O, dar e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi!

Ce cumplit îmi vânturi mintea, și cu ce-ndârjire-mi scurmi

Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îți stau în față!

Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta povață.

Înțeleg, împărăția ta, cu veșnica-i odihnă,

Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo-n tihnă:

Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri

N-or mai răscoli cenușa rece, țintuită-n scânduri.

În sicriu dormi somn de piatră. Nici un zgomot, nici o grijă;

Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost schijă,

Cap de geniu, ori de vită tot o hârcă scofâlcită,

Goală, batjocoritoare gură, pururea rânjită.

Ș-o să dorm, în întuneric și în liniște eternă.

N-o să-mi pese căpătăiul de-mi va fi pietroi, ori pernă.

De-mi va putrezi sicriul și găteala de pe mine,

Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine.

Neastâmpărații șoareci dacă-n capul meu și-or face

Cuib, nesupărați de nimeni, vor petrece-acolo-n pace.

Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormântul,

Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vântul

Mâțișorii vrunei sălcii peste groapa mea totuna.

Plâns de mamă, plâns de creangă... tot nimic eu nu voi ști,

Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,

Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi.

   Fontă, tuci.

Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,

Nentreruperea acestei liniști împietrite, reci:

Să nu mai revin în viață niciodată?... Niciodată?...

E grozavă vorba asta!... Limbă nemaidezghețată,

Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei!

Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.

Viforoasă mi-e viața, și deșartă, și amară.

Ce trudit mă simt sub cruda suferinților povoară!

Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecută-ntr-o orgie.

Parc-aș fi de-un veac pe lume... O paragină pustie...

Spulberatu-mi-s-a pân și scrumul visurilor mele.

Ș-acum gândurile toate, ca de plumb, mi le simt grele.

Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere,

Și mi-i silă de-un prieten, de-un cuvânt de mângâiere,

De-o privire ce-mi zâmbește veselă, de mine însumi.

Aș voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul și plânsu-mi.

Ca un vânt printre ruine simt că-mi vâjie-ntre tâmple...

E-ntuneric și cenușă... Tot aștept să mi se-ntâmple

Vro nenorocire mare ca să mă mai miște-oleacă,

Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.

Ca să mor!... Să mă întunec pe vecie?... Prea e crud.

Să nu mai gândesc nimica, nici să văd, nici să aud?

Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară,

Ori să-mi răcoresc viața la un amurgit de sară,

Și s-ascult, pe gânduri, doina trișca

   de la târlă,

Sau duiosul plâns al apei șopotind noaptea pe gârlă?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A, e negrăit de lesne să-ți repezi un glonț în creier!...

Dar pe cer scânteie luna, dar în iarbă cânt-un greier,

    Trișcă fluier.

E-o mișcare, e un farmec care-n veci nu se mai curmă...

Și când te întorci și cugeți, lung privind ce lași în urmă,

Simți că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire.

Primești orice suferință, dar eterna nesimțire,

Nu. Durerea are-un capăt. Moartea-ți zice:

Niciodată.

Altă viață?...Altă lume?... i-o poveste minunată;

Însă, ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o să poată.

Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aș da-o pentru toată.

Nesfârșita fericire din viața de apoi.

Câteva lopeți de țărnă... Rămâi țărnă și gunoi!

Bine e să știi, la moarte, că o dungă lași un nume,

Ca-i săpat la zidul nopții, c-ai muncit să-ți scoți în lume

Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea.

Urma-ți fi-va cunoscută pe-unde ți-ai purtat scânteia...

Ș-o scânteie-n alergare e o rază... Mângâiere !...

Dulce-i să ți-o știi la fundul vieții pline de durere.

Ah, fugiți, gânduri nebune, soli ai negrului mormânt!

Nu mă-ndur. Pe cer sunt stele, flori și păsări pe pământ.

Ș-apoi... e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi...

Ți-i zadarnică ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi

Și-mi mai vânturi mintea,-n lături, fugi cu neagra ta povață!

Înaintea morții mele moartea dragostei de viață.