Dar tu ț-ei fi mai aducând aminte?...

Eram copii: primblându-ne-ntr-o sară,

În umbr-a noastre mâini s-apropiară.

Cum tremura mânuța ta fierbinte!

Și nu știu ce făcea să mi se pară

Că,-n liniștea acelor clipe sfinte,

Din gândul nostru se desprind cuvinte

Ce dau fiori albastrei nopți de vară.

Atât a fost. Privirea-mi, visătoare,

Te-a urmărit cum te duceai, departe,

Pân te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare.

E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte,

Găsesc, uscată, între file,-o floare.

O știi?... Ce de viață ne desparte!...