IV O VECINĂTATE SUPĂRĂTOARE.

Oraşul Vancouver nu se află pe marea insulă cu aceiaşi nume. El se înalţă pe o bucată din limba de pământ ce înaintează în apă din litoralul columbian. Nu-i decât o metropolă. Capitala Columbiei britanice, Victoria, a cărei populaţie atinge şaisprezece mii de suflete, este clădită pe coasta de sud-est a insulei, tot acolo aflându-se şi oraşul New Westminster, cu cei zece mii de locuitori ai săi.

Vancouver e aşezat la capătul unei rade deschise spre întortocheata strâmtoare Juan-de-la-Fuca, ce se prelungeşte spre nord-vest. În spatele radei, printre pilcuri dese de pini şi de cedri, înalţi cât turnurile unei catedrale, suie spre cer clopotniţa unei biserici.

Braţul de mare trece prin capătul de sud al insulei, apoi îi înconjoară ţărmurile de răsărit şi de miazănoapte. După cum se vede, portul Vancouver este uşor accesibil vapoarelor ce vin din Pacific, atât celor ce coboară de-a lungul litoralului canadian, cât şi celor ce urcă de-a lungul litoralului Statelor Unite ale Americii.

Întemeietorii oraşului Vancouver să fi prevăzut oare viitorul? Un lucru e sigur, că în acest oraş ar fi loc pentru o sută de mii de locuitori şi că această populaţie ar putea circula cu uşurinţă chiar şi pe cea din urmă dintre străzile lui geometrice, tăiate în unghiuri drepte. Are biserici, hoteluri, bănci, se iluminează cu gaz şi curent electric, are poduri aeriene, construite deasupra estuarului lui False Bay, şi un parc de trei sute optzeci de hectare, amenajat în partea de nord-vest a peninsulei. Părăsind gara, Summy Skim şi Ben Raddle au cerut să fie conduşi la hotelul Westminster, unde aveau să locuiască până în ziua plecării spre Klondike.

Le-a fost tare greu să găsească locuri în hotelul acesta înţesat de călători. Trenurile şi vapoarele aduceau pe atunci câte o mie două sute de emigranţi în douăzeci şi patru de ore. E lesne de închipuit ce câştiguri realiza oraşul de pe urma lor, mai ales cetăţenii aceia care îşi asumaseră sarcina de a-i găzdui pe străini, impunându-le nişte preţuri de necrezut, în schimbul unei hrane şi mai de necrezut. Fără-ndoială, populaţia flotantă din Vancouver se oprea aici cât mai puţină vreme, într-atât se grăbeau aceşti aventurieri să ajungă pe pământul al cărui aur îi atrăgea la fel cum atrage magnetul fierul. Dar trebuia să poţi pleca mai departe, şi adesea nu găseai loc pe numeroasele vapoare cu aburi ce urcau spre nord, după ce făcuseră escale prin diferite porturi ale Mexicului şi Statelor Unite.

De la Vancouver există două drumuri. Unul trece prin Pacific şi ajunge la Saint-Michel, pe coasta de apus a Alaskăi, şi până la gurile Yukonului, apoi urcă pe firul acestuia până la Dawson City. Celălalt merge tot pe ocean, de la Vancouver la Skagway, devenind apoi terestru între acesta din urmă şi capitala ţinutului Klondike. Pe care dintre cele două drumuri îl va alege Ben Raddle?

Îndată ce-şi luară în primire camera, Summy Skim îi adresă vărului său următoarea întrebare:

— Dragul meu Ben, cât timp vom rămâne la Vancouver?

— Doar câteva zile, răspunse Ben Raddle. Socotesc că nu va trece mult până la sosirea lui Foot Ball.

— Fie şi Foot Ball, răspunse Summy. Dar ce-i cu acest Foot Ball, dacă nu te superi?

— Un steamer al Companiei Canadian-Pacific, care ne va duce până la Skagway şi pentru care voi merge chiar azi să reţin două locuri.

— Aşadar, Ben, dintre diferitele căi spre Klondike ai şi ales una?

— Nu mi-a fost greu să aleg, dragă Summy. Vom merge pe drumul cel mai umblat şi, plutind pe lângă litoralul columbian, la adăpostul insulelor, vom ajunge la Skagway fără probleme. În această epocă a anului, albia Yukonului este încă plină de gheţuri şi nu arareori vapoarele pier în mijlocul sloiurilor sau sunt reţinute acolo până în luna iulie. Dimpotrivă, lui Foot Ball nu-i va trebui mai mult de o săptămână ca să ajungă la Skaway sau chiar la Dyea. După ce vom debarca, o să avem, ce-i drept, de urcat pantele abrupte ale Chilkootului, sau cele din White Pass. Dincolo de ele, în parte pe uscat, în parte peste lacuri, vom ajunge fără multă osteneală la Yukon, pe care vom pluti până la Dawson City. Presupun că vom fi la destinaţie înainte de luna iunie, adică la începutul verii. În prezent, nu ne rămâne decât să avem răbdare şi să aşteptăm sosirea lui Foot Ball.

— De unde vine pachebotul ăsta cu nume sportiv? întrebă Summy Skim.

— De la Skagway, fiind destinat legăturii permanente dintre Vancouver şi acest oraş. Este aşteptat să sosească cel târziu pe data de 14 a lunii curente.

— Abia pe 14! strigă Summy.

— Vai! Vai! Iată-te şi mai grăbit decât mine! exclamă râzând Ben Raddle.

— Desigur, încuviinţă Summy Skim, fiindcă, la urma urmei, trebuie să pleci înainte de a te întoarce!

Cei doi veri nu prea aveau cu ce să se ocupe în timpul şederii la Vancouver. Echipamentul lor era complet. Nu trebuiau să-şi bată capul nici cu procurarea uneltelor necesare exploatării unui claim, ştiind că la faţa locului se aflau cele aduse de unchiul Josias. Confortul de care s-au bucurat în trenul Companiei Transcontinental Pacific îl vor regăsi şi la bordul vaporului Foot Ball. Abia la Skagway, Ben Raddle urma să se intereseze de mijloacele de transport până la Dawson City. Va trebui să-şi cumpere o barcă demontabilă pe care s-o folosească la traversarea lacurilor şi un atelaj de câini pentru sănii, unicul mijloc de locomoţie prin câmpiile îngheţate ale Nordului îndepărtat, dacă nu cumva socotea mai nimerit să cadă la învoială cu un şef de caravană, urmând ca acesta, în schimbul unei sume de bani, să-şi ia obligaţia de a-i conduce la Dawson City. Evident, şi într-un caz şi în celălalt, călătoria va fi foarte costisitoare. Dar una sau două pepite frumoase nu-ţi acoperă oare cu prisosinţă cheltuielile.

Oraşul era atât de însufleţit şi forfota călătorilor atât de mare încât cei doi veri, deşi n-aveau nici o treabă, nu se plictisiră o clipă. Nimic nu poate fi mai curios decât sosirile trenurilor, fie că ele vin din răsăritul ţării, fie că vin din Statele Unite. Nimic nu poate fi mai interesant decât debarcarea acestor mii de călători pe care vapoarele îi depun fără încetare la Vancouver. în aşteptarea pornirii spre Skagway, o mulţime de oameni rătăceau de-a lungul străzilor, cea mai mare parte din ei fiind siliţi să se adăpostească prin toate unghiurile portului sau sub bârnele cheiurilor inundate de lumină electrică.

Poliţiştii aveau mult de furcă datorită acestei gloate pestriţe de aventurieri fără nici un căpătâi, atraşi de uluitorul miraj din Klondike. La fiece pas întâlneai agenţi îmbrăcaţi în uniforme de culoarea frunzei uscate, pregătiţi să intervină în veşnicele scandaluri care ameninţau să sfârşească prin vărsare de sânge.

Într-adevăr, agenţii poliţiei trebuiau să dea dovadă de multă perseverenţă şi îndrăzneală în îndeplinirea primejdioasei lor sarcini, mai ales în numeroasa tagmă a declasaţilor. Cum de nu le-o trece prin minte că ar putea câştiga mult mai bine, cu mai puţine primejdii, dacă s-ar apuca să spele mâlul din afluenţii Yukonului? Cum de nu se gândesc la cei cinci poliţişti canadieni care, la începutul exploatărilor din Klondike, s-au întors în ţară cu un cîştig de două sute de mii de dolari? Asta face cinste tăriei lor de caracter, de vreme ce nu se lasă îmbătaţi ca atâţia alţii.

Summy Skim citi în ziare că, pe timp de iarnă, în Klondike temperatura coboară uneori până la minus 60°. La început nu-i veni să creadă, îi dădură însă de gândit nişte termometre gradate până la 90° sub zero, pe care le văzuse la un optician din Vancouver. Încercă să se liniştească spunându-şi: „La naibai Asta-i doar o chestiune de amor propriu!… Nouăzeci de grade!… Mândri de gerurile lor neobişnuite, cei din Klondike încearcă să le scoată în evidenţă cu oarecare cochetărie!”

Summy Skim era totuşi îngrijorat şi, în cele din urmă, se hotărî să intre într-o prăvălie şi să studieze mai îndeaproape aceste ciudate termometre.

Diferitele modele pe care i le arătă negustorul nu erau gradate după scara Fahrenheit, obişnuită în Regatul-Unit, ci după scara centigradă, folosită mai mult în Dominion, unde se păstrau încă obiceiurile franceze.

După ce privi cu luare-aminte, Summy Skim se convinse că ziarele nu minţeau. Termometrele erau într-adevăr gradate pentru temperaturi foarte scăzute…

— Termometrele astea sunt corect executate? întrebă Summy Skim, ca să zică şi el ceva.

— Desigur, domnule, răspunse opticianul. Cred că veţi fi mulţumit.

— În orice caz, nu în zilele când vor înregistra şaizeci de grade, declară Summy Skim pe tonul cel mai serios.

— Vă cred, dar important este să înregistreze corect, răspunse negustorul.

— Acesta-i un punct de vedere, domnule. Dar spuneţi-mi, adăugă Summy Skim, presupun că aceste instrumente se află în galantarul dumneavoastră doar ca reclamă. Nu-mi închipui că în realitate…

— Ce anume?

—. coloana de alcool ar coborî vreodată până la şaizeci de grade.

— Adesea, domnule, foarte adesea, şi uneori chiar mai jos.

— Mai jos!

— De ce nu? răspunse negustorul, nu fără oarecare mândrie. Dacă domnul doreşte un instrument gradat până la o sută de grade…

— Mulţumesc, mulţumesc, se grăbi să răspundă Summy Skim, înspăimântat. Şaizeci de grade îmi par mai mult decât suficiente!

Şi, în definitiv, la ce i-ar folosi o astfel de achiziţie? Când îţi ard ochii sub pleoapele înroşite de vântul aprig din Nord, când răsuflarea ţi se transformă în zăpadă, când sângele, pe jumătate îngheţat, este pe cale să ţi se prefacă în sloiuri prin vene, când nu poţi atinge un obiect metalic fără să-ţi laşi pe el pielea de pe degete, când îngheţi în faţa celei mai încinse sobe, de parcă însuşi focul şi-ar fi pierdut orice căldură, nu te interesează prea mult dacă frigul care te doboară se opreşte la şaizeci sau atinge o sută de grade.

Între timp, zilele treceau şi Ben Raddle nu-şi putea ascunde nerăbdarea. Să se fi întâmplat ceva pe mare cu vaporul Foot Ball? Se ştia că pornise din Skagway la 7 aprilie. Or, traversarea nu dura mai mult de 6 zile, deci pe data de 13 ar fi trebuit să acosteze la Vancouver.

Ce-i drept, fiind destinat să-i transporte pe emigranţi cu bagajele lor, fără altă încărcătură, pachebotul nu va face decât un scurt popas. Douăzeci şi patru de ore, cel mult treizeci şi şase, îi vor ajunge pentru curăţatul cazanelor, aprovizionarea cu cărbuni şi apă potabilă, în sfârşit, pentru îmbarcarea câtorva sute de călători care îşi reţinuseră dinainte locurile.

Cei ce nu avuseseră această prevedere vor fi siliţi să se îmbarce pe alte vapoare, care vor sosi după Foot Ball. Până atunci, hotelurile şi hanurile din Vancouver nefiind destul de încăpătoare ca să-i adăpostească, familii întregi vor dormi sub cerul liber. Judecind după suferinţele prezente, îţi dădeai lesne seama ce le rezervă viitorul!

Cei mai mulţi dintre aceşti oameni necăjiţi nu vor afla condiţii mai bune mei pe pachebotul care îi va transporta de la Vancouver la Skagway, unde va începe pentru ei nesfârşita, înspăimântătoarea călătorie care-i va duce până la Dawson City. Pe vapor, cabinele de la pupa şi prova abia ajung pentru pasagerii mai înstăriţi; pe coridoare se adăpostesc înghesuite numeroase familii care, timp de cinci până la şapte zile, cât durează traversarea, trebuie să-şi asigure hrana pe cont propriu. Restul, adică cei mai mulţi, acceptă să fie închişi în cală, asemenea vitelor sau mărfurilor. De fapt, tot e mai bine acolo decât pe punte, în bătaia rafalelor de vânt îngheţate şi a furtunilor de zăpadă, atât de dese prin meleagurile acelea din apropierea cercului polar. Vancouver nu era invadat numai de emigranţii sosiţi de prin Lumea Veche şi Lumea Nouă. Mai trebuiau puşi la socoteală şi sutele de prospectori care nu voiseră să rămână în anotimpul friguros printre gheţarii din Dawson City.

Pe vreme de iarnă, exploatarea craim-urilor nu poate continua; când pământul e acoperit cu un strat de zăpadă gros de zece-douăsprezece picioare, când acest strat, cuprins de geruri de 40°-50°, se întăreşte ca granitul încât sparge târnăcopul şi cazmaua, orice activitate încetează.

Astfel, aceia dintre prospectori pe care norocul i-a favorizat cât de cât sunt bucuroşi să se întoarcă în principalele oraşe columbiene. Vin cu buzunarele doldora de aur şi-l risipesc cu o nepăsare greu de închipuit. Ei sunt încredinţaţi că norocul nu-i va părăsi, că vara următoare va fi rodnică, se vor descoperi noi zăcăminte şi acestea le vor aduce grămezi de pepite. Ale lor sunt cele mai bune camere prin hoteluri şi cele mai bune cabine pe vapoare.

Summy Skim îşi dădu repede seama că în această categorie de prospectori se aflau oamenii cei mai violenţi, mai grosolani şi mai scandalagii, spaima tripourilor şi cazinourilor unde, azvârlind cu bani în dreapta şi-n stânga, făceau pe stăpânii.

La drept vorbind, liniştitul Summy nu-i băga deloc în seamă pe aceşti zurbagii. Socotind că n-o să aibă nicicând de-a face cu vreunul dintre ei, rămânea indiferent la zvonurile care circulau pe,seama lor, şi poate că greşea.

În dimineaţa de 14 aprilie, în timp ce se plimba împreună cu Ben Raddle pe chei, se auzi sirena unui vapor.

— Să fie oare Foot Ball? strigă Summy.

— Nu prea-mi vine să cred, răspunse Ben Raddle. Sunetele vin dinspre sud, iar Foot Ball trebuie să sosească dinspre nord.

Într-adevăr, era vorba de un vas ce se apropia de portul Vancouver urcând prin strâmtoarea Juan-de-la-Fuca, şi, ca atare, nu putea veni de la Skagway.

Totuşi, neavând altceva mai bun de făcut, Ben Raddle şi Summy Skim se îndreptară spre capătul digului, prin mulţimea atrasă, ca întotdeauna, de sosirea unui vapor.

De altfel, sute de pasageri se pregăteau să debarce, aşteptând să-şi găsească loc pe unul din vapoarele care circulă spre Nord, iar spectacolul pe care-l ofereau nu era lipsit de pitoresc.

Vasul ce se apropia în şuierul strident al sirenei era Smith, o construcţie de două mii cinci sute de tone, care făcuse escale prin toate porturile, începând cu portul mexican Acapulco. Destinat serviciului de coastă, el urma să coboare din nou spre sud, după ce îşi va fi debarcat la Vancouver pasagerii care vor spori şi mai mult înghesuiala de aici.

De îndată ce Smith acostă la ponton, întreaga lui încărcătură umană se îndreptă spre locul de coborâre. Cât ai clipi din ochi, se stârni o învălmăşeală, o amestecătură de oameni şi bagaje, încât, la drept vorbind, părea că nimeni nu va putea trece…

În orice caz, nu aceasta era şi părerea unuia dintre pasageri, care se zbătea cu furie să ajungă primul pe chei. Fără-ndoială, acesta ştia cum merg lucrurile şi-şi dădea seama cât e de important să te înscrii înaintea celorlalţi la biroul plecărilor spre Nord. Era un zdrahon, înalt, brutal şi puternic, cu barba neagră şi aspră, pielea bronzată a oamenilor din Sud, cu o privire rece şi o expresie duşmănoasă. Îl însoţea un alt pasager, după înfăţişare de aceeaşi origine, care nu părea să fie nici mai răbdător, nici mai prietenos decât el.

Ceilalţi erau probabil la fel de grăbiţi ca şi pasagerul nerăbdător şi zgomotos. Dar nu era chip să te împotriveşti unui asemenea îndrăcit care, fără să ţină seama de protestele ofiţerilor şi ale căpitanului, izbea cu coatele şi-i îmbrâncea pe toţi din preajma lui, insultându-i cu un glas răguşit, ce făcea să pară şi mai aspre injuriile rostite când în engleză, când în spaniolă.

— Doamne fereşte! exclamă Summy Skim. Simpatic tovarăş de drum, n-am ce zice! Şi dacă s-o îmbarca pe Foot Ball…

— Ei şi! în cele câteva zile cât durează traversarea, vom izbuti noi să-l ţinem sau să ne ţinem la distanţă, îl linişti Ben Raddle.

În clipa aceea, un om din mulţime, care se afla lângă cei doi veri, strigă:

— Dar ăsta-i blestematul de Hunter! Să vedeţi ce tărăboi va face deseară prin tripouri, dacă nu părăseşte chiar azi oraşul!

— Vezi, Ben, că nu m-am înşelat. Individul pare să fie o celebritate, îi spuse Summy vărului său.

— Ai dreptate, consimţi Ben, e foarte cunoscut…

— Şi nu ca soi bun!

— Trebuie să fie unul dintre aventurierii aceia care se duc în America să-şi petreacă iarna şi se întorc vara în Klondike pentru a începe o nouă campanie.

Într-adevăr, Hunter se întorcea din Texas, ţara lui de baştină, şi venise la Vancouver împreună cu prietenul său, tocmai pentru a-şi putea continua drumul spre Nord, cu primul vapor ce se va îndrepta într-acolo. Erau amândoi nişte hispanoamericani, ce-şi găseau în această lume pestriţă a căutătorilor de aur mediul prielnic instinctelor violente, purtărilor nesăbuite şi înclinaţiei lor pentru o viaţă dezordonată, în care totul e lăsat la voia întâmplării.

Aflând că Foot Ball nu sosise şi că probabil nu va pleca spre Nord decât peste treizeci şi şase sau patruzeci şi opt de ore, ceru să fie condus la hotelul Westminster, unde poposiseră şi cei doi veri cu şase zile în urmă. Când să intre în holul hotelului, Summy dădu nas în nas cu el.

— Asta-i culmea! bombăm Summy printre dinţi.

În zadar se străduia să-şi înfrângă impresia neplăcută pe care i-o lăsase întâlnirea cu acest individ. Degeaba îşi spunea că el şi Hunter, pierduţi prin mulţimea emigranţilor, aveau mii de motive să nu mai dea niciodată ochi unul cu celălalt. Ceva îi spunea că nu va fi aşa. Aproape fără să ştie ce face, parcă împins de un presentiment, se duse la biroul hotelului şi căută să afle unele amănunte despre noul sosit.

— Cum, nu-l cunoaşteţi pe Hunter? i se răspunse.

— E proprietar de claim?

— Da, al unui claim pe care-l exploatează el însuşi.

— Şi unde se află acest claim?

— În Klondike.

— Mai precis?

— Pe Forty Miles Creek.

— Pe Forty Miles Creek! repetă Summy uimit. Tare ciudat. Îmi pare rău că nu pot să aflu numărul acestui claim. Aş pune rămăşag că…

— Dar oricine din Vancouver vă poate indica numărul, spuse interlocutorul lui Summy.

— Adică…?

— Numărul 131.

— Mii de draci! exclamă Summy uluit. Noi avem numărul 129! Suntem deci vecinii acestui simpatic gentleman. Se pare că ne vom distra, nu glumă!

Summy Skim nici nu bănuia cât de adevărate erau spusele lui.