V LA BORDUL LUI FOOT BALL

Foot Ball porni în larg la 16 aprilie, cu o întârziere de patruzeci şi opt de ore. Şi dacă acest steamer de o mie două sute de tone nu purta cu el mai mulţi pasageri decât tonele sale, se datora numai opoziţiei inspectorului de navigaţie.

Chiar şi aşa, linia de plutire, însemnată cu un zero tăiat, vopsit pe coca vasului, se afla sub nivelul normal.

Vreme de patruzeci şi opt de ore, macaralele au depus la bord nenumăratele bagaje ale emigranţilor, materiale grele destinate exploatărilor miniere, la care se adăuga o impunătoare cireada de boi, de cai, de măgari şi de reni, fără să mai vorbim de sutele de câini, din rasa Saint-Bernard şi Eschimos, ce urmau să fie înhămaţi la sănii pentru traversarea regiunii lacurilor.

Pe Foot Ball întâlneşti pasageri de toate naţionalităţile: englezi, canadieni, francezi, norvegieni, suedezi, germani, australieni, americani din cele două Americi, unii cu familiile, alţii singuri.

Forfotind pe bordul vaporului, această mulţime îl umplea de o dezordine pitorească.

În cabine fuseseră montate câte trei sau patru paturi, în loc de două. Spaţiul de sub punte avea înfăţişarea unui vast dormitor, cu capre de lemn, printre care fuseseră întinse hamacuri. Cât priveşte puntea, acolo era tare greu să te mişti. Oamenii sărmani, care nu-şi putuseră cumpăra bilete pentru cabină la preţul de treizeci şi cinci de dolari, se înghesuiau de-a lungul tamburilor şi al bastingajelor. Acolo îşi pregăteau câte ceva de mâncare, se spălau, îşi duceau mica lor gospodărie în văzul tuturor.

Ben Raddle izbutise să reţină două locuri într-o cabină de la pupa. În ea se mai afla şi un norvegian, pe nume Royen, proprietar de claim pe Bonanza, unul din afluenţii lui Klondike. Era un om blând şi liniştit, îndrăzneţ şi totodată prevăzător, din rasa aceasta scandinavă, care dobândeşte ce şi-a dorit prin îndelungi strădanii. Venea din Christiania, oraşul său natal, unde îşi petrecuse iarna, şi se întorcea la Dawson City. Nu era un tovarăş de călătorie prea vorbăreţ, dar nici supărător.

Cei doi veri erau fericiţi că nu trebuiau să-şi împartă cabina cu texanul Hunter. De altfel, chiar de ar fi vrut, această împărţeală n-ar fi fost cu putinţă. Împrăştiind dolari în dreapta şi-n stânga, Hunter izbutise să reţină o cabină de patru locuri pentru el şi prietenul lui. Zadarnic încercaseră mai mulţi pasageri să-i înduplece pe aceşti bădărani să le cedeze locurile goale. Pe toţi îi refuzaseră cu brutalitate.

După cum se vede, Hunter şi Malone – astfel se numea însoţitorul texanului – nu se uitau la preţ. Erau în stare să risipească fără noimă, să azvârle cu pumnii, pe mesele de bacara sau de pocher, tot câştigul dobândit de pe urma exploatării claim-ului lor. Fără-ndoială că nici în timpul călătoriei nu vor sta departe de sala de joc de pe vapor.

Foot Ball părăsi portul şi golful Vancouver la ora şase dimineaţa şi înainta prin canal ca să ajungă la capătul de nord al acestuia. De acolo, nu-i rămânea decât să plutească pe lângă ţărmul american, cel mai adesea la adăpostul insulelor Reine Charlotte şi Prince de Galles.

În timpul celor şase zile de călătorie, pasagerii de la pupa n-au avut posibilitatea să părăsească duneta ce li se rezervase. Nu era chip să se plimbe şi pe punte, aceasta fiind înţesată de ţarcurile boilor, cailor, măgarilor, renilor şi traversată în toate direcţiile de haita de câini care umblau urlând printre grupurile de nenorociţi, bărbaţi încă tineri, dar cu pecetea mizeriei pe chip, femei vlăguite, înconjurate de copii bolnăvicioşi. Aceştia nu emigrau pentru a exploata vreun zăcământ pe cont propriu, ci ca să-şi pună braţele în slujba companiilor la care se vor grăbi să se angajeze.

— În fine, spuse Summy Skim în clipa când pachebotul ieşea din radă, tu ai vrut-o, Ben. De data asta, iată-ne de-a binelea în drum spre Eldorado. Facem şi noi parte din această lume a căutătorilor de aur, care nu pare să fie cea mai cumsecade.

— Nici n-ar putea fi altfel, dragul meu Summy, răspunse Ben Raddle. Trebuie s-o luăm aşa cum este.

— Mi-ar plăcea mai mult să n-am de-a face cu ea. Ce naiba, doar nu suntem de teapa lor! Am moştenit un claim, fie! Admit că acest claim ar fi înţesat de pepite! Dar ăsta nu-i un motiv să ne transformăm în căutători de aur.

— Ai dreptate, răspunse Ben Raddle înălţând uşor din umeri, ceea ce nu-l linişti deloc pe Summy Skim.

Acesta stărui:

— Ne ducem în Klondike pentru a vinde claim-ul unchiului Josias, nu-i aşa?… Doamne Sfinte! Numai la gândul că am putea împărtăşi instinctele, pasiunile, obiceiurile acestei gloate de aventurieri…!

— Fii atent, Summy! începi iar să ţii predici, îi zise în glumă Ben Raddle.

— Şi de ce nu, Ben? Da, mi-e groază de această blestemată sete de aur, de această nesăbuită dorinţă de înavuţire care îi face pe oameni să înfrunte atâta mizerie. Parcă-s în întrecere. E o adevărată goană după lozul cel mare, după pepita cea mare… Ah, când te gândeşti că, în loc să plutesc la bordul acestui steamer în drum spre ţinuturi fantastice, acum ar trebui să fiu la Montreal, pregătindu-mă să-mi petrec vara în minunatul Green Valley!

— Mi-ai făgăduit că n-o să-mi reproşezi, Summy.

— Gata, Ben, e pentru ultima oară. De acum înainte nu mă mai gândesc decât să…

— Să ajungi la Dawson City? întrebă Ben Raddle, nu fără oarecare ironie.

— Să mă întorc de acolo, Ben, îi răspunse Summy Skim.

Cîtă vreme Foot Ball plutise pe canal, pasagerii n-au suferit de rău de mare. De abia dacă se simţea ruliul. Dar îndată ce depăşi capul insulei Vancouver, pachebotul fu expus hulei din larg.

Vremea era rece, vântul aspru. Valuri puternice izbeau plaja de pe ţărmul columbian. Rafale de ploaie amestecată cu zăpadă cădeau din abundenţă. Nu-i greu de închipuit ce trebuie să fi îndurat pasagerii de pe punte, cei mai mulţi dintre ei copleşiţi şi de răul de mare. Nici animalele nu erau mai puţin încercate. Printre şuierăturile rafalelor răsuna un adevărat concert de behăieli, nechezaturi, răgete. Câinii alergau şi se rostogoleau pe lângă rufuri, şi nu era chip să-i închizi ori să-i legi. Unii dintre ei se repezeau furioşi la gâtul oamenilor, căutau să-i muşte, astfel că şeful de echipaj trebui să doboare câţiva cu focuri de armă.

În timpul acesta, texanul Hunter şi prietenul său Malone, însoţiţi de o şleahtă de cartofori cu care se împrieteniseră chiar din prima zi, nu se mai dezlipeau din jurul unei mese de monte şi de faro1. Din sala de jocuri, transformată în tripou, se auzeau zi şi noapte certuri şi încăierări de o brutalitate sălbatică.

Cât despre Ben Raddle şi Summy Skim, e de prisos să arătăm că înfruntau cu străşnicie vremea rea. Hotărâţi să observe totul, nu părăseau duneta cât era ziua de lungă şi intrau în cabină doar la căderea nopţii. Nu se mai saturau de spectacolul ce-l oferea atât puntea, cu furnicarul ei de lume, cât şi duneta, pe care se încrucişau exemplare ceva mai puţin pitoreşti, dar mai caracteristice, în marea lor majoritate reprezentanţi ai păturii superioare din această tagmă de aventurieri, încă din primele ceasuri ale traversării remarcaseră doi călători sau mai exact două călătoare, foarte deosebite de lumea din jurul lor. Erau două femei tinere, de douăzeci sau douăzeci şi doi de ani, mai degrabă două fete, probabil surori, judecind după un oarecare „aer de familie”, una brună, cealaltă blondă, amândouă mici de statură şi pe deasupra foarte drăguţe.

Tot timpul se aflau împreună. O zăreai mereu pe cea blondă lângă cea brună, care părea să fie conducătoarea micei lor asociaţii. Dimineaţa se plimbau amândouă la pupa vasului, apoi treceau pe punte, umblând prin mulţimea aceea de oameni sărmani. Se opreau pe lângă mamele împovărate de treburi şi se străduiau să le vină într-ajutor în mod delicat, aşa cum numai femeile ştiu s-o facă.

De multe ori, Ben şi Summy priviseră de sus, de pe dunetă, la acest spectacol emoţionant, şi interesul lor pentru cele două tinere crescuse. Asprimea mediului înconjurător punea în valoare rezerva lor atât de demnă, distincţia lor atât de izbitoare, încât nici unuia dintre oamenii aceea fără căpătâi, de care se izbeau la tot pasul, nu-i trecuse prin minte să se arate nerespectuos cu ele.

Ce căutau pe bordul Foot Ball-ului aceste două tinere încântătoare? Cei doi veri îşi puneau întrebarea fără să-i găsească răspunsul, şi la simpatia pe care începuseră s-o aibă pentru ele se adăuga o curiozitate mereu crescândă.

De altfel, nu poate fi trecut cu vederea că cele două tinere mai aveau şi alţi admiratori printre tovarăşii lor de călătorie. Cel puţin doi dintre ei le acordau o atenţie deosebită, şi aceştia nu erau alţii decât texanul Hunter şi blestematul lui prieten, Malone. De fiecare dată când catadixeau să părăsească masa de joc, pentru a veni să respire în grabă puţin aer proaspăt pe dunetă, făceau câte o nouă demonstraţie. Îşi dădeau coate, aruncau ocheade însoţite de insinuări jignitoare, rostite răspicat şi cu voce tare, dădeau târcoale celor două surori, dar acestea nici nu-i băgau în seamă.

Adesea, Ben Raddle şi Summy Skim fuseseră martorii unor astfel de manifestări şi îşi stăpâniseră cu greu dorinţa de a interveni. Cu ce drept-ar fi făcut-o? În definitiv, Hunter şi Malone nu depăşeau limitele îngăduite în acest mediu, iar persoanele vizate de mojiciile lor nu ceruseră sprijin nimănui.

Prin urmare, cei doi veri se mulţumeau să-i supravegheze de la distanţă pe viitorii lor vecini de la Forty Miles Creek, dar doreau din ce în ce mai mult ca întâmplarea să le îngăduie să intre în vorbă cu tinerele pasagere.

Prilejul se ivi abia a patra zi de la îmbarcare. Foot Ball naviga atunci la adăpostul insulei Reine Charlotte, în condiţii mai puţin aspre, ferit de hula din larg. Dinspre ţărm se înşirau fiorduri asemănătoare celor din Norvegia, care trebuie că-i răscoleau numeroase amintiri din patrie tovarăşului de cabină al lui Summy Skim şi Ben Raddle. În jurul acestor fiorduri se ridicau faleze înalte, cele mai multe împădurite, iar printre ele se zăreau, dacă nu sate, cel puţin nişte cătune de pescari. Pe alocuri se ivea câte o căsuţă izolată ai cărei locuitori, de origine indiană, trăiau din vânat şi pescuit. Când trecea vaporul, aceştia veneau să-şi vândă produsele, găsind cu uşurinţă cumpărători.

Departe, îndărătul falezelor, se profilau prin ceaţă crestele înzăpezite ale munţilor, în vreme ce spre insula Reine Charlotte nu se zăreau decât nişte câmpii întinse ori păduri albite de promoroacă. Ici şi colo, pe malurile înguste ale golfurilor, unde bărcile pescarilor aşteptau vântul prielnic, se arătau câteva pilcuri de colibe. În clipa în care Foot Ball atingea capul insulei Reine Charlotte, cei doi veri intrară în vorbă cu pasagerele ce le stârniseră atâta interes şi simpatie. Lucrurile s-au petrecut în modul cel mai banal, cu prilejul colectei de binefacere organizată de ele în folosul unei biete femei care născuse un copil pe bordul vaporului, de altfel un copil voinic şi sănătos.

Urmată ca de obicei de blonda ei însoţitoare, tânăra cu părul negru veni cu mâna întinsă la Ben şi Summy, aşa cum procedase şi cu ceilalţi călători. După ce îşi dădură obolul, Ben Raddle intră în vorbă cu ele, fără alte formalităţi, şi căpătă lămuririle pe care le dorea. Într-o clipă, află că cele două fete nu erau surori, ci verişoare primare, că erau de aceeaşi vârstă, cu o diferenţă de câteva zile, că numele lor de familie era Edgerton, că pe cea blondă o chema Edith, iar pe cea brună Jane.

Toate acestea i le-a spus Jane în câteva cuvinte simple şi precise, fără să şovăie sau să se simtă încurcată; apoi se îndepărtă urmată îndeaproape de verişoara sa, care nu scosese o vorbă.

Dar destăinuirile primite nu satisfăceau câtuşi de puţin curiozitatea lui Ben şi a lui Summy. Dimpotrivă, cercul lor de presupuneri se lărgise şi mai mult. Edgerton, aşa se numeau cei doi fraţi despre care se vorbise foarte mult în America la un moment dat. Oameni de afaceri îndrăzneţi, ei dobândiseră în câteva ceasuri o avere uriaşă de pe urma unei speculaţii asupra bumbacului, avere pe care au păstrat-o timp îndelungat. Apoi, soarta li s-a schimbat dintr-o dată, ruina a luat locul bogăţiei, iar fraţii Edgerton au dispărut în mulţimea anonimă care a înghiţit şi va înghiţi încă mulţi ca ei. Exista oare vreo legătură între vestiţii miliardari şi tinerele pasagere de pe Foot Ball?

Nu era greu de aflat răspunsul la această întrebare. Gheaţa fusese spartă şi, oricum, în preajma cercului polar, nu e cazul să te împiedici prea mult de chestiuni protocolare. Aşadar, la mai puţin de un ceas de la prima întrevedere, Ben Raddle se adresă Janei Edgerton şi-şi reluă cercetările, punându-i întrebări directe.

Răspunsurile nu se lăsară aşteptate. Da, Edith şi Jane erau într-adevăr fiicele celor doi „regi ai bumbacului”, cum fuseseră numiţi odinioară părinţii lor. În vârstă de douăzeci şi doi de ani, fără să le fi rămas nici un grăunte din aurul pe care aceştia îl întorseseră cu lopata, fetele erau singure pe lume, fără familie, orfane, mamele lor fiind moarte de multă vreme, iar fraţii Edgerton pierind, cu cinci luni în urmă, într-un accident de cale ferată.

În vreme ce Ben punea întrebări, iar Jane îi răspundea, Edith şi Summy tăceau. Poate mai sfioşi, în orice caz cu o expresie mai puţin hotărâtă, păreau, într-adevăr, opusul celor doi interlocutori.

— Domnişoară Edgerton, aţi considera indiscret din partea mea, continuă Ben Raddle discuţia, dacă v-aş spune că eu şi vărul meu am fost tare uimiţi când v-am văzut pe Foot Ball şi dacă v-am întreba cu ce scop aţi pornit în această lungă şi grea călătorie?

— Deloc, răspunde Jane Edgerton. Doctorul Pilcox, medicul care l-a îngrijit pe vremuri pe unchiul meu, numit de curând director la spitalul din Dawson City, i-a oferit un post de infirmieră verişoarei mele Edith, care a acceptat de îndată şi a pornit la drum fără întârziere.

— La Dawson City?

— Da, la Dawson City.

Privirile celor doi veri, a lui Ben Raddle calmă, a lui Summy Skim tulburată de uimire, se îndreptară spre blonda Edith care susţinu liniştită aceste priviri, fără să pară câtuşi de puţin stânjenită. Aveau acum posibilitatea să se uite bine la tânăra fată şi, pe măsură ce-şi prelungeau cercetarea, fapta ei îndrăzneaţă nu li se mai părea atât de necugetată. Încetul cu încetul, descopereau sufletul ascuns îndărătul chipului ei gingaş. De bună seamă, Edith se deosebea de verişoara ei. Nu avea privirea ei cutezătoare, glasul ei convingător, atitudinea ei hotărâtă. Dar un observator atent n-ar fi pus la îndoială că era tot atât de energică şi de voluntară. Deşi se manifestau deosebit, aveau acelaşi caracter. Una se distingea prin hotărâre şi acţiune, cealaltă prin chibzuinţă şi bună rânduială. Văzând fruntea ei netedă, de formă puţin pătrată, ochii ei albaştri, cu priviri inteligente, înţelegeai că toate gândurile, toate impresiile noi trebuiau să-şi ocupe, în mod automat, locul lor în nişte sertăraşe speciale, bine etichetate, din care Edith Edgerton putea să le scoată la nevoie, fără să dibuie, aşa cum le-ar fi scos dintr-un dulap bine rânduit, şi că acest cap încântător dispunea de toate calităţile unui clasor perfecţionat. Fără-ndoială, fata asta blondă avea pronunţate însuşiri de organizator şi puteai fi sigur că va aduce mari servicii spitalului din Dawson City.

— E-n regulă! exclamă Ben Raddle, fără să arate nici cea mai mică uimire. Dar dumneavoastră, Miss Jane, aveţi de gând să vă consacraţi viaţa tot alinării celor suferinzi?

— Oh! Eu sunt într-o situaţie şi mai proastă decât Edith, nu mi s-a oferit nici o slujbă. Fiindcă nu mă mai leagă nimic de Sud, m-am hotărît să plec cu ea, să-mi caut norocul în Nord, asta-i tot.

— Dumnezeule, în ce fel?

— La fel ca toată lumea, domnule, făcînd prospecţiuni, răspunse Jane liniştită.

— Asta-i bună! exclamă Summy, de-a dreptul uluit. Respectul pentru adevăr ne sileşte să spunem că lui Ben Raddle i-a trebuit toată stăpânirea de sine pentru a nu-l imita pe vărul său şi pentru a-şi respecta principiul după care un bărbat, demn de acest nume, nu trebuie să se mire niciodată de nimic. Tânăra asta firavă să facă prospecţiuni!

Între timp, jignită parcă de exclamaţia nepotrivită a lui Summy Skim, firava tânără se întoarse către el.

— Şi de ce vă miraţi? întrebă ea pe un ton cam bătăios.

— Dar… Miss Jane… bâigui Summy, încă năucit, doar nu vă gândiţi să… O femeie…!

— Şi mă rog, domnule, de ce n-ar face o femeie ceea ce veţi face şi dumneavoastră? i se adresă Jane, fără să-şi piardă cumpătul.

— Eu!… se împotrivi Summy. Dar eu nu prospectez!… Dacă am ajuns proprietarul unui claim şi dacă mă duc în ţinutul acela diavolesc, o fac împotriva voinţei mele, vă rog să mă credeţi. Tot ce doresc e să mă întorc cât mai repede.

— Fie! încuviinţă Jane, cu o undă de dispreţ în glas. Dar nu sunteţi singurul aflat aici. Ceea ce pe dumneavoastră vă îngrozeşte, mii de bărbaţi o fac. De ce n-ar putea s-o facă şi o femeie?

— Doamne!… bâigui din nou Summy. Mi se pare că… Puterea… Sănătatea… Chiar şi îmbrăcămintea, ce naiba…!

— Sănătatea? răspunse Jane Edgerton. Vă doresc să fiţi la fel de sănătos ca mine. Puterea? Jucărioara pe care o am în buzunar mă face mai puternică decât şase atleţi la un loc. Cât despre îmbrăcăminte, nu văd întrucât a mea ar fi mai prejos decât a dumneavoastră. Poate că există pe lume mai multe femei în stare să poarte pantaloni, decât bărbaţi demni să îmbrace fustele noastre!

Rostind aceste vorbe, Jane Edgerton – desigur, o îndârjită feministă – puse capăt întrevederii cu o înclinare din cap către Summy, redus la tăcere, schimbă o strângere de mână cu Ben Raddle şi se depărta urmată de tăcuta ei verişoară, care, în timpul acestui sfârşit de conversaţie, nu încetase să zâmbească liniştită.

Între timp Foot Ball depăşise capul de nord al insulei Reine Charlotte. Străbătând strâmtoarea Dixon, închisă la nord de insula Prince de Galles, fură expuşi din nou valurilor din larg; dar pentru că vântul sufla de la nord-est, venind dinspre uscat, zdruncinăturile tangajului şi ale ruliului erau mai puţin violente.

Denumirea de Prince de Galles este dată unui arhipelag destul de întortocheat, care se termină la nord într-un pâlc de insuliţe.

Dincolo de el se întinde insula Baranof, pe care ruşii au înălţat fortul Noul Arhanghelsk şi al cărui oraş principal, Sitka, a devenit capitala provinciei, de pe vremea când Alaska a fost cedată Statelor Unite de către imperiul moscovit.

În seara de 19 aprilie, Foot Ball trecu prin faţa portului Simpson, ultima aşezare canadiană de pe litoral. Peste câteva ceasuri intra în apele statului american Alaska, iar la 20 aprilie, dis-de-dimineaţă, făcea escală în portul Vrangel, la gurile lui Stikeen River.

Oraşul număra pe atunci doar vreo patruzeci de case, câteva joagăre în funcţiune, un hotel, un cazinou şi nişte tripouri pline de muşterii în timpul verii.

La Vranghel debarcă prospectorii doritori să ajungă în Klondike pe linia Telegraph Creek, în loc să se îndrepte spre lacurile situate dincolo de Skagway. Dar drumul acesta nu măsoară mai puţin de patru sute treizeci de kilometri, care trebuiesc străbătuţi în condiţii foarte grele, ce-i drept, mai puţin costisitoare. Astfel, deşi li se spusese că drumul săniilor nu putea fi încă folosit, vreo cincizeci de emigranţi părăsiră vaporul, hotărâţi să înfrunte primejdiile şi oboseala prin nesfârşitele întinderi din nordul Columbiei.

Începând de la Vranghel, canalul devine mai îngust, cotiturile se înmulţesc. Foot Ball a trebuit să se strecoare printr-un adevărat labirint de insuliţe până să ajungă la Juneau, sat pe cale de a deveni târg, apoi oraş, numit astfel de către întemeietorul său, în anul 1882.

Cu doi ani în urmă, acelaşi Juneau şi camaradul său, Richard Harris, descoperiseră zăcămintele din Silver Bow Bassin, de unde se întorceau, după câteva luni, cu pepite în valoare de şaizeci de mii de franci aur.

De atunci datează prima invazie de prospectori, atraşi de răsunetul acestei descoperiri şi de exploatarea pământurilor aurifere din ţinutul Cassiar, începută înaintea celor din Klondike. Foarte curând, mina de la Tread Viile, lucrată de două sute patruzeci de ciocane pneumatice, ajunsese să macine până la o mie cinci sute de tone de cuarţ în douăzeci şi patru de ore, producând un venit de aproape două milioane cinci sute de mii de franci.

Când Ben Raddle îi povesti despre minunatele rezultate obţinute pe acest teritoriu, Summy Skim răspunse:

— Drept să-ţi spun, mi-e necaz că unchiului Josias nu i-a dat prin minte să treacă pe aici, când se îndrepta spre viitorul lui claim de pe Forty Miles Creek.

— De ce, Summy?

— Fiindcă probabil s-ar fi oprit aici, iar astăzi am face şi noi ca el.

Cuvintele lui Summy Skim nu erau lipsite de temei. Şi de-ar fi fost nevoiţi să meargă numai până la Skagway, n-ar fi avut de ce se plânge. Dar adevăratele chinuri de abia acolo vor începe, când vor trebui să străbată trecătorile din masivul Chilkoot şi să ajungă la malul stâng al Yukonului, mergând pe drumul lacurilor.

Şi totuşi, cât de grăbiţi erau aceşti călători să se aventureze în regiunea scăldată de marele fluviu al Alaskăi! Gândindu-se la viitor, nu-şi imaginau deloc oboseala, încercările, primejdiile, dezamăgirile. Pentru ei, mirajul aurului se înălţa din ce în ce mai sus la orizont.

După ce părăsi portul Juneau, pachebotul urcă din nou pe canal, care pentru vasele de un anumit tonaj se termină la Skagway, unde urma să sosească a doua zi, dar pe care vapoarele mai mici pot să înainteze până la târguşorul Dyea. Spre nord-vest strălucea gheţarul din Muir, înalt de două sute patruzeci de picioare, ale cărui avalanşe zgomotoase se rostogolesc fără încetare în Pacific.

În această ultimă seară a călătoriei, în sala de jocuri se încinsese o partidă grozavă şi mulţi dintre cei care o frecventaseră în timpul traversării aveau să-şi piardă acolo ultimul sfanţ. Printre aceşti jucători înrăiţi, bineînţeles că se numărau texanii Hunter şi Malone. Ce-i drept, nici ceilalţi nu erau mai de soi şi ar fi fost greu să faci vreo deosebire între aceşti aventurieri, care se adunau de obicei prin tripourile din Vancouver, Vranghel, Skagway şi Dawson City.

După zgomotele ce veneau din sala de jocuri, nu încăpea nici o îndoială că acolo se petreceau nişte scene foarte tari. Răsunau strigăte, insulte grosolane; se părea că însuşi căpitanul vasului va fi silit să intervină. Ceilalţi pasageri socotiră că e mai prudent să stea închişi în cabinele lor.

Pe la ceasurile nouă, Ben Raddle şi Summy Skim se hotărâră să intre şi ei în cabină. Când deschiseră uşa salonului cel mare, pe care trebuiau să-l străbată, le zăriră la celălalt capăt pe Jane şi Edith, care, tot atunci, se îndreptau spre cabina lor. Cei doi veri merseră spre ele să le ureze noapte bună, când, deodată, uşa de la sala de jocuri se deschise zgomotos şi prin ea năvăliră în salon vreo doisprezece jucători. În fruntea lor se afla Hunter, aproape beat şi foarte înfierbântat. Ţinând în mâna stingă un portofel îndesat cu bancnote, urla cât îl ţinea gura un adevărat marş triumfal. Gloata de bezmetici venea în urma lui, aclamându-l furtunos.

— Hip! Hip! Hip! scanda Malone.

— Uraaa! strigau toţi ceilalţi într-un glas.

— Uraaa! repeta Hunter.

Apoi, pierzându-şi cu desăvârşire controlul, strigă cu glas tunător;

— Steward! Şampanie!… Zece, douăzeci, o sută de sticle de şampanie! Am curăţat tot în seara asta!… Tot! Tot! Tot!

— Tot! Tot! Tot! mugi ca un ecou gloata.

— Şi poftesc pe toată lumea, pasagerii şi echipajul, de la căpitan până la ultimul mus.

Salonul se umpluse acum de pasageri care veniseră atraşi de zgomot.

— Uraaa!… Bravo, Hunter! strigau aventurierii, bătând frenetic din palme şi din picioare.

Acesta nu-i mai asculta. Deodată, le descoperise pe Edith şi Jane.

Edgerton pe care mulţimea le împiedicase să se retragă. Se năpusti înainte, o prinse cu brutalitate pe Jane de mijloc şi strigă:

— Da, poftesc pe toată lumea, fără să te uit nici pe tine, frumoasă copilă…

În faţa acestui atac neaşteptat, Jane Edgerton nu se pierdu cu firea, îşi trase pumnii îndărăt, apoi îl lovi pe mizerabil drept în faţă, după cele mai corecte reguli ale boxului. Dar ce puteau face minutele ei slabe împotriva unui bărbat ieşit din minţi, căruia alcoolul îi sporea şi mai mult puterea!

— Aşa… mârâi Hunter, eşti rea, frumoaso! Deci va trebui să… Dar nu-şi sfârşi vorba. O mână puternică se înfipse în pieptul lui Hunter. Neputincios, acesta se rostogoli pe jos, la zece paşi.

În salon se aşternuse liniştea. Toţi priveau la cei doi adversari, unul binecunoscut pentru violenţa lui, celălalt care îşi dovedise acum puterea. Hunter se ridică puţin năucit, scoţându-şi cuţitul de la cingătoare, dar un nou incident veni să-i schimbe pornirile bătăioase.

Cineva cobora de pe punte şi trosniturile scărilor vesteau, fără-ndoială, că sosea căpitanul, atras de gălăgie. Hunter ciuli urechea, apoi, înţelegând că nu mai poate continua, se uită la acest adversar, al cărui atac fusese atât de neaşteptat încât nici nu avusese timp să-i vadă chipul.

— Ah!… Dumneata erai!… zise el, recunoscându-l pe Summy Skim.

Apoi, vârându-şi arma în teacă, adăugă cu un glas plin de ameninţări:

— O să ne mai întâlnim noi, prietene! împietrit, Summy părea că nu auzise nimic.

Ben Raddle îi veni într-ajutor.

— Când şi unde doriţi, îi spuse el apropiindu-se.

— La Forty Miles Creek, domnilor de la 129! strigă Hunter în timp ce se grăbea să părăsească salonul.

Summy tot nemişcat rămăsese. El, care în condiţii normale n-ar fi strivit nici o muscă, era pur şi simplu uluit de propria-i violenţă. Jane Edgerton se apropie de el.

— Thank you, sir1, spuse ea pe tonul cel mai natural, strângându-i bărbăteşte mâna.

— Oh! Vă mulţumesc şi eu, domnule, repetă Edith cu emoţie în glas, strângându-i cealaltă mână.

La această dublă atingere, Summy reveni cu picioarele pe pământ. Dar îşi dădea oare seama de cele petrecute? Zâmbind năuc, de parcă ar fi picat atunci din lună, rosti cu o desăvârşită politeţe:

— Bună seara, domnişoarelor!

Din păcate politeţea lui n-a mai fost primită de cele două fete, deoarece ele părăsiseră încăperea cu treizeci de secunde înainte ca Summy să-şi dea seama de prezenţa lor.