt încântat că am făcut-o să vină până aici. Nu-s decât două zile de când a pus piciorul în spital şi l-a şi schimbat. Deschizând azi-dimineaţă un dulap, am fost de-a dreptul uluit de strălucita rânduială pe care am găsit-o şi trebuie să vă mărturisesc că nu eram deloc obişnuit cu aşa ceva. Din curiozitate am mai deschis încă unul, încă trei, încă zece: toate erau la fel. Mai mult chiar: instrumentele mele sunt încântător de bine lustruite şi aşezate, iar sala de operaţii străluceşte de curăţenie, aşa cum n-a fost niciodată. În sfârşit, să vezi şi să nu crezi, copila asta şi-a câştigat în câteva ceasuri un neasemuit respect din partea întregului personal. Totul merge ca pe roate. Infirmierii şi infirmierele sunt la posturile lor. Paturile, aşternute cu grijă, au un aspect care-ţi încântă ochiul. Până şi bolnavii să mă ierte Dumnezeu dacă nu arată mai sănătoşi…!

Ben Raddle părea foarte bucuros de cele auzite.

— Sunt încântat, doctore, îi spuse el, de elogiile pe care le aduceţi noii dumneavoastră infirmiere. Asta dovedeşte că nu m-am înşelat în privinţa ei şi, după părerea mea, viitorul vă mai rezervă şi alte surprize plăcute.

Summy Skim părea mai puţin vesel. Chipul lui exprima o adevărată nelinişte.

— Scuzaţi… scuzaţi, doctore!… interveni el. Vorbiţi de una dintre fete… Dar, dacă-mi îngăduiţi, sunt două.

— Da, ai dreptate, recunoscu râzând doctorul Pilcox, dar, în afară de faptul că o cunoşteam foarte bine pe cea care mi-a devenit infirmieră, pe cealaltă nu o cunoşteam deloc, şi abia dacă am avut timp s-o zăresc. A venit la spital cu verişoara ei, pentru ca după zece minute să plece şi să nu se mai întoarcă decât la prânz, costumată în prospector, cu târnăcopul pe umăr şi pistolul la cingătoare. Când am întrebat de ea ieri-dimineaţă, am aflat că aproape imediat a pornit la drum, fără să spună nimănui vreo vorbă. Verişoara ei m-a anunţat că avea intenţia să se apuce de prospectări, ea un bărbat.

— Aşadar, a plecat?… stărui Summy.

— Absolut sigur, afirmă doctorul. În viaţa mea am văzut multe fiinţe ciudate, dar vă mărturisesc sincer că n-am întâlnit mai una de acest calibru! adăugă el.

— Biata fetiţă! şopti Summy. Cum de-aţi lăsat-o să se vâre într-o acţiune atât de primejdioasă?

Dar doctorul nu-l mai asculta pe Summy. începuse să-i vorbească lui Ben Raddle despre Dawson, şi părea că nu se mai poate opri. Doctorul Pilcox era mândru de oraşul său şi nu se sfia s-o arate.

— Da, repeta el, într-adevăr, este demn de titlul pe care i l-a dat guvernul Dominionului – de capitală a districtului Klondike.

— O capitală abia în construcţie, doctore, observă Ben Raddle.

— Dacă nu e încă gata, va fi în curând, de vreme ce numărul locuitorilor săi creşte pe zi ce trece.

— La cât se ridică în prezent? întrebă Ben.

— La aproape douăzeci de mii, domnule.

— Spune mai bine douăzeci de mii de trecători, doctore, nu douăzeci de mii de locuitori. Iarna, Dawson City trebuie să fie pustiu.

— Ba, să avem iertare. Aici, în oraş, sunt stabiliţi douăzeci de mii de locuitori cu familiile lor, şi mei nu le trece prin cap, cum nu-mi trece nici mie, să-l părăsească.

În vreme ce Ben Raddle se folosea de această enciclopedie grăitoare, care era doctorul Pilcox, spre a-şi îmbogăţi cunoştinţele, Summy stătea abătut, fără să scoată o vorbă. Gândul lui călătorea cu Jane Edgerton. Şi-o închipuia umblând pe drumul lung şi sălbatic, singură, părăsită, fără altă apărare decât voinţa ei neîmblânzită… Dar, la urma urmelor, ce-l interesa pe el? Zănatica asta n-avea decât să se ducă în calea suferinţei şi a morţii, dacă ţinea neapărat… Scuturând din umeri, Summy alungă departe de el aceste griji şi interveni în discuţie.

— Şi totuşi, spuse el ca să-l întărite pe bunul doctor, nu văd în Dawson ceea ce caracterizează de obicei o capitală…

— Ce vorbeşti! strigă doctorul Pilcox înfoindu-se, atitudine care-l făcea să pară şi mai rotofei. Dar aici e reşedinţa comisarului general al teritoriului Yukonului, maiorul James Walch, şi a unei întregi ierarhii de funcţionari, aşa cum n-o să găsiţi în metropolele Columbiei sau ale Dominionului!

— Şi cine sunt aceştia, doctore?

— Un membru al Curţii Supreme, judecătorul Mac Guire; un comisar al aurului, M. Th. Fancett esquire1; un comisar al Teritoriilor Coroanei, M. Walsh esquire; un consul al Statelor Unite ale Americii, un agent consular al Franţei…

— Esquire, încheie glumeţ Summy Skim. Într-adevăr, nişte persoane tare sus-puse… Dar în privinţa comerţului?

— Încă de pe acum avem două bănci, răspunse doctorul, The Canadian Bank of Commerce din Toronto, pe care o conduce domnul M. H. I. Wills şi The Bank of British North America.

— Sunt suficiente. Dar cu bisericile cum staţi?

— Dawson City are trei, domnule Skim, o biserică catolică, una pentru reformaţi şi alta pentru protestanţii englezi.

— E foarte bine pentru paza sufletelor! Şi dacă se asigură la fel şi paza trupului…!

— Există comandantul şef al poliţiei-călare, căpitanul Stearns, un canadian de origine franceză, şi un şef al serviciului poştal, căpitanul Harper, ambii având în subordine şaizeci de oameni. Ce părere aveţi de asta, domnule Skim?

— Sunt de părere, doctore, răspunse Summy Skim, că această căprărie a poliţiei este cu totul insuficientă, având în vedere numărul şi calitatea populaţiei din Dawson.

— Va fi mărită atât cît va fi nevoie, asigură doctorul Pilcox, şi guvernul Dominionului nu va precupeţi nimic pentru a asigura securitatea locuitorilor din capitala ţinutului Klondike.

Trebuia să-l fi auzit pe doctor rostind cuvintele „capitala ţinutului Klondike”!

— Totul e cum nu se poate mai bine… adăugă Summy Skim. De altfel, nici nu ştiu de ce vă pun toate întrebările astea. Puţinul timp cât voi rămâne aici mă va împiedica, nădăjduiesc, să apreciez cum s-ar cuveni numeroasele calităţi ale oraşului Dawson. Iar dacă aici există şi un hotel, n-are rost să pretind mai mult.

Existau cel puţin trei: Yukon Hotel, Klondike Hotel, Northern Hotel, şi Summy Skim o ştia prea bine, întrucât cei doi veri se instalaseră în ultimul.

De altfel, dacă prospectorii vor continua să vină în număr tot atât de mare, cu siguranţă că proprietarii acestor hoteluri vor face avere. O cameră costă şapte dolari pe zi, iar mesele câte trei dolari fiecare pentru serviciu se plăteşte zilnic un dolar; preţul unui bărbierit este de un dolar, iar pentru tuns, un dolar şi jumătate.

— Din fericire, observă Summy Skim, cu briciul n-am de-a face!… în privinţa părului, îmi iau angajamentul să-l duc cu mine neatins la Montreal!

Cifrele de mai sus demonstrează cât de costisitor e traiul în Klondike. Cel ce nu se îmbogăţeşte repede, printr-un capriciu al norocului, este aproape sigur că se va ruina în scurt timp. Acest lucru se poate vedea şi după preţurile mercuriale ale pieţii din Dawson City: un pahar de lapte costă doi franci şi cincizeci, o livră de unt cinci franci, şi trebuie să dispui de doisprezece franci şi cincizeci de centime pentru a cumpăra o duzină de ouă. Livra de sare costă un franc, duzina de lămâi douăzeci şi cinci de franci.

Cât despre băi, se plăteşte cu doisprezece franci şi cincizeci o baie obişnuită, iar preţul unei băi ruseşti se ridică la o sută şaizeci de franci!

Summy Skim declară că e hotărât să se mulţumească cu băile obişnuite. În vremea aceea, Dawson City se întindea pe doi kilometri de-a lungul malului drept al Yukonului, la o distanţă de o mie două sute de metri de dealurile cele mai apropiate. Suprafaţa sa, de optzeci şi patru de hectare, era împărţită în două cartiere de către Klondike River, care se varsă aici în marele fluviu. Avea şapte bulevarde şi cinci străzi, încrucişându-se în unghiuri drepte şi mărginite de trotuare din lemn. Când aceste străzi nu erau brăzdate de sănii, în timpul nesfârşitelor luni de iarnă, ele erau pline de căruţe mari, de trăsuri cu roţi groase ce alergau cu zgomot asurzitor prin mulţimea de cîini.

În jurul Dawsonului se întindeau numeroase grădini de legume în care creşteau napi, varză, lăptuci, păstârnac, dar în cantităţi insuficiente. De aceea, trebuiau aduse legume din Canada, din Columbia sau din Statele Unite, la preţuri foarte ridicate. În măcelării, carnea era adusă cu vapoarele frigorifice care urcau după dezgheţ Yukonul, de la Saint-Michel până la Dawson City. Din prima săptămână a lui iunie, aceste yukoners îşi făceau apariţia în aval, şi cheiurile răsunau de şuierăturile sirenelor lor.

Dar pe timpul iernii, strâns în carapacea lui de gheaţă, Yukonul nu este navigabil, astfel că oraşul Dawson rămâne luni întregi izolat de restul lumii. Atunci trebuie să te mulţumeşti cu conservele, ferecat la tine acasă, întrucât temperatura scăzută face aproape imposibilă ieşirea în aer liber.

Odată cu sosirea primăverii, epidemiile dau iama prin oraş. Scorbutul, meningita, febra tifoidă decimează populaţia slăbită de o izolare îndelungată.

Mai ales în anul acesta, după iarna deosebit de aspră, saloanele spitalului erau arhipline. Personalul abia făcea faţă îndatoririlor, astfel că doctorul Pilcox avea mii de motive să fie mulţumit de ajutorul pe care i-l dădea, într-o situaţie foarte grea, noua şi preţioasa lui recrută.

În ce hal de oboseală îi aduseseră lipsurile şi frigul pe aceşti bieţi oameni, veniţi de la depărtări atât de mari! Numărul deceselor creştea din zi în zi, iar pe străzi treceau fără-ncetare atelaje de câini, trăgând dricuri care purtau atâţia nenorociţi la cimitir, unde-i aştepta un mormânt simplu, săpat,pentru bieţii nefericiţi, în plin zăcământ de aur!

În ciuda acestui trist spectacol, locuitorii din Dawson, sau cel puţin prospectorii în trecere, continuau să se lase în voia unor plăceri deşănţate. Cei care se duceau pentru prima oară la zăcăminte, ori cei ce se întorceau acolo, făceau mult zgomot prin sălile de jocuri sau prin cazinouri, nădăjduind să-şi redobândească banii cheltuiţi în câteva luni. Mulţimea se înghesuia prin restaurante şi baruri, în vreme ce epidemiile decimau oraşul. Văzând cele câteva sute de beţivi, de cartofori, de aventurieri cu înfăţişarea robustă, nu ţi-ai fi putut închipui că atâţia nenorociţi, familii întregi, bărbaţi, femei, copii, cădeau răpuşi de lipsuri şi de boală.

Toată această lume, lacomă de senzaţii tari, de emoţii zgomotoase, se înghesuia la Folies-Bergere, Monte-Carlo, Dominion, Eldorado – ar fi greşit să spunem de seara până dimineaţa, mai ales fiindcă la această epocă a anului, în preajma solstiţiului, aici nu există nici dimineaţă, nici seară, apoi, pentru că asemenea locuri de plăcere nu sunt închise nici o clipă. Acolo se juca fără întrerupere pocher, monte şi ruletă. Acolo, în loc de suverani, dolari sau piaştri se azvârleau pe masa verde pepite şi praf de aur, în mijlocul vacarmului, al strigătelor, al provocărilor, al loviturilor şi, uneori, al focurilor de revolver. Acolo se petreceau scene de neînchipuit, pe care însăşi poliţia nu le putea stăvili, în care Hunter-ii, Malone-ii şi alţii ca ei deţineau rolurile principale.

În Dawson, restaurantele sunt deschise zi şi noapte. La orice oră poţi mânca pui cu douăzeci de dolari bucata, ananas cu zece dolari, ouă proaspete cu cincisprezece dolari duzina; se fumează ţigări de trei franci şi cincizeci; se bea vin de douăzeci de dolari sticla, whisky, care costă la fel de scump cât o casă la ţară.

De trei-patru ori pe săptămână, prospectorii de pe claim-urile învecinate se întorc aici şi-şi risipesc prin restaurante sau prin casele de jocuri tot ceea ce le-a dăruit mâlul Bonanzei şi al afluenţilor săi.

E un spectacol trist, dezolant, în care ies la iveală cele mai jalnice vicii ale fiinţei omeneşti, astfel că puţinul ce i-a fost dat să-l vadă Summy Skim, încă din primele ceasuri, n-a făcut decât să-i mărească dezgustul pentru această gloată de aventurieri.

Nădăjduia că nu va avea prilejul s-o cunoască îndeaproape şi, fără să piardă vremea, puse totul în mişcare pentru a scurta cât mai mult cu putinţă durata şederii în Klondike.

Chiar din prima zi, după ce luaseră masa la Northern Hotel, Summy i se adresă vărului său:

— Să ne ocupăm în primul rând de afacerea noastră. De vreme ce o companie s-a oferit să cumpere claim-ul 129 de pe Forty Miles Creek, să mergem la această companie.

— Când vei dori, răspunse Ben Raddle.

Din nefericire, la birourile lui American and Transportation Trading Company li se răspunse că directorul, căpitanul Healey, era plecat într-o excursie prin împrejurimi şi că se va întoarce abia peste câteva zile. Aşadar, cei doi veri se văzură siliţi să-şi înfrâneze nerăbdarea.

În aşteptare, căutară să capete unele amănunte despre situaţia proprietăţii lor. În această privinţă, Bill Stell era un ghid foarte potrivit.

— Forty Miles Creek e departe de Dawson? îl întrebă Ben Raddle.

— N-am fost niciodată acolo, răspunse Cercetaşul. Dar harta arată că acest râuleţ se varsă în Yukon la Fort Cudahy, spre nordvest de Dawson City.

— După numărul pe care-l poartă, presupun că lotul unchiului Josias nu poate fi prea departe, observă Summy Skim.

— În nici un caz mai departe de treizeci de leghe, având în vedere că la această distanţă este trasată frontiera dintre Alaska şi Dominion şi că 129 se află pe teritoriul canadian, explică Cercetaşul.

— Vom pomi de îndată ce vom fi discutat cu căpitanul Healey, declară Summy.

— Bineînţeles, răspunse vărul său.

Dar zilele se scurgeau fără ca directorul Healey să se arate. Pentru a doua oară, în după-amiaza zilei de 7 iunie, Ben şi Summy părăseau Northern Hotel şi se îndreptau spre birourile companiei din Chicago.

Cartierul forfotea de lume. Tocmai sosise un vapor pe Yukon şi din el debarcaseră o mulţime de emigranţi. În aşteptarea ceasului când urmau să se răspândească pe diferiţii afluenţi ai fluviului, unii pentru a-şi exploata propriile zăcăminte, alţii pentru a-şi închiria forţa de muncă la preţuri foarte ridicate, aceştia mişunau prin oraş. Front street, pe care se aflau principalele agenţii, era cea mai aglomerată dintre străzi. Mulţimii de oameni i se adăuga mulţimea de câini. La fiece pas te izbeai de aceste animale, prea puţin domesticite, ale căror urlete te asurzeau.

— Acest Dawson este mai degrabă oraşul câinilor, spunea Summy Skim. Primul lui judecător ar trebui să fie un câine dog, iar numele care i s-ar potrivi mai bine ar fi Dog City.

După multe ciocniri, înghesuieli şi injurii, Ben Raddle şi Summy Skim izbutiră să urce pe Front street până la birourile companiei. Căpitanul Healey tot nu se întorsese, astfel că se resemnară să stea de vorbă cu subdirectorul, domnul William Broll, care se interesă de scopul vizitei lor. Cei doi veri se recomandară:

— Domnii Sumrny Skim şi Ben Raddle, din Montreal.

— Sunt încântat să vă cunosc, domnilor. Într-adevăr încântat! afirmă domnul Broll.

— Nu mai puţin, răspunse Summy Skim, politicos.

— Sunteţi moştenitorii lui Josias Lacoste, proprietarii claim-ului 129 de pe Forty Miles Creek? întrebă domnul Broll.

— Exact! încuviinţă Ben Raddle.

— Dacă nu cumva, de când am plecat noi la drum, acest blestemat claim n-o fi dispărut, adăugă Summy.

— Nu. domnilor, răspunse William Broll. Fiţi siguri că se află şi acum pe locui indicat în cadastru, la frontiera dintre cele două state… sau mai bine zis la frontiera probabilă…

— Probabilă?… De ce probabilă? Ce rost are aici acest neaşteptat adjectiv?

— Domnule, continuă Ben Raddle fără a ţine seama de restricţiile de ordin geografic ale domnului Broll, am fost înştiinţaţi la Montreal că societatea dumneavoastră îşi propune să achiziţioneze claim-ul 129 de pe Forty Miles Creek…

— Îşi propunea… aveţi dreptate, domnule Raddle.

— În calitate de moştenitori, noi am venit să ne dăm seama de valoarea acestui claim şi dorim să ştim dacă societatea dumneavoastră îşi mai menţine oferta.

— Da şi nu, răspunse domnul William Broll.

— Da şi nu?! exclamă uimit Summy Skim.

— Da şi nu! repetă Ben Raddle. Lămuriţi-ne, domnule.

— Nimic mai simplu, domnilor, răspunse subdirectorul. Da, în cazul în care amplasarea claim-ului e stabilită într-un fel, nu, dacă ea e stabilită într-alt fel. În două cuvinte, am să…

Dar, fără să mai aştepte urmarea, Summy Skim exclamă:

— În orice fel ar fi, domnule, faptul e limpede. Unchiul nostru Josias Lacoste este sau nu proprietarul acestui claim, iar noi, ca moştenitori de drept, n-am devenit proprietari în locul lui?

În sprijinul acestei afirmaţii, Ben Raddle scoase din portofel actele care confirmau dreptul lor de a intra în posesia claim-ului 129 de pe Forty Miles Creek.

— Oh! Titlurile de proprietate sunt în regulă, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin! Alta e problema, domnilor, zise subdirectorul, refuzând cu un gest să se uite la acte.

— Vreţi să ne lămuriţi? întrebă Summy, pe care atitudinea puţin răutăcioasă a domnului Broll începea să-l scoată din sărite.

— Cîaim-ul 129, răspunse domnul Broli, se află pe Forty Miles Creek, la un punct al graniţei dintre Canada, dominion britanic, şi Alaska, aparţinând Statelor Unite…

— Da, însă de partea canadiană, preciza Ben Raddle.

— Depinde, răspunse domnul Broll. Claim-ul dumneavoastră este canadian, dacă graniţa dintre cele două state e corect stabilită în locul în care s-a aflat până în prezent. În caz contrar, ea devine americană. Or, având în vedere că societatea noastră nu are dreptul să exploateze decât zăcăminte de origine canadiană, nu vă pot da decât un răspuns condiţionat.

— După câte înţeleg, există la ora actuală o contestaţie în privinţa frontierei dintre Statele Unite şi Marea Britanie?

— Chiar aşa, domnilor, explică domnul Broll.

— Ştiam că se stabilise meridianul o sută patruzeci şi unu drept linie de demarcaţie, zise Ben Raddle.

— Se stabilise, domnilor, şi pe bună dreptate.

— Bine, dar nu-mi închipui că meridianul ar putea să-şi schimbe locul, chiar în Lumea Nouă, interveni Summy Skim. Nu-l văd pe meridianul o sută patruzeci şi unu plimbându-se de la răsărit la apus, cu bastonul în mână!

— Se-nţelege, aprobă domnul Broll, înveselit de izbucnirea lui Summy, dar poate că el nu se află chiar acolo unde a fost însemnat, în ultimele două luni s-au ridicat serioase obiecţii în această privinţă, şi este posibil ca frontiera să fie mutată puţin mai spre răsărit sau puţin mai spre apus.

— Cu câte leghe? întrebă Ben Raddle.

— Doar cu câteva sute de metri.

— Şi numai pentru atât se discută! strigă Summy Skim.

— Au dreptate, domnule, răspunse subdirectorul. Ceea ce este american trebuie să le aparţină americanilor, iar ceea ce este canadian să fie al canadienilor.

— Care dintre cele două state a reclamat? întrebă Ben Raddle.

— Amândouă, răspunse domnul Broll. America revendică spre est o fâşie de pământ, pe care Dominionul o revendică, la rândul său, spre vest.

— Ei, domnule! strigă Summy. La urma urmelor, ce ne priveşte pe noi toată povestea asta?

— Dacă America va avea câştig de cauză, unele claim-uri de pe Forty Miles Creek vor deveni americane, răspunse subdirectorul.

— Şi 129 va fi printre acestea…?

— Fără nici o îndoială, de vreme ce el este primul de la frontieră, răspunse domnul Broll, şi, în asemenea condiţii, societatea noastră îşi va retrage oferta.

De data asta răspunsul era limpede.

— Cel puţin, s-a început această modificare de frontieră? Întrebă Ben Raddle!

— Da, domnule, şi lucrările de topografie se desfăşoară cu o deosebită precizie.

Dacă ambele state reclamau cu atâta stăruinţă o fâşie de pământ destul de îngustă, de-a lungul meridianului o sută patruzeci şi unu, asta însemna că pământul în cauză era aurifer. Cine poate şti dacă această lungă fâşie, care pornea de la muntele Elie, la sud, şi se întindea până la Oceanul îngheţat de Nord, nu era străbătută de vreo vână bogată de aur, din care statul american se va pricepe să tragă foloase tot atât de mari ca şi Dominionul?

— În concluzie, domnule Broll, dacă 129 rămâne la estul frontierei, societatea îşi menţine oferta? întrebă Ben Raddle.

— Cu siguranţă.

— Şi dacă, dimpotrivă, va trece la vest, va trebui să renunţăm de a mai trata cu dumneavoastră?

— Întocmai.

— Foarte bine, declară Summy Skim, în cazul acesta ne vom adresa altcuiva. Dacă claim-ul nostru va fi mutat pe pământ american, vom căpăta pe el dolari în loc de lire sterline, asta-i tot.

Cu aceste cuvinte întrevederea luă sfârşit, iar cei doi veri se întoarseră la Northern Hotel.

Îl găsiră aici pe Cercetaş, pe care-l puseră la curent cu situaţia.

— Oricum, îi sfătui el, cel mai înţelept din partea dumneavoastră, domnilor, ar fi să plecaţi cât mai curând la Forty Miles Creek.

— Aşa ne-am gândit şi noi… Chiar mâine vom pleca. Dar dumneata, Bill, ce ai de gând să faci?

— Eu mă întorc la Skagway, pentru a aduce la Dawson City o altă caravană.

— Şi cât vei lipsi?

— Vreo două luni.

— Ne bizuim pe dumneata pentru întoarcere.

— Se înţelege, domnilor, dar nici dumneavoastră să nu pierdeţi timpul, dacă vreţi să plecaţi din Klondike înainte de sosirea iernii.

— În privinţa asta, las' pe mine, Bill, afirmă Summy Skim cu căldură, deşi, la drept vorbind, începutul n-a fost deloc promiţător!

— Se vor găsi cumpărători mai puţin chiţibuşari, afirmă Ben Raddle. În aşteptarea lor, să ne dăm noi înşine seama cum stau lucrurile…

— Fireşte! Dar mă gândesc, interveni Summy, că-l vom reîntâlni acolo pe încântătorul nostru vecin…

— Pe texanul acela, Hunter, continuă Ben Raddle.

— Şi pe domnul Malone. Nişte gentlemeni foarte distinşi.

— Ziceţi mai bine, nişte tâlhari buni de spânzurat, domnule Skim, îl corectă Bill Stell. Sunt foarte cunoscuţi la Skagway şi la Dawson City. Într-adevăr, veţi fi vecini, deoarece claim-ul 131 este lângă al dumneavoastră, cu toate că se află de cealaltă parte a actualei frontiere, iar vecinătatea lor n-are de ce să vă bucure.

— Cu atât mai mult cu cît Summy a şi avut prilejul să-i dea o lecţie unuia dintre aceşti domni, adăugă Ben Raddle. Asta nu ne va uşura în nici un caz viitoarele relaţii.

Bill Stell părea îngrijorat.

— Afacerile dumneavoastră nu mă privesc, domnilor, spuse el pe un ton serios. Îngăduiţi-mi totuşi să vă dau un sfat. Nu vă duceţi singuri la claim-ul 129. Dacă-l vreţi pe Neluto, vi-l pun la dispoziţie. Şi să nu porniţi la drum decât foarte bine înarmaţi.

— Ce de aventuri! strigă Summy, ridicându-şi braţele spre cer… Când te gândeşti că, dacă am fi rămas liniştiţi la Montreal, claim-ul nostru ar fi acum vândut, pentru că târgul ar fi fost încheiat înaintea acestor neroade contestaţii de frontieră. Cât despre mine, eu m-aş fi instalat comod la Green Valley!

— Nădăjduiesc că n-ai să începi iar cu văicărelile, protestă Ben Raddle. Doar mi-ai făgăduit, Summy. De altfel, dacă ai fi rămas la Montreal, n-ai fi avut prilejul să faci o călătorie atât de interesantă, de pasionantă, de neobişnuită…

— Care mă lasă complet rece, Ben!

— Nu te-ai afla acum la Dawson…

— De care nu doresc decât să mă îndepărtez. Ben!

— Nu le-ai fi venit într-ajutor Janei şi Edithei Edgerton. Summy strânse cu căldură mâna vărului său.

— Vrei să-ţi spun ceva, Ben? Ei bine, pe cinstea mea, astea sunt primele cuvinte la locul lor pe care le-ai rostit în ultimele două luni. spuse el, în timp ce chipul i se lumină de un zâmbet.