Lut însuflețit de raza vecinicei dumnezeiri,

Aluat în care cerul cu pământu-i plămădit,

Tainică verigă care leagă cele două firi:

Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.

Vierme tăvălit în tină, care muști din cer cu dinții,

Urieș semeț, pe care o suflare te doboară,

Tu, a cărui mână scurmă măruntaiele științii

Și a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,

În zadar te-ncerci a rupe pânza care te desparte

De enigma nepătrunsă: Ce a fost? și ce va fi?

Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte

Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ți-e dat a o citi.

Ai în față și la spate două semne de-ntrebare,

Tu-ți trudești, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns;

Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,

Cerci zădarnică cercare în noianul nepătruns.

Și când mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare

Abia poate să mai iasă din a vremii adâncime,

Și când vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care

Să se urce orbul vierme pân la sfânta-i înălțime,

Tu turbezi, nesocotite, și în oarba ta mânie

Strigi: O, nu! dumnezeirea nu e decât o părere,

O nălucă născocită de-a norodului prostie!...

Creatorul e natura... Ea e singură putere!

Vreme, haos, ceruri, râdeți! Microscopică furnică,

Spânzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă strivește!

Ea măsoară infinitul, întunericul despică...

Înaintea Creaturii, Creator, te umilește!...