VII MUNTELE CHILKOOT.

Pe bună dreptate, Bill Stell preferase trecătoarea Chilkoot în locul trecătorii White. Aceasta din urmă, ce-i drept, se deschidea chiar de la ieşirea din Skagway, în vreme ce prima începea abia la Dyea; dar, după pasul White, până să ajungi la lacul Bennet,mai rămân de parcurs vreo opt leghe, în condiţii îngrozitoare. În schimb, de la pasul Chilkoot până la lacul Lindeman nu-s decât şaisprezece kilometri şi de la acesta la lacul Bennet, al cărui capăt se află la o distanţă de numai trei kilometri, poţi ajunge fără prea multă osteneală.

Nu-i mai puţin adevărat că pentru a trece prin pasul Chilkoot, mai anevoios decât pasul White, trebuie să te caţări pe un perete aproape vertical, înalt de o mie de picioare, dar lucrul acesta nu-i va împiedica pe călătorii noştri, care nu aveau de cărat materiale grele. În schimb, dincolo de Chilkoot vor găsi un drum destul de bine întreţinut care duce la lacul Lindeman. Aşadar, această primă parte a călătoriei, peste bariera muntoasă a teritoriului, chiar dacă va fi obositoare, va fi în schimb lipsită de greutăţi deosebite.

Pe 27 aprilie, la şase dimineaţa, Bill Stell dădu semnalul de pornire. Edith şi Jane Edgerton, Summy Skim şi Ben Raddle, Cercetaşul şi cei şase angajaţi ai lui părăsiră Skagway-ul şi apucară pe drumul spre Chilkoot. Două sănii trase de catâri erau de ajuns pentru această parte a călătoriei, care sfârşea la capătul de sud al lacului Lindeman, unde-şi stabilise Bill Stell principalul loc de popas. Distanţa nu putea fi străbătută în mai puţin de trei-patru zile, în condiţiile cele mai prielnice.

Una din sănii căra bagajele. Cealaltă era rezervată celor două tinere, înfofolite într-un morman de pături şi blănuri care să le apere de vântul puternic. Niciodată nu-şi închipuiseră că vor călători în asemenea condiţii, şi, scoţând de sub blănuri vârful năsucului înroşit, Edith încercă în câteva rânduri să-i adreseze lui Summy Skim cuvinte de mulţumire, pe care acesta se făcea că nu le aude. El şi Ben Raddle erau tare bucuroşi că le puteau fi de folos. Ce plăcută tovărăşie la un asemenea drum îngrozitor! Chiar şi Bill Stell era încântat.

De altfel, Cercetaşul îi mărturisise Edithei cu câtă nerăbdare era ea aşteptată la Dawson City. Spitalul era arhiplin şi multe infirmiere fuseseră atinse de diferitele molime ce bântuiau oraşul. În mod deosebit, febra tifoidă înspăimânta pe atunci capitala ţinutului Klondike. Printre nefericiţii emigranţi care soseau anemiaţi, istoviţi, după ce-şi lăsaseră pe drum atâţia dintre tovarăşii lor, victimele se numărau cu sutele.

„Încântător ţinut! îşi spuse Summy Skim. Şi încă noi îl vom cunoaşte doar în trecere!… Dar micuţele astea, care vor trebui să înfrunte asemenea primejdii şi care poate că nu se vor mai întoarce niciodată…!”.

Socotiseră că nu e nimerit să-şi facă provizii de alimente pentru timpul în care vor traversa muntele, ca să nu aibă prea multe greutăţi de cărat pe pantele lui abrupte. Cercetaşul cunoştea nişte popasuri improvizate unde se găsea de mâncare la nevoie, chiar adăpost pentru noapte. Ce-i drept, preţurile sunt foarte piperate. Se plăteşte cincizeci de cenţi un pat, de fapt o simplă scândură, şi un dolar prânzul, alcătuit invariabil din slănină cu pâine nedospită. Din fericire, asemenea condiţii de „confort” sunt de neînlăturat doar câteva zile. Caravana lui Bill Stell va fi scutită de acest regim după ce va ajunge în regiunea lacurilor.

Vremea era friguroasă, bătea un vânt de gheaţă, iar temperatura se menţinea la 10 grade centigrade sub zero. După ce vor fi pătruns în aşa-numita „urmă”, săniile vor putea aluneca pe zăpada bătătorită şi asta va înlesni mult sarcina animalelor de tracţiune. Urcuşul e într-adevăr abrupt. De aceea numeroşi catâri, câini, cai, boi, reni îşi dau duhul, iar pasul Chilkoot, ca şi pasul White, este presărat de cadavrele lor.

Părăsind oraşul Skagway, Cercetaşul se îndreptase spre Dyea, urmând malul răsăritean al canalului. Săniile lui, mai puţin încărcate decât altele care urcau spre vârf, ar fi putut să le întreacă pe acestea. Dar era o înghesuială de nedescris. Printre rafalele ce se dezlănţuiau furioase în aceste defileuri înguste, înălţând vârtejuri orbitoare de zăpadă, vedeai tot felul de vehicule răsturnate, aşezate de-a curmezişul drumului, animale care nu voiau să înainteze în ciuda loviturilor primite şi a strigătelor, încercări furioase ale unora de a-şi croi loc de trecere, împotrivirile altora, materiale ce trebuiau descărcate apoi încărcate din nou, certuri şi încăierări în cursul cărora se azvârleau injurii şi lovituri, uneori chiar şi gloanţe de revolver. Existau atâtea piedici care barau drumul, încât te vedeai silit să-ţi potriveşti viteza după cel ce înainta mai încet. Pe deasupra, mai erau şi atelajele de câini care se încurcau unele într-altele – şi cât timp nu-şi pierdeau conducătorii lor ca să-i descâlcească, în urletele acestor animale pe jumătate sălbatice!

Distanţa care desparte Skagway de trecătoare este scurtă şi, cu toate greutăţile drumului, ea poate fi străbătută în câteva ceasuri. Astfel, înainte de ora prânzului, caravana lui Bill Stell poposea la Dyea. Pe atunci aceasta nu era decât o îngrămădire de colibe aşezate la capătul canalului. Dar ce forfotă nemaipomenită! Mai bine de trei mii de emigranţi se înghesuiau în acest embrion de oraş de la marginea pasului Chilkoot.

Pe bună dreptate, Cercetaşul dorea să plece cât mai degrabă din Dyea, ca să profite de vremea friguroasă ce înlesnea alunecuşul săniilor. La ceasurile prânzului porniră din nou, Ben Raddle şi Summy Skim pe jos, cele două fete în sanie. Ar fi fost cu neputinţă să nu admiri priveliştile sălbatice şi măreţe pe care le dezvăluia fiecare cotitură a defileului, desişurile de pini şi de mesteceni acoperiţi de chiciură ce se întindeau spre culmi, torentele pe care gerul nu izbutise să le îngheţe şi care izbucneau tumultuos până în fundul prăpăstiilor, atât de adânci încât nu le vedeai fundul.

Sheep Camp se afla la o depărtare de numai patru leghe. Nu-ţi trebuiau mai mult de câteva ceasuri ca să le străbaţi, deşi trecătoarea se desfăşura în pante foarte abrupte şi atelajele se opreau la tot pasul. Cu mare greu izbuteau conducătorii lor să le urnească din loc.

În timp ce mergeau, Ben Raddle şi Summy Skim discutau cu Cercetaşul. La o întrebare de-a lor, acesia răspunse:

— Nădăjduiesc să ajungem la Sheep Camp către orele cinci sau şase. Vom rămâne până dimineaţă.

— Există acolo vreun han unde ar putea să se odihnească puţin tovarăşele noastre de drum? întrebă Summy Skim.

— Desigur, răspunse Bill Stell, Sheep Camp este un loc de popas pentru emigranţi.

— Dar este sigur că vom găsi locuri?

— Mă cam îndoiesc, afirmă Cercetaşul. De altfel, hanurile astea nu sunt prea plăcute. Cred că ar fi mai bine să ne întindem corturile şi să înnoptăm în ele.

— Domnilor, spuse Edith care auzise această discuţie, nu vreau să aveţi supărări din pricina noastră.

— Supărări! răspunse Summy Skim. Cu ce ne-aţi putea supăra? N-avem cu noi două corturi? Unul va fi al dumneavoastră. Noi ne vom adăposti în celălalt.

— Şi cu cele două sobiţe care vor arde până-n zori, adăugă Bill Stell, nu trebuie să ne temem de ger, oricât ar fi de aspru.

— Atunci e bine, încuviinţă Jane, luând la rândul ei cuvântul. Dar să fie înţeles de la început că nu trebuie să ne menajaţi. Doar nu suntem musafiri. Suntem asociaţi şi, ca atare, nu ni se cuvine nici mai multă, nici mai puţină atenţie decât celorlalţi. De va trebui să călătorim şi noaptea, o vom face. Vrem să fim tratate ca nişte bărbaţi, şi orice încercare de cavalerism faţă de noi o vom socoti drept insultă.

— Liniştiţi-vă, declară Summy Skim râzând, şi fiţi încredinţată că nu vă vom scuti nici de neplăceri, nici de oboseală. La nevoie, vom inventa ceva!

Caravana ajunse la Sheep Camp pe la orele şase. La sosire, animalele erau extenuate. Se grăbiră să le scoată hamurile şi oamenii lui Bill Stell se ocupară de hrana lor. Cercetaşul avusese dreptate, afirmând că hanurile din satul acesta erau lipsite de orice confort. De altfel, erau şi arhipline. Bill Stell porunci să fie întinse cele două corturi la adăpostul copacilor, puţin în afara satului, ca să nu fie tulburaţi de zgomotul asurzitor al mulţimii.

Din această clipă, Edith şi Jane îşi asumară iniţiativa. Prin grija lor, cît ai clipi din ochi, păturile şi pieile de pe sănii fură transformate în culcuşuri destul de moi, iar sobiţele porniră să duduie în chip foarte plăcut. Chiar dacă se mulţumiră cu friptură rece, băuturile calde, ceaiul şi cafeaua nu le lipsiră. Apoi bărbaţii îşi aprinseră pipele şi seara se prelungi tihnită, în ciuda termometrului care scăzuse afară la 17° sub zero.

Câte chinuri trebuie că îndurau sutele de emigranţi ce nu-şi putuseră găsi adăpost la Sheep Camp! Câte femei, copii, sleiţi de oboseală încă de la începutul călătoriei, nu-i vor mai apuca sfârşitul!

Cercetaşul stabili plecarea pentru a doua zi în zori, socotind s-o ia înaintea mulţimii prin trecătoarea Chilkoot. Vremea se menţinea friguroasă şi uscată, dar chiar de-ar fi fost să coboare şi mai mult termometrul, era de o sută de ori de preferat rafalelor de vânt, vârtejurilor de zăpadă, viscolelor puternice, atât de temute în regiunile înalte din America de Nord.

Cortul Janei şi al Edithei era strâns când cei doi veri ieşiră dintr-al lor. Se pregăti îndată cafeaua, pe care o băură fierbinte, apoi dispăru şi cel de al doilea cort. Câteva minute mai târziu, fără ca bărbaţii din caravană să fi contribuit cu ceva, toate lucrurile erau încărcate pe sănii, bine rânduite, în aşa fel încât fiecare obiect să ocupe cât mai puţin loc şi să poată fi scos cu uşurinţă, fără a le răscoli pe celelalte. Ben Raddle, Summy Skim, până şi Bill Stell erau de-a dreptul uimiţi de asemenea îndemânare. Primul, văzând metoda desăvârşită a „asociatelor”, începea chiar să-şi spună că învoiala pe care o semnase din generozitate s-ar putea transforma, la urma urmelor, într-o excelentă afacere. Cât despre Summy Skim, acesta admira încântat mişcările tinerelor lui tovarăşe, pe care le urma pas cu pas, cu mâinile goale, oferindu-le stăruitor, dar mereu cu întârziere, ajutorul lui, pe care ele îl refuzau râzând.

Nici în ziua aceea n-aveau să înainteze mai repede decât în ajun. Peretele devenea tot mai abrupt pe măsură ce înaintau spre vârful masivului. Catârii abia izbuteau să tragă săniile pe un teren neregulat, bolovănos, plin de făgaşuri, pe care dezgheţul l-ar fi făcut cu neputinţă de parcurs.

Mereu acelaşi furnicar de oameni, aceeaşi zarvă, aceleaşi piedici care fac trecerea prin pasul Chilkoot atât de anevoioasă. Mereu opriri nedorite, îndelungi uneori, când vreo încâlceală de sănii şi atelaje se ivea de-a curmezişul drumului. În repetate rânduri, Cercetaşul şi oamenii săi trebuiră să dea o mână de ajutor ca să-şi croiască loc de trecere.

Pe marginea potecii, cadavrele de catâri se înşirau din ce în ce mai numeroase, pe măsură ce urcau mai sus. Unele după altele, bietele animale cădeau răpuse de frig, de oboseală şi de foame, iar câinii înhămaţi la sănii, cu toate împotrivirile conducătorilor, se năpusteau asupra acestei hrane neaşteptate şi se încăierau urlând pentru ultimele rămăşiţe.

Dar un spectacol şi mai trist, destul de des întâlnit, îl oferea trupul vreunui emigrant mort de frig şi oboseală, părăsit la poalele unui copac sau în fundul prăpăstiilor. O crăpătură a stratului de zăpadă, din care ieşea la iveală un picior, o mână sau o bucată de îmbrăcăminte, era singura urmă care arăta locul unui mormânt trecător, pe care prima adiere a primăverii îl va dezgoli. La început, fără să vrei, privirile îţi erau atrase de aceste imagini sinistre, apoi, încetul cu încetul, obişnuinţa îşi făcea efectul şi treceai pe lângă ele mult mai indiferent.

Uneori întâlneai familii întregi, bărbaţi, femei, copii, neputincioşi să meargă mai departe, care zăceau pe pământul îngheţat fără ca nimeni să le întindă o mână. Neobosite, Edith şi Jane, împreună cu tovarăşii lor, se străduiau să-i ajute pe aceşti nenorociţi, să-i readucă la viaţă cu puţin rachiu. Dar ce puteau face ei pentru mulţimea de dezmoşteniţi ai soartei?

Curând trebuiau să-i lase în plata Domnului şi să continue obositorul urcuş al acestei poteci a morţii.

Din cinci în cinci minute erau siliţi să se oprească, fie pentru a le da catârilor răgaz să răsufle, fie datorită înghesuielii. Pe alocuri, la cotituri bruşte, defileul devenea atât de îngust încât materialele purtate de unii dintre emigranţi n-aveau loc să treacă. Părţile principale ale ambarcaţiunilor demontabile depăşeau lăţimea potecii. De aici necesitatea de a le descărca de pe sănii şi de a le trage una câte una cu ajutorul animalelor de povară. Tot de aici şi o mare pierdere de timp pentru celelalte atelaje. Prin alte locuri panta era atât de abruptă încât unghiul de înclinaţie depăşea patruzeci şi cinci de grade. Atunci, deşi potcovite anume pentru gheaţă, animalele se împotriveau sau încercau să apuce pe altă cale. Nu le puteai face să atace urcuşul decât îndemnându-le cu strigăte şi lovituri de bici, iar colţurile potcoavelor lăsau pe zăpadă urme adînci pătate de picături de sânge.

Seara, pe la cinci, Cercetaşul opri caravana. Rupţi de oboseală, catârii nu mai puteau înainta nici un pas, deşi povara lor era mult mai uşoară decât a altora. Pe partea dreaptă a trecătorii se afla o vâlcea împădurită de copaci răşinoşi. Sub frunzişul lor, corturile vor fi la adăpost de vijelia care era de temut, datorită creşterii temperaturii. Bill Stell cunoştea locul acesta, în care înnoptase de mai multe ori. Tabăra fu aşezată după indicaţiile date de el.

— Ţi-e teamă de vânt? îl întrebă Ben Raddle.

— Da, la noapte va fi vreme proastă şi nici o măsură de prevedere nu-i de prisos împotriva furtunilor de zăpadă care se prăvălesc aici ca într-o pâlnie.

— Noi vom fi totuşi la adăpost în această vâlcea, observă Summy Skim.

— De asta am şi ales-o, răspunse Bill Stell.

Experienţa Cercetaşului nu-l înşelase. Furtuna, care se dezlănţui pe la şapte seara şi dură până dimineaţa la cinci, a fost îngrozitoare. Era însoţită de vârtejuri de zăpadă care nu ţi-ar fi îngăduit să vezi nici la doi metri. Cu mare greutate izbutiră să menţină sobiţele aprinse, căci furia vântului întorcea fumul înăuntru, şi nu era deloc uşor să te duci după lemne pe o asemenea vreme. Corturile n-au avut nimic de suferit şi aceasta numai datorită lui Summy Skim şi Ben Raddle. Cei doi veri şi-au petrecut o bună parte din noapte pe afară, supraveghindu-le, de teamă că vântul l-ar putea smulge pe cel sub care se adăposteau fetele.

Aşa s-a întâmplat însă cu cea mai mare parte din corturile înălţate în afara vâlcelei. Abia când se lumină de ziuă îşi dădură seama de însemnătatea distrugerilor pricinuite de furtună. Vedeai animale de povară, cu piedicile rupte, împrăştiate în toate direcţiile, sănii răsturnate, unele până în fundul prăpăstiilor de la marginea drumului, în care mugeau torentele, familii întregi plângând, cerând în zadar un ajutor ce nu stătea în puterea nimănui să li-l dea; era un adevărat dezastru.

— Bieţii oameni!… Bieţii oameni!… şopteau fetele. Ce-o să se întâmple oare cu ei?

— Asta nu e treaba noastră, rosti Cercetaşul pe un ton morocănos, ascunzându-şi mila neputincioasă sub o asprime de suprafaţă. Şi pentru că tot nu-i putem ajuta cu nimic, e mai bine să pornim cât mai degrabă.

Fără să mai întârzie, dădu semnalul de plecare şi caravana atacă din nou urcuşul.

Spre ziuă, furtuna se potolise. Vântul sufla dinspre nord-est şi termometrul scăzuse brusc la 12° sub zero, aşa cum se întâmplă în regiunile acestea înalte. Stratul gros de zăpadă care acoperea pământul se întărise ca piatra. Dincolo de povârnişuri, pădurea făcuse loc unor nesfârşite întinderi albe, a căror strălucire te orbea. Călătorii care nu aveau la ei ochelari cu lentile albastre erau nevoiţi să-şi mânjească pleoapele şi genele cu negreală de cărbune.

Urmând sfatul Cercetaşului, Ben Raddle şi Summy Skim luară această măsură de prevedere; dar n-a fost chip să le convingă pe Jane şi Edith să facă la fel.

— Cum o să mai descoperiţi dumneavoastră pepitele, domnişoară Jane, dacă o să faceţi o oftalmie de toată frumuseţea? stărui zadarnic Ben Raddle.

— Iar dumneavoastră, domnişoară Edith, cum o să mai puteţi îngriji de bolnavi? adăugă Summy Skim. Ascultaţi-l pe Bill, de hatârul nostru, domnişoară, Sunt încredinţat că ni se va întâmpla ceva rău în ţinutul ăsta de iad şi că va veni o zi în care vom avea nevoie de dumneavoastră ca infirmieră, la spitalul din Dawson.

Zadarnică osteneală! Cele două fete au găsit cu cale că e mai bine să-şi vâre în întregime capul sub glugi, renunţând la simţul vederii, decât să se mânjească astfel. Iată o dovadă în plus, dacă mai e nevoie, că nici la cele mai emancipate femei eterna cochetărie nu-şi pierde niciodată drepturile.

În seara de 29 aprilie, caravana se opri pe vârful muntelui Chilkoot şi Cercetaşul hotărî să înnopteze acolo. A doua zi vor lua măsurile necesare pentru a coborî versantul de nord.

În locul acela, în întregime descoperit şi expus asprimii gerului, era o înghesuială de nedescris. Peste trei mii de emigranţi se adunaseră pe culme. Acolo îşi organizau ei „tainiţele”, în care îşi adăposteau o parte din materiale. Într-adevăr, coborârea fiind deosebit de anevoioasă şi ţinând seama de primejdia unor accidente, nu se puteau transporta odată încărcături prea mari. Astfel, toţi aceşti „iluminaţi”, cărora mirajul aurului le insufla o energie, o stăruinţă supranaturală, după ce coborau la poalele muntelui cu o primă povară, urcau din nou în vârf de unde o luau pe a doua, apoi coborau şi urcau din nou de vreo cincisprezece-douăzeci de ori, dacă era nevoie, zile nesfârşite la rând. În asemenea împrejurări, câinii pot aduce nemăsurate servicii, fie că sunt înhămaţi la sănii, fie că trag după ei nişte simple piei de bou, care alunecă mai lesne pe zăpada bătătorită a povârnişului.

Înfruntând vântul de nord care, biciuind din plin acest versant al Chilkoot-ului, avea să le înzecească suferinţele la coborâre, cei mai mulţi dintre emigranţi poposiseră pe culmea dinspre miazănoapte a trecătorii.

Din acest punct, nenorociţii vedeau sau credeau că văd câmpiile din Klondike aşternându-se în faţa lor. Aveau la picioare ţinutul acela de basm pe care imaginaţia lor înfierbântată îl transforma într-o uriaşă câmpie de aur, unde încolţea pentru ei, numai pentru ei, o bogăţie nemărginită, o putere supraomenească! Şi tot sufletul lor se îndrepta spre Nordul misterios, cu toată ardoarea dorinţei lor, cu toată puterea visului lor minunat, din care cei mai mulţi vor fi smulşi printr-o înspăimântătoare trezire la realitate!

Bill Stell şi caravana sa n-aveau de ce să-şi prelungească şederea pe culme. Aceşti privilegiaţi nu trebuiau să-şi facă „tainiţe” şi nu erau siliţi să urce din nou povârnişul, odată ajunşi la poalele lui. După ce vor fi pus piciorul în câmpie, le mai rămâneau de străbătut doar câteva leghe până la ţărmul lacului Lindeman.

Tabăra fu aşezată ca de obicei. Dar ultima noapte a fost şi cea mai grea. Temperatura a crescut dintr-o dată şi vântul s-a pornit să şuiere din răsputeri. De data aceasta, nemaifiind adăpostite de vreo vâlcea, corturile au fost smulse de mai multe ori din ţăruşi de rafalele de vânt, astfel că, în cele din urmă, au trebuit să le strângă pentru a nu fi luate de vârtejurile de zăpadă. Nu le rămăsese altceva de făcut decât să se înfofolească bine în pături şi să aştepte răbdători ivirea zorilor.

„Într-adevăr, gândi Summy Skim, e nevoie de toată filozofia filozofilor antici şi moderni ca să accepţi grozăviile unei astfel de călătorii, mai ales când nimeni nu te sileşte s-o faci!”

În puţinele clipe de linişte, izbucneau strigăte de durere sau de spaimă, blesteme înverşunate. La gemetele răniţilor, pe care vântul îi rostogolea pe suprafaţa pământului, se adăugau lătrăturile, nechezaturile, mugetele animalelor ce rătăceau înspăimântate pe întinderea platoului.

Se iviră, în sfârşit, zorii zilei de 30 aprilie. Bill Stell dădu semnalul de pornire. În locul catârilor fură înhămaţi câinii la săniile în care, de altfel, nu se urcă nici un călător, şi coborâşul începu.

Mulţumită prevederii şi experienţei Cercetaşului, acesta se efectua, dacă nu fără oboseală, cel puţin fără accidente, şi cele două sănii ajunseră cu bine în câmpie, la ieşirea din trecătoarea Chilkoot. Vremea se îmbunătăţea. Vântul, mai puţin rece, bătea către răsărit şi termometrul începuse să urce. Din fericire se menţinea totuşi sub zero grade, căci dezgheţul ar fi făcut drumul şi mai anevoios.

La poalele muntelui numeroşi emigranţi se strânseseră laolaltă, aşteptând să le sosească materialele. Locul era mai larg şi înghesuiala mai puţin supărătoare decât sus, pe platou. Jur împrejur se întindeau păduri în care corturile puteau fi aşezate în deplină siguranţă.

Caravana îşi petrecu noaptea acolo. A doua zi ea porni din nou, pe un drum destul de uşor, şi ajunse către prânz la capătul de sud al lacului Lindeman.