VI JANE EDGERTON AND Co.
Asemeni tuturor locurilor de popas, pierdute în mijlocul unor regiuni prin care nu s-au croit încă drumuri, lipsite de mijloace de transport, oraşul Skagway a fost la început doar o tabără a căutătorilor de aur. Mai târziu, acestui talmeş-balmeş de colibe îi urmă un grup de barăci, construite mai cu rânduială, apoi, pe terenul al cărui preţ creştea fără încetare, începură să se înalţe case. Dar cine poate şti dacă în viitor, când zăcămintele de aur vor fi secătuite, asemenea oraşe, ridicate pentru necesităţi de o zi, nu vor fi părăsite?
Oricum, aceste teritorii nu pot fi comparate cu cele din Australia, California şi Transvaal. Acolo, satele s-ar fi transformat în oraşe, chiar de n-ar fi existat pământuri aurifere. Acolo, solul este fertil, prielnic, afacerile comerciale şi industriale cu mari perspective de dezvoltare. După ce şi-a dăruit comorile metalice, pământul mai are din ce să răsplătească munca oamenilor.
Dar aici, în această parte a Dominionului de la graniţa Alaskăi, aproape de cercul polar, unde clima este atât de aspră, situaţia e alta. După ce vor fi fost extrase ultimele pepite, la ce bun să mai rămâi într-un ţinut fără resurse, încă de pe acum aproape secătuit de traficanţii de blănuri?
Aşadar, este foarte posibil ca oraşele, atât de repede întemeiate prin aceste regiuni, oraşe însufleţite în prezent de afaceri şi de forfota călătorilor, să dispară încetul cu încetul, atunci când minele din Klondike vor fi sleite – şi asta în ciuda societăţilor financiare care se înfiinţează pentru a stabili comunicaţii mai uşoare, în ciuda chiar a drumului de fier, proiectat să se construiască între Vranghel şi Dawson City.
Când Foot Ball ajunse la Skagway, oraşul era înţesat de emigranţi, unii aduşi de vapoarele din Pacific, alţii de trenurile canadiene sau ale Statelor Unite, toţi în drum spre pământurile din Klondike.
Câţiva călători îşi continuau calea pe apă până la Dyea, târguşor aşezat la capătul canalului, dar nu călătoreau cu vapoare de mare tonaj, pentru care canalul nu era suficient de adânc, ci cu vase mai mici, construite astfel încât să poată străbate distanţa dintre cele două oraşe, scurtând anevoiosul drum pe uscat.
Oricum, aici, la Skagway, începe partea cea mai grea a itinerarului, după călătoria relativ uşoară la bordul pacheboturilor care fac serviciul de coastă.
Cei doi veri aleseseră un hotel dintre cele existente în oraş. Ocupau amândoi o singură cameră, pentru care plăteau un preţ mai ridicat decât cel din Vancouver. Iată deci un motiv în plus care-i determina să plece de acolo cât mai curând.
Călătorii mişunau prin hotel, aşteptând ziua plecării spre Klondike. în dining-saloon1 întâlneai oameni de toate naţionalităţile; numai mâncarea, din păcate, era alaskiană. Dar mai aveau oare dreptul să ridice pretenţii emigranţii aceştia, care vreme de mai multe luni vor îndura atâtea lipsuri?
În timpul şederii la Skagway, Summy Skim şi Ben Raddle n-au avut prilejul să-i întâlnească pe cei doi texani, cu care Summy se ciocnise atât de violent înainte de a coborî de pe Foot Ball. Hunter şi Malone porniseră spre Klondike imediat după debarcare. Dat fiindcă aceştia se întorceau în locul pe care-l părăsiseră doar cu şase luni în urmă, mijloacele de transport le erau dinainte asigurate, astfel că nu le rămânea decât să pornească la drum, fără să se mai împovăreze cu un material ce se găsea dinainte pe exploatarea lor de pe Forty Miles Creek.
— Pe cinstea mea, zise Summy Skim, mare noroc că nu-i mai avem tovarăşi de drum pe troglodiţii ăştia! îi compătimesc pe cei ce vor călători împreună cu ei… doar dacă n-or fi de aceeaşi teapă, ceea ce e foarte posibil în lumea asta drăgălaşă a căutătorilor de aur.
— Fără-ndoială, răspunse Ben Raddle, numai că troglodiţii despre care vorbeşti sunt mai favorizaţi decât noi. Ei nu sunt siliţi să mai zăbovească la Skagway, în vreme ce noi va trebui să stăm aici câteva zile…
— Ei! O să ajungem şi noi, Ben, o s-ajungem, grăi Summy Skim, şi o să-i regăsim pe cei doi pungaşi pe claim-ul 131. încântătoare vecinătate! Plăcută perspectivă, într-adevăr! Nădăjduiesc că asta ne va stimula să vindem peticul nostru de pietricele la preţul cel mai bun şi să apucăm repede pe drumul de întoarcere!
Dacă lui Summy Skim n-avea de ce să-i mai pese de Hunter şi Malone, în schimb le reîntâlni curând pe cele două călătoare, cărora le luase apărarea atât de curajos. Poposiseră la acelaşi hotel şi se încrucişară cu ei de mai multe ori. Schimbau în trecere doar câteva cuvinte prieteneşti, apoi îşi vedea fiecare de treburile lui.
Nu era greu să bănuieşti ce probleme le preocupau pe tinerele fete care, fără-ndoială, erau în căutarea celui mai potrivit mijloc de a ajunge la Dawson City. Dar se părea că le e greu să-l găsească. După patruzeci şi opt de ore de la sosirea la Skagway, nimic nu lăsa să se întrevadă că ar fi făcut vreun progres în acest sens, cel puţin judecind după chipul Janei Edgerton, pe care, în ciuda strădaniilor ei de a nu-şi trăda gândurile, se citea o oarecare nelinişte.
Ben Raddle şi Summy Skim, al căror interes pentru tinerele călătoare creştea din zi în zi, nu se puteau gândi fără emoţie, fără milă la primejdiile şi oboseala care le aşteptau. Ce sprijin, ce ajutor ar fi putut ele găsi, la nevoie, prin gloata asta de emigranţi la care pofta, lăcomia, setea de aur stingeau orice simţământ de dreptate şi de cinste!
În seara de 23 aprilie, Summy Skim nu-şi mai putu stăpâni curiozitatea şi îndrăzni să se adreseze tinerei blonde care, pe drept sau nu, îi părea mai puţin dârză.
— Domnişoară Edith, o întrebă el, nimic nou de la sosirea la Skagway?
— Nimic, domnule, răspunse tânăra.
Summy Skim constată atunci că de fapt era pentru prima oară când auzea glasul acela cu timbru muzical.
— Fără îndoială, dumneavoastră şi verişoara dumneavoastră vă interesaţi de mijloacele de transport până la Dawson? adăugă el.
— Într-adevăr, domnule.
— Şi n-aţi luat încă o hotărâre?
— Nu, domnule, încă nu.
Politicoasă, ce-i drept, această Edith Edgerton, dar nu prea vorbăreaţă. Strădaniile binevoitoare ale lui Summy fură zădărnicite şi conversaţia se opri deocamdată aici.
Cu toate astea, Summy avea el nişte gânduri şi discuţia întreruptă continuă a doua zi. Cele două fete tocmai duceau tratative să se alăture unei caravane, ale cărei pregătiri de plecare urmau să fie terminate în câteva zile. Această caravană era alcătuită dintr-un grup de indivizi amărâţi, inculţi şi grosolani. Ce mai tovărăşie pentru nişte fete atât de gingaşe, atât de delicate!
Îndată ce le zări, Summy îşi reluă atacul, încurajat de data asta de prezenţa lui Ben Raddle şi a Janei Edgerton.
— Ei bine, domnişoară Edith, nimic nou? repetă ca şi în ajun bunul Summy, nefiind prea inventiv din fire.
— Nimic, domnule, răspunse din nou Edith.
— Ar putea dura aşa multă vreme, domnişoară.
Edith făcu un gest nedesluşit. Summy continuă:
— M-aţi socoti indiscret dacă v-aş întreba în ce fel aţi hotărât să vă continuaţi călătoria până la Dawson?
— Deloc, răspunse Edith. Încercăm să alcătuim o caravană cu persoanele cu care discutam adineauri.
— În principiu, ideea nu-i rea, încuviinţă Summy. Dar, domnişoară, iertaţi-mă că mă amestec în ceea ce nu mă priveşte, v-aţi gândit oare bine înainte de a lua această hotărâre? Oamenii cu care aveţi intenţia să vă întovărăşiţi nu par să fie prea de soi, şi îngăduiţi-mi să vă spun că…
— Facem şi noi ce putem, îl întrerupse Jane Edgerton râzând. Starea averii noastre nu ne îngăduie relaţii princiare.
— Nu-i neapărat nevoie să fii prinţ ca să fii totuşi superior viitorilor dumneavoastră tovarăşi de drum. Sunt încredinţat că veţi fi silite să vă despărţiţi de ei la cel dintâi popas.
— Dacă aşa vor sta lucrurile, ne vom continua singure drumul, răspunse Jane hotărâtă.
Summy înălţă braţele spre cer.
— Singure, domnişoarelor!… Credeţi că e cu putinţă?… Veţi pieri pe drum!
— De ce ar trebui să ne temem noi de mai multe primejdii decât dumneavoastră? se împotrivi Jane, recăpătându-şi atitudinea ei autoritară. Ceea ce puteţi face dumneavoastră, vom putea face şi noi.
De bună seamă, această înverşunată feministă nu se dădea uşor bătută.
— Sigur, sigur, încuviinţă Summy împăciuitor. Numai că, vedeţi dumneavoastră, nici vărul meu, nici eu nu avem de gând să facem călătoria până la Dawson doar cu propriile noastre mijloace. Vom lua cu noi o călăuză, o călăuză foarte bună, care ne va ajuta prin experienţa ei şi ne va procura tot materialul necesar.
Summy făcu o pauză, apoi adăugă cu glas insinuant:
— De ce n-aţi profita şi dumneavoastră de aceste înlesniri?
— În ce calitate…?
— Ca invitate, bineînţeles… răspunse Summy cu căldură…
— Domnule Skim, verişoara mea şi cu mine vă suntem foarte recunoscătoare pentru generoasa dumneavoastră propunere, dar n-o putem accepta. Mijloacele noastre materiale, deşi modeste, ne sunt suficiente şi suntem hotărâte să nu datorăm nimănui nimic, dacă nu va fi absolut necesar.
După tonul liniştit al acestei declaraţii, îţi dădeai seama că orice stăruinţă ar fi fost de prisos. Gândindu-se la greutăţile ce avea să le întâmpine, Jane Edgerton nu se înspăimânta, dimpotrivă, se încorda toată, mândră de efortul care o aştepta, asemeni unui arc bine uns.
Adresându-i-se lui Ben Raddle, adăugă:
— N-am dreptate, domnule?
— Foarte adevărat, Miss Jane, declară Ben, fără să ţină seama de semnele desperate ale vărului său.
De fapt, încă de la sosirea la Skagway, Ben Raddle se interesase de găsirea mijloacelor de transport până în capitala ţinutului Klondike. Potrivit îndrumărilor primite la Montreal, porni să-l caute pe un anume Bill Stell, despre care se spunea că e om de încredere şi cu care fusese sfătuit să ia legătura.
Bill Stell, de origine canadiană, era un vechi om al preriilor. Vreme de mai mulţi ani, spre deplina satisfacţie a superiorilor săi, îndeplinise funcţia de cercetaş în trupele Dominionului şi luase parte la numeroase bătălii pe care acestea le dăduseră împotriva indienilor. Era socotit un om foarte curajos, cu sânge rece şi deosebit de energic.
Cercetaşul1 practica acum meseria de organizator de caravane pentru emigranţii chemaţi sau rechemaţi în Klondike de întoarcerea anotimpului cald. El nu era doar o simplă călăuză. Era totodată conducătorul unui numeros personal şi proprietarul materialului necesar acestor grele călătorii: ambarcaţiuni cu echipajul lor pentru traversarea lacurilor, sănii şi câini pentru drumul prin câmpia acoperită de gheaţă ce se întindea dincolo de trecătorile masivului Chilkoot. În acelaşi timp, el asigura, după învoială, şi hrana celor din caravanele pe care le organiza. Tocmai fiindcă se hotărâse încă de le Montreal să se folosească de serviciile lui Bill Stell, Ben Raddle nu socotise necesar să aducă cu el prea multe bagaje. Ştia că Cercetaşul îi va procura toate cele cuvenite pentru a ajunge la Klondike şi nu se îndoia că va cădea cu el la învoială, atât pentru dus cât şi pentru întors.
A doua zi după sosirea la Skagway, Ben Raddle se duse la Bil Stell acasă, dar i se spuse că acesta lipsea. Plecase să călăuzească o caravană prin strâmtoarea White Pass, până la marginea lacului Bennet. Dar trecuseră de atunci vreo douăsprezece zile. Dacă nu se întâmplase nimic deosebit şi dacă nu cumva îl angajaseră pe drum alţi călători, n-avea să mai întârzie mult.
Într-adevăr, aşa a fost, şi, chiar în dimineaţa zilei de 25 aprilie, Ben Raddle şi Summy Skim intrară în legătură cu Bill Stell.
Potrivit de înalt, cu barba căruntă, cu părul tăiat scurt, cu privirea hotărâtă şi pătrunzătoare, Cercetaşul era un bărbat de vreo cincizeci de ani ce părea clădit din oţel. O cinste desăvârşită i se putea citi pe chipul plăcut. Din timpul îndelungat cât servise în armata canadiană îşi dezvoltase în mod deosebit simţul atenţiei, vigilenţei, prevederii.
Chibzuit, bun organizator, inteligent, cu greu ar fi putut fi înşelat. Filozof în felul lui, lua seama doar la părţile bune ale vieţii şi, mulţumit de soarta lui, nu-i trecuse niciodată prin minte să se ia după cei pe care îi călăuzea în regiunile aurifere. Experienţa de zi cu zi nu-i dovedise ea că cei mai mulţi cădeau doborţi de lupta cu greutăţile sau se întorceau din asprele lor încercări mai săraci decât plecaseră?
Ben Raddle îl înştiinţa pe Bill Stell despre planul său de a porni spre Dawson City în cel mai scurt timp.
— Bine, domnule, răspunse Cercetaşul. Vă stau la dispoziţie. Meseria mea e să-i călăuzesc pe călători şi am toate cele trebuincioase pentru asta.
— Ştiu, zise Ben Raddle, şi mai ştiu că pot avea încredere în dumneata.
— Plănuiţi să rămâneţi doar câteva săptămâni la Dawson City? întrebă Bill.
— S-ar putea.
— Deci n-aţi venit să exploataţi un claim?
— Încă nu ştiu. Deocamdată ne gândim doar să căutăm să vindem claim-ul pe care eu şi vărul meu l-am dobândit prin moştenire. Până în prezent s-a şi ivit un cumpărător; dar înainte de a-i accepta oferta am vrut să ne dăm seama de valoarea proprietăţii noastre.
— Bine aţi făcut, domnule Raddle. în asemenea afaceri se folosesc tot felul de şiretlicuri pentru a păcăli oamenii. Trebuie să fiţi prevăzător…
— Tocmai asta ne-a determinat să venim până aici.
— După ce veţi vinde claim-ul vă întoarceţi la Montreal?
— Aşa avem de gând. După ce ne vei călăuzi la ducere, fără-ndoială că va trebui să ne aduci şi îndărăt.
— În privinţa asta ne putem înţelege, răspunse Bill Stell. Mie nu-mi place să umflu preţul, aşa că iată condiţiile în care voi trata cu dumneavoastră, domnule Raddle.
În fapt, era vorba de o călătorie ce avea să dureze treizeci-treizeci şi cinci de zile, pentru care Cercetaşul trebuia să facă rost de cai sau catâri, atelaje de câini, sănii, ambarcaţiuni şi corturi. Pe deasupra, trebuia să asigure hrana întregii caravane, şi în această privinţă te puteai bizui pe el care cunoştea ca nimeni altul necesităţile unui asemenea drum lung, printr-un ţinut pustiu.
Întrucât cei doi veri nu trebuiau să transporte şi materiale de exploatare minieră, după ce făcură toate socotelile, preţul călătoriei fu stabilit la suma de o mie opt sute de franci de la Skagway la Dawson City şi tot atât pentru întoarcere.
Ar fi fost de prisos să te tocmeşti cu un om atât de conştiincios, atât de cinstit ca Bill Stell. De altfel, în această epocă, numai pentru traversarea munţilor până la regiunea lacurilor, preţul transportului era destul de ridicat. În funcţie de greutăţile celor două căi existente, se plătea patru până la cinci sute de franci pentru fiecare livră de bagaje pe unul dintre drumuri, şase până la şapte sute pe celălalt. Aşadar, preţul cerut de Bill Stell era foarte modest şi Ben Raddle îl acceptă.
— Ne-am înţeles, spuse el, şi nu uita că vrem să pornim cât mai degrabă.
— Patruzeci şi opt de ore, doar atât îmi trebuie, răspunse Cercetaşul.
— Mergem cu vaporul până la Dyea? întrebă Ben Raddle.
— Nu e cazul. De vreme ce nu căraţi cu dumneavoastră multe bagaje, cred că e mai bine să pornim direct din Skagway.
Rămînea doar de hotărât pe ce drum o va lua caravana pentru a străbate partea muntoasă, dinaintea lacurilor, care era de fapt şi cea mai anevoioasă. La întrebările pe care i le puse Ben Raddle în această privinţă, Bill Stell răspunse:
— Există două drumuri, sau mai bine zis două „urme”: pasul White şi pasul Chilkoot. Pe oricare ar alege-o, după ce trec de ele, caravanelor nu le mai rămâne decât să coboare spre lacul Bennet sau lacul Lindeman.
— Noi pe ce drum vom merge, Cercetaşule?
— Prin pasul Chilkoot. De acolo vom ajunge direct la marginea lacului Lindeman, după ce vom fi poposit la Sheep Camp. La această staţie ne vom putea adăposti şi ne vom completa proviziile de hrană. La lacul Lindeman vom găsi şi materialele mele, pe care le-am lăsat acolo ca să nu le mai car la Skagway, peste munte.
— Ne bizuiam pe experienţa dumitale şi ceea ce vei face va fi bine făcut, spuse în încheiere Ben Raddle. Noi vom fi gata de plecare de îndată ce vei da semnalul.
— După cum v-am spus, peste două zile, răspunse Bill Stell. Am nevoie de acest răgaz pentru pregătiri, domnule Raddle. Vom porni la drum dis-de-dimineaţă şi până la căderea nopţii vom ajunge aproape de vârful lui Chilkoot.
— Ce înălţime are vârful acesta?
— Cam vreo trei mii de picioare, răspunse Cercetaşul. Nu-i chiar aşa înalt. Dar trecătoarea este îngustă, plină de cotituri, şi ceea ce face mai anevoioasă trecerea în această epocă este înghesuiala de mineri, de vehicule, de atelaje, fără să mai vorbim de zăpezile care o astupă pe alocuri.
Cu Bill Stell totul fusese pus la punct. Totuşi Ben Raddle nu se hotăra să plece.
— Încă ceva, se adresă el călăuzei. Ai putea să-mi spui cu cât ar creşte preţul dacă s-ar întâmpla să mai vină cu noi şi două călătoare?
— Depinde, domnule, răspunse Cercetaşul. Au multe bagaje?
— Nu, foarte puţine.
— În cazul ăsta, domnule Raddle, va trebui să adăugaţi între cinci şi şapte sute de franci, după felul şi greutatea baloturilor, inclusiv hrana călătoarelor.
— Mulţumesc, Cercetaşule, o să ne mai gândim, zise Ben Raddle luându-şi rămas bun.
În drum spre hotel, Summy îi împărtăşi vărului său uimirea pe care i-o pricinuise ultima întrebare pe care acesta i-o adresase călăuzei. La cine s-ar fi putut referi Ben, dacă nu la Edith şi Jane Edgerton?
— Aşa este, recunoscu Ben.
— Dar ştii prea bine, obiectă Summy, că ele au respins categoric oferta noastră, iar tu ai fost de acord.
— Ai dreptate.
— Şi refuzul a fost rostit pe un asemenea ton, încât nu cred că e cazul să mai stăruim.
— Asta pentru că n-ai ştiut cum să le iei, vere, răspunse netulburat Ben. Lasă-mă să încerc eu şi ai să vezi că mă pricep mai bine decât tine.
Odată ajunşi la hotel, Ben, urmat de nedumeritul Summy, porni în căutarea celor două tinere. Le descoperi în salon şi i se adresă direct Janei.
— Domnişoară, aş vrea să vă propun o afacere.
— Ce anume? întrebă Jane, fără să pară uimită de această intrare în subiect.
— Iată despre ce-i vorba, explică Ben liniştit. Vărul meu Summy v-a propus zilele trecute să călătoriţi împreună cu noi până la Dawson. N-am fost de acord cu el, fiindcă prezenţa dumneavoastră şi a verişoarei dumneavoastră ne-ar prilejui o cheltuială de aproape şapte sute de franci şi un om de afaceri ca mine se gîâ=ndeşte întotdeauna că un dolar trebuie să-i producă dublu, sau chiar mai mult. Din fericire, dumneavoastră aţi respins această ofertă.
— Într-adevăr, spuse Jane. Şi apoi?
— Totuşi trebuie să vă daţi seama, domnişoară, că veţi întâmpina primejdii foarte serioase şi că propunerea vărului meu era menită să vă uşureze călătoria.
— Departe de mine gândul de a vă contrazice, recunoscu Jane. Dar nu văd…
— Ajung şi la asta, urmă Ben fără să ţină seama de întrerupere. Vă repet că sprijinul pe care vi-l oferim vă poate fi deosebit de util. El v-ar scuti de întârzierile pe care altfel nu le veţi putea evita şi v-ar îngădui să ajungeţi la timpul potrivit pe pământurile aurifere. Dacă vă învoiţi, sorţii dumneavoastră de izbândă vor creşte simţitor, şi, prin urmare, e normal să fiu şi eu interesat într-o afacere la care am contribuit. Vă propun deci să iau în sarcina mea cheltuielile de transport până la Dawson, în schimbul unei participaţii de zece la sută din beneficiile dumneavoastră viitoare.
Jane nu părea câtuşi de puţin uimită de această neobişnuită propunere. Ce poate fi mai firesc decât o afacere? Dacă întârzia cu răspunsul, era doar ca să analizeze temeinic propunerea. Zece la sută, e cam mult! Dar drumul până în Klondike e tare lung şi anevoios! Iar îndrăzneala nu exclude bunul simţ.
— Accept, spuse ea după câteva clipe de gândire. Daca doriţi, semnăm un contract.
— Tocmai asta voiam şi eu să vă propun, zise Ben foarte serios, aşezându-se la o masă.
Apoi, supravegheat cu coada ochiului de noua lui asociată, scrise: Între subsemnaţii;
1. Domnişoara Jane Edgerton, prospectoare, cu domiciliul…
— Apropo, întrebă el întrerupându-se, care este domiciliul dumneavoastră?
— Treceţi „Spitalul din Dawson City”. Ben Raddle porni din nou să scrie:
la Spitalul din Dawson City… pe de o parte;
2. Şi domnul Ben Raddle, inginer, domiciliat în Montreal, strada Jacques-Cartier nr. 29… pe de altă parte;
A intervenit următoarea înţelegere:
Edith şi Summy schimbară o privire pe deasupra mesei. Privire plină de bucurie din partea voiosului Summy. Privire scăldată într-o undă de emoţie din partea Edithei, care nu se lăsase înşelată de generosul lor şiretlic.
