Din trecut

Acum, cînd nu ne mai iubim,

Vino cu mine-n țintirim,

Acolo unde, îngropate,

Zac, coperite de uitare,

Atîtea visuri înghețate

De vreme și de nepăsare.

Căința-nlătură-ți, și vină:

Nici eu, nici tu nu ești de vină.

Ce de mai cruci stau pe cărare !...

Aicea-i prima sărutare:

Luna, privind cu drag a noastră

Primăvăratică iubire,

Sclipea în lumea ei albastră;

Iar noi plîngeam de fericire,

Și lăcrămile de pe față

Ni le sorbeam, cuprinși în brațe.

Dincoace-un dor — sigur îl știi:

E dorul celor doi copii

De-a merge-alături pe cărarea

Vieții lor, de visuri plină,

C-un singur gînd, ca-ngemănarea

A două raze de lumină.

Copiii sunt — noi amîndoi...

Ce-au dorit ei !... Ce suntem noi !

Dar colea,-n mai adînc mormînt,

E primul nostru jurămînt.

Tu-mi stai pe brațe visătoare,

Eu ochii dulci ți-i sărutam,

Și șoapta necuvîntătoare

A inimii ne-o ascultam...

O, sfîntă, veșnică iubire,

Cine-ți mai știe azi de știre !

Alături, în adîncă pace,

Somnul fără trezire-și zace

Suspinul nostru cel dintăi,

Cu cel din urm-adio,

Cu lacrima din ochii tăi,

Ce-n veci mi-oi aminti-o,

Cu-atîtea visuri, stinse toate

Sub durerosul „nu se poate !”

Iar azi, simțindu-ne-amîndoi

Cu inimile reci în noi,

C-o prefăcută nepăsare

Unul la altul ne uităm;

Căci tot mai e ca o mustrare,

Ce-ascunsă-n cuget o purtăm,

Cînd, fără voie, ne gîndim

La cel trecut din țintirim.

Publicată în Convorbiri literare, an XVIII, nr. 1, aprilie 1884

Share on Twitter Share on Facebook