III LA DRUM

Pentru a ajunge în Klondike, turişti, negustori, emigranţi, căutători de aur pot călători de la Montreal la Vancouver, fără să părăsească teritoriul Dominionului şi fără nici o transbordare, pe linia Pacific Canadian railway. Debarcaţi în metropola columbiană, le rămâne să aleagă între calea terestră, maritimă ori fluvială şi să combine diferitele mijloace de transport posibile: vaporul, caii, trăsura, la care se adaugă mersul pe jos, pentru cea mai mare parte a drumului.

Plecarea odată hotărâtă, Summy Skim n-avea decât să lase în seama vărului său, Ben Raddle, amănuntele călătoriei, procurarea echipamentului şi stabilirea itinerarului. Toate acestea urmau să fie rezolvate de ambiţiosul, dar priceputul inginer, singurul iniţiator al acţiunii, căruia îi revenea şi care îşi asuma întreaga răspundere.

În primul rând, Ben Raddle observă, pe bună dreptate, că plecarea nu putea fi întârziată. Era necesar ca moştenitorii lui Josias Lacoste să ajungă în Klondike la începutul verii, o vară ce nu încălzeşte decât foarte puţine luni această regiune hiperboreală, aflată la marginea cercului polar arctic.

Într-adevăr, atunci când studiase codul legilor miniere canadiene din districtul Yukonului, Ben Raddle dăduse peste un anume articol 9, care suna astfel:

Orice claim va reintra în patrimoniul public, dacă pe el nu se va lucra de cincisprezece ori douăzeci şi patru de ore, în perioada călduroasă, stabilită de comisar, în afara cazurilor în care acesta eliberează o autorizaţie specială.

Or, începutul perioadei călduroase, dacă nu este prea timpurie, are loc în cea de a doua jumătate a lunii mai. Dacă de la această dată claim-ul 129 va sta nelucrat mai mult de cincisprezece zile, proprietatea lui Josias Lacoste va reveni statului, şi, lucru foarte probabil, compania americană nu va întârzia să semnaleze autorităţilor orice pricină care ar duce la pierderea dreptului de proprietate asupra lotului la care râvnea.

— Înţelegi, Summy, nu trebuie să-i lăsăm să ne-o ia înainte, spuse Ben Raddle.

— Înţeleg tot ce vrei tu să înţeleg, dragă Ben, răspunse Summy Skim.

— Cu atât mai mult cu cât am perfectă dreptate, adăugă inginerul.

— Nici nu mă-ndoiesc, Ben. De altfel, sunt de acord să părăsim imediat Montrealul, dacă asta ne va îngădui să ne întoarcem mai repede aici.

— Nu vom zăbovi în Klondike mai mult decât va fi nevoie.

— Ne-am înţeles, Ben. Pe când plecarea…?

— Pe 2 aprilie. De azi în zece zile.

Stând cu braţele încrucişate, cu capul aplecat, lui Summy Skim îi veni să strige: „Cum!… Atât de curând…?”. Dar se stăpâni, de vreme ce văicărelile tot nu i-ar fi ajutat la nimic…

Pe deasupra, Ben Raddle dădea dovadă de înţelepciune stabilind data de 2 aprilie ca termen maxim pentru plecare. Cu planul călătoriei în faţă, el se porni să facă o serie de observaţii, împănate cu cifre de care se slujea cu deosebită pricepere.

— Ca să ne ducem la Klondike, spuse el, n-avem de ales între mai multe căi, fiindcă nu există decât una singură. Poate că, într-o bună zi, se va putea ajunge la Yukon trecând prin Edmonton şi portul Saint-John, urmând apoi cursul lui Peace River, care străbate districtul Cassiar din nord-estul Columbiei…

— O regiune bogată în vânat, din câte am auzit, îl întrerupse Summy Skim, furat de pasiunea lui de vânător. La urma urmei, de ce n-am alege drumul acesta?

— Pentru că, după ce am trece de Edmonton, ar trebui să mergem o mie patru sute de kilometri pe uscat, prin nişte ţinuturi aproape neumblate.

— În cazul ăsta, ce direcţie crezi că e mai nimerită, Ben?

— Spre Vancouver, fără-ndoială. Iată cifrele exacte care te vor lămuri asupra lungimii itinerarului: de la Montreal la Vancouver sunt patru mii şase sute şaptezeci şi cinci de kilometri, iar de la Vancouver la Dawson City, două mii patru sute optzeci şi nouă.

Punând cifrele pe hârtie, Summy Skim socoti:

— Cinci şi cu nouă fac paisprezece, ţin unu; opt şi cu opt fac şaisprezece, ţin unu; şapte şi cu patru fac unsprezece, ţin unu; cinci şi cu două fac şapte… În total, şapte mii o sută şaizeci şi patru de kilometri.

— Exact, Summy.

— Ei, Ben, de-am aduce cu noi câte un kilogram de aur pentru fiecare kilometru parcurs…!

— La preţul actual, de două mii trei sute patruzeci de franci kilogramul, asta ar însemna şaisprezece milioane şapte sute şaizeci şi trei de mii şapte sute şaizeci de franci!

— De-ar fi măcar şi şapte sute şaizeci de franci! şopti Summy Skim printre dinţi.

— Ce spui, Summy?

— Nimic, dragă Ben, absolut nimic.

— Suma asta nu m-ar mira deloc, adăugă Ben. Oare n-a declarat geograful John Minn că Alaska va produce mai mult aur decât California, al cărei randament a fost totuşi de patru sute cinci milioane numai într-un singur an, în 1861? De ce n-ar adăuga şi ţinutul Klondike ofranda lui la cele douăzeci şi cinci de miliarde de franci, care alcătuiesc bogăţia în aur a globului nostru?

— E foarte posibil, încuviinţă Summy cu o înţeleaptă prudenţă. Dar trebuie să ne gândim la pregătiri, Ben. Nu te poţi duce în ţinutul acela fantastic luând cu tine doar o cămaşă de schimb şi două perechi de ciorapi.

— N-avea grijă, Summy, mă ocup eu de toate. Tu nu vei avea altceva de făcut decât să te urci în tren la Montreal şi să cobori la Vancouver. Cât despre pregătiri, noi nu vom avea nevoie de tot echipamentul necesar unui emigrant care, rătăcind la voia întâmplării într-un ţinut îndepărtat, este silit să-şi ia cu el foarte multe materiale. Ale noastre au şi ajuns la destinaţie. Le vom găsi pe claim-ul unchiului Josias. Va trebui să ne ocupăm doar de transportul propriilor noastre persoane…

— Nici asta nu-i puţin! exclamă Summy Skim. Merită osteneala de a lua anumite precauţii… mai ales împotriva frigului… brrr! Mă şi simt îngheţat până-n vârful degetelor.

— Fii serios, Summy! Vom ajunge la Dawson City în plină vară.

— Dar va veni şi iarna.

— Nu te speria, îi răspunse Ben. Nici iarna nu vei duce lipsă de nimic. Îmbrăcăminte potrivită, hrană bună. Ai să te întorci mai gras decât ai plecat.

— Vai, nu! Nu sunt chiar atât de pretenţios, se împotrivi Summy Skim, care luase hotărârea de a se resemna. Te anunţ că de va trebui să mă îngraş, fie numai cu două livre, nu mai plec!

— Glumeşte, Summy, glumeşte cât pofteşti… dar ai încredere în mine

— Natural… încrederea e obligatorie. Va să zică, rămâne hotărât că pe 2 aprilie vom porni la drum, în chip de prospectori.

— Da… răstimpul ăsta îmi va fi suficient pentru pregătiri.

— Atunci, Ben, fiindcă am la dispoziţie zece zile, mă voi duce să le petrec la ţară.

— După cum ţi-e voia, încuviinţă Ben Raddle, deşi nu cred să se fi îndreptat vremea la Green Valley.

Summy Skim i-ar fi putut răspunde că, oricum, vremea de acolo nu era mai friguroasă decât cea din Klondike. Dar socoti că e mai bine să se abţină şi se mulţumi să spună că-i va face mare plăcere să stea câteva zile printre fermierii săi, să-si revadă câmpiile, chiar dacă sunt înveşmântate în zăpadă, frumoasele păduri încărcate de promoroacă, lacurile acoperite de gheaţă şi sloiurile de pe Sfântul Laurenţiu. De fapt, chiar şi pe ger, vânătorul poate găsi prilejul să doboare câteva exemplare frumoase, cu blană sau pene, fără să mai vorbim de sălbăticiuni ca urşi, pume şi altele, care dau târcoale prin împrejurimi. Era ca un fel de bun rămas pe care Summy Skim voia să-l adreseze tuturor vieţuitoarelor din ţinut…

— Ben, ar trebui să mergi şi tu cu mine.

— Nu mai spune! Şi cine se va ocupa de pregătiri? întrebă inginerul.

Chiar a doua zi, Summy Skim luă trenul, găsi la gara Green Valley o sanie bine înhămată şi în cursul după-amiezii poposi la fermă. Ca întotdeauna, Summy Skim se dovedi foarte simţitor la primirea călduroasă ce i se făcu. Dar, după ce aflară pricina acestei întoarceri timpurii, când înţeleseră că va trece o vară întreagă în care stăpânul lor nu se va afla printre ei, fermierii nu-şi putură ascunde tristeţea.

— Da, prieteni, le spuse Summy Skim, eu şi Ben Raddle ne ducem în Klondike, un ţinut blestemat, atât de îndepărtat încât ne vor trebui vreo două luni ca să ajungem acolo şi tot pe atât ca să ne întoarcem!

— Şi toate astea doar ca să aduni pepite! zise un ţăran ridicând din umeri.

— Dacă le găseşti, adăugă un bătrân filozof, clătinând din cap cu o expresie puţin încurajatoare.

— Ce vreţi, prieteni, spuse Summy Skim, asta e ca o boală, sau mai degrabă ca o molimă care străbate din când în când omenirea şi căreia îi cad numeroase victime!

— Dar de ce să se ducă stăpânul nostru acolo? întrebă cea mai bătrână dintre fermiere.

Atunci, Summy Skim trebui să le explice precum că el şi vărul său moşteniseră un claim de la unchiul lor, Josias Lacoste, şi pricina pentru care Ben Raddle socotea necesară prezenţa lor în Klondike.

— Da, vorbi din nou bătrânul, am auzit şi noi despre cele ce se întâmplă la graniţa Dominionului, mai ales despre suferinţele atâtor bieţi oameni pe care truda îi doboară! în fine, domnule Skim, la dumneavoastră nu se pune problema să rămâneţi prin locurile acelea şi, după ce veţi vinde grămada de noroi, o să vă întoarceţi…

— Fiţi siguri, prieteni! Dar până atunci se vor scurge cinci sau şase luni, vremea frumoasă va fi pe sfârşite! Voi pierde o vară întreagă…!

— O vară pierdută înseamnă o iarnă şi mai tristă! adăugă o bătrână, apoi spuse: Dumnezeu să vă apere, bunul nostru stăpân!

După o săptămână petrecută în Green Valley, Summy Skim se gândi că venise timpul să se întoarcă la Ben Raddle. Despărţirea de bunii lui fermieri n-a fost lipsită de emoţie, o emoţie împărtăşită de toţi. Şi când se gândea că peste câteva săptămâni soarele de aprilie se va înălţa la orizont în Green Valley, că de sub zăpadă vor scoate capul cele dintâi ierburi ale primăverii, că, de n-ar fi fost călătoria asta blestemată, ar fi venit, ca în fiecare an, să se instaleze în pavilionul lui, până la întoarcerea primului suflu îngheţat al iernii! În aceste opt zile nădăjduise că va sosi la Green Valley o scrisoare de la Ben Raddle care-l va înştiinţa că nu mai e cazul să dea curs planurilor lor. Dar scrisoarea nu sosise. Totul rămăsese neschimbat… Plecarea va avea loc la data stabilită… Prin urmare, Summy Skim trebui să fie condus la gară, şi în dimineaţa de 31 martie se afla la Montreal, în faţa aprigului său văr.

— Nimic nou?… întrebă el, postându-i-se înainte, ca un semn de întrebare.

— Nimic, Summy, atâta doar că am terminat pregătirile.

— Deci ai luat…

— Totul, în afară de alimente, pe care le vom găsi pe drum, răspunse Ben Raddle. M-am ocupat numai de îmbrăcăminte. În privinţa armelor, tu le ai pe ale tale, eu pe ale mele. Două puşti straşnice pe care ne pricepem să le mânuim şi echipamentul complet de vânătoare. Dar, fiindcă acolo nu ne putem reînnoi garderoba, iată care sunt diferitele obiecte pe care, din prevedere, le vom lua cu noi: cămăşi de flanelă, cămăşi de noapte şi indispensabili de lână, pulovere groase tricotate, costume de catifea raiată, pantaloni din postav gros şi pantaloni din pânză, costume din pânză albastră, scurte din piele cu blană pe dinăuntru şi glugă, îmbrăcăminte impermeabilă de marinar, pelerine de cauciuc, şase perechi de ciorapi pe măsură şi şase perechi cu un număr mai mare, mitene îmblănite şi mănuşi de piele, cizme de vânătoare cu ţinte, mocasini cu carâmb, batiste, prosoape…

— Vai de mine! se minună Summy Skim, ridicându-şi braţele spre cer. Ai cumva de gând să deschizi un bazar în capitala Klondike-ului? Ce-ai înşirat tu ne-ajunge pentru zece ani!

— Numai pentru doi ani!

— Numai! repetă Summy. Când aud acest „numai”, mă apucă groaza. Să fim serioşi, Ben, mergem la Dawson City să vindem claim-ul 129, apoi ne întoarcem la Montreal. Pentru atâta lucru nu ne trebuiesc doi ani, ce naiba!

— Fără-ndoială, Summy, dacă ni se va da pentru claim-ul 129 preţul pe care-l merită.

— Şi dacă nu ni se va da?

— Vom hotărî atunci, Summy!

Ştiind că alt răspuns nu va căpăta, Summy nu mai stărui.

În dimineaţa de 2 aprilie, cei doi veri se aflau în gară, unde le fuseseră aduse şi bagajele. Puse la un loc, acestea nu erau prea voluminoase, şi echipamentul lor de prospectori nu va deveni cu adevărat stânjenitor decât după ce-l vor fi completat la Vancouver.

Dacă cei doi călători s-ar fi adresat Companiei Canadian Pacific înainte de a părăsi Montrealul, ei ar fi putut obţine bilete pentru steamer-ul1 de Skagway. Dar Ben Raddle nu hotărâse încă ce rută vor urma pentru a ajunge la Dawson City; cea maritimă şi fluvială, care merge pe Yukon, de la vărsarea acestuia până în capitala ţinutului Klondike, sau cea terestră, care, dincolo de Skagway, se desfăşoară printre munţii, câmpiile şi lacurile Columbiei engleze.

Iată-i deci pe cei doi veri plecaţi, unul târându-l pe celălalt după el, primul plin de încredere, ultimul resemnat, dar, pentru început, instalaţi amândoi confortabil în trenul expres. Când ai de străbătut distanţa de patru mii şapte sute de kilometri dintre Montreal şi Vancouver, călătorie ce durează şase zile, e firesc să-ţi doreşti, cel puţin, un mijloc de locomoţie cât mai plăcut.

Părăsind Montrealul, trenul înaintează prin acea parte a Dominionului alcătuită din districtele de răsărit şi de mijloc, cu privelişti atât de variate. Abia după ce depăşeşte regiunea marilor lacuri intră într-un ţinut mai puţin populat, pe alocuri pustiu, îndeosebi în apropierea Columbiei.

Vremea era frumoasă, aerul proaspăt, cerul uşor acoperit de ceaţă. Mercurul termometrului oscila în jurul lui zero. Cât vedeai cu ochii, se aşternea o întindere de câmpii albe, care peste câteva săptămâni se vor acoperi de verdeaţă şi ale căror numeroase râuri vor fi eliberate de gheţuri. Depăşind trenul, cârduri de păsări se îndreptau spre răsărit, cu largi fâlfâiri de aripi. De o parte şi de alta a drumului, pe stratul de zăpadă, se vedeau urme de animale ce duceau spre pădurile din zare. Iată nişte semne după care ar fi fost lesne să te ţii şi care ţi-ar fi putut aduce trofee frumoase!

Dar acum nu-i ardea nimănui de vânat. Chiar dacă se aflau niscai vânători în trenul acesta, cu destinaţia Vancouver, ei nu puteau fi decât vânători de pepite, iar câinii care-i însoţeau nu fuseseră dresaţi să adulmece potârnichii şi iepuri, nici să urmărească cerbii şi urşii. Nu, erau doar nişte biete animale de povară, hărăzite să tragă săniile pe oglinda îngheţată a lacurilor şi a apelor curgătoare, în acea parte a Columbiei ce se întinde de la Skagway până în districtul Klondike.

La drept vorbind, febra aurului era abia la început. Dar ştirile soseau fară-ncetare, vestind descoperirea unor numeroase zăcăminte pe cursul lui Eldorado, Bonanza, Hunter, Bear, Gold Bottom şi alţi afluenţi ai lui Klondike River. Se vorbea despre claim-uri unde prospectorii spălau, dintr-un singur taler, aur în valoare de o mie cinci sute de franci. Aşa stând lucrurile, valul de emigranţi creştea fără încetare. Se năpusteau asupra ţinutului Klondike la fel cum se năpustiseră şi asupra Australiei, Californiei, Transvaal-ului, iar companiile de transport începeau să nu mai facă faţă. De altfel în tren nu călătoreau reprezentanţii societăţilor sau companiilor înfiinţate cu sprijinul marilor bănci din America şi Europa. Aceia, înzestraţi cu utilajul cel mai perfecţionat şi aprovizionaţi mereu cu haine şi alimente, n-aveau de ce să-şi facă griji pentru viitor. Nu! Aici se aflau doar oameni nevoiaşi, pradă tuturor vicisitudinilor vieţii, care pot risca totul, neavând nimic de pierdut, şi cărora, trebuie să mărturisim, nădejdea într-o întorsătură a norocului le cam tulbură minţile.

Transcontinentalul gonea în plină viteză. Summy Skim şi Ben Raddle nu s-ar fi putut plânge de lipsă de confort în cursul acestei lungi călătorii. Aveau la dispoziţie un salon pe timpul zilei, un dormitor pentru noapte, un fumoar în care puteau fuma în voie ca în cea mai bună cafenea din Montreal, o sufragerie unde calitatea mâncărurilor şi a serviciului nu lăsau nimic de dorit, o cameră de baie, pentru cazul în care ar fi vrut să facă baie pe drum. Dar toate acestea nu-l împiedicau pe Summy Skim să ofteze ori de câte ori îşi amintea de casa lui din Green Valley.

După patru ore, trenul ajunsese la Ottawa, capitala Dominionului, care, de pe înălţimea unei coline, străjuieşte ţinutul din jur – oraş încântător, având pretenţia, mai mult sau mai puţin întemeiată, de a se socoti centrul lumii.

Mai departe, aproape de Carlton Junction, se putea zări rivalul său Toronto, vechea capitală detronată.

Gonind direct spre apus, trenul ajunse în staţia Sudbury, localitate îmbogăţită de pe urma exploatărilor miniere de nichel, unde linia se bifurcă. O luă apoi pe ramificaţia dinspre nord, ca să înconjoare Lacul Superior şi să ajungă la Port Arthur, lângă Fort William. La Heron Bay, la Schreiber şi în toate staţiile de pe litoralul marelui lac, opririle fuseseră destul de lungi pentru ca cei doi veri, dacă ar fi dorit, să-şi poată face o idee despre însemnătatea acestor porturi de apă dulce. Apoi, trecând prin Bonheur, Ignace, Eagle River, situate într-o regiune minieră foarte bogată, ajunseră la cunoscutul oraş Winnipeg.

În alte împrejurări, dornic să păstreze măcar o amintire din călătoria sa, lui Summy Skim i s-ar fi părut prea scurtă o oprire de numai patru ore. De n-ar fi fost hipnotizat de mirajul din Klondike, fără îndoială că ar mai fi zăbovit o zi-două, să viziteze acest oraş cu patruzeci de mii de locuitori şi aşezările învecinate din Western Canada… Din nefericire, Summy Skim nu-şi putea îngădui acum astfel de preocupări. Trenul îşi purtă deci mai departe călătorii, în majoritatea lor adevărate colete umane, care nu călătoreau de plăcere, ci pentru a ajunge la destinaţie, pe cea mai rapidă şi mai scurtă cale.

În zadar încercă Ben Raddle să-i stârnească interesul coproprietarului de la Green Valley.

— Ai observat, Summy, ce bine e cultivat pământul prin regiunea asta…?

— Îhî… răspunse Summy Skim fără convingere.

— Şi ce păşuni întinse are! Se spune că pe aici s-ar afla mii şi mii de bivoli. Ia te uită, Summy, o vânătoare…!

— Poţi fi sigur că mai degrabă aş petrece aici şase luni, chiar şi şase ani, decât şase săptămâni în Klondike, admise Summy Skim pe un ton cam acru.

— Ei, şi tu! Dacă n-or exista bizoni prin împrejurimile lui Dawson City, ai să-ţi scoţi pârleala cu elanii.

După ce depăşi Regina City, trenul apucă spre trecătoarea Crow New din Munţii Stâncoşi, apoi, după o oprire de câteva ceasuri la Calgary City, se îndreptă spre frontiera Columbiei britanice.

Din acest oraş se desparte o ramificaţie care merge spre Edmendon, unde se sfârşeşte calea ferată, drum pe care apucă uneori emigranţii pentru a ajunge în Klondike. Trecând pe lângă Peace River şi fortul Saint-John. Apoi pe lângă Dease River. Francis River şi Pelly River, acest drum leagă nord-estul Columbiei de Yukon, străbătând districtul Cassiar, binecunoscut pentru bogăţia vânatului său.

Dacă s-ar fi aflat într-o călătorie de plăcere, fără îndoială că Summy Skim ar fi preferat această cale, a vânătorilor. Dar e un drum anevoios şi lung de peste două mii de kilometri, iar călătorul e silit să-şi reînnoiască mereu proviziile de hrană. Ce-i drept, ţinutul e deosebit de bogat în aur, pe care-l găseşti în toate apele lui curgătoare. Din păcate, însă, e lipsit cu desăvârşire de posibilităţi de aprovizionare, astfel că va rămâne aproape neumblat până în ziua în care guvernul canadian va organiza locuri de popas, din cincisprezece în cincisprezece leghe.

Străbătând lanţul Stâncoşilor, călătorii au putut admira aceşti munţi semeţi, veşnic împodobiţi cu glugile lor de zăpadă. în inima pustiurilor îngheţate domnea o linişte deplină, tulburată doar de pufăitul locomotivei.

Pe măsură ce trenul înainta spre vest, întinderile ce i se aşterneau în faţă nu erau deloc nişte câmpii roditoare, de pe urma cărora s-ar fi putut obţine recolte bogate. Nu!… Acum străbătea ţinutul Kootaway, acele Gold Fields1 din Cariboo, unde aurul s-a aflat şi se află încă din abundenţă, o adevărată reţea hidrografică ce rostogoleşte paiete din nobilul metal. Te întrebai chiar de ce nu veneau mai mulţi prospectori să cerceteze aceste regiuni în care se ajungea mult mai lesne, în loc să înfrunte oboseala unei călătorii în îndepărtatul Klondike, fără să mai vorbim de cheltuielile uriaşe pe care le necesită.

— De fapt, observă Summy Skim, unchiul Josias ar fi trebuit să-şi caute norocul aici, în Cariboo!… Acum, ne-am afla la destinaţie… Am şti cât valorează claim-ul său! În douăzeci şi patru de ore am transforma în bani moştenirea ce ne-a lăsat-o, iar lipsa noastră n-ar dura mai mult de o săptămână…!

Summy Skim avea dreptate. Dar, fără îndoială, în cartea vieţii lui sta scris că va ajunge până în acest înspăimântător Klondike şi că se va bălăci prin noroaiele lui Forty Miles Creek.

Aşadar, trenul îşi urma calea, îl purta pe Summy Skim tot mai departe de Montreal şi de Green Valley, spre ţărmul columbian, pentru ca, în cele din urmă, la 8 aprilie, să-l depună împreună cu vărul său, Ben Raddle, pe peronul gării din Vancouver, fără ca nimic deosebit să-i fi tulburat călătoria.