Așa-i: spre bolțile tăriei,

Cu jind, la ce să mai cătăm,

Când toți, sub fundul pălăriei,

Câte-un crâmpei de cer purtăm?

Tu zici: crâmpeile-s la fel...

Pe osebitele cărări

Toți ne-ndreptăm către un țel,

Unii pe jos alții călări.

E drept că-n cele patru scânduri

Prostia cea mai guralivă

Și capul cel mai dat la gânduri

Vor amuți deopotrivă.

Dar, pân-atunci, unul își strânge

Sub bolta lui, șirag de stele,

Altu-și mânjește, ori își frânge

Partea-i de cer în bucățele.

Unii în fel de fel de chipuri

Frământă tainele vieții:

Răstoarn-a mărilor nisipuri,

Străbat și scotocesc planeții,

Întreabă funduri de prăpăstii

Ș-ale Eghipetului mumii,

Și-n oasele fosili de bestii

Cat rostul și urzeala lumii.

Iar alții zilele-și petrec

În al orgiilor vârtej:

Un trai nesăbuit și sec,

Întins pe patimi ca un vrej!

C-o idioată nesimțire

Își râd de tot ce-i demn și sfânt

Le toacă gura în neștire,

Se bat cu morile de vânt.

Și pe când tu-ntr-o sferă mică,

Ca vai de lume, te strecori,

Ei strălucesc, și se ridică,

De goi ce sunt și de ușori.

Nimic nu pune frâu acestor

Nerușinați, terfichi limbuți,

Și, pentru ochiul lor de chestor,

Lumea e goală de virtuți!...

Prostii le par științi și arte,

Nebuni poeții, de legat:

Zbârnâie toți, din dible sparte,

Un cântec vechi și nesărat!...

Ei singuri se pricep la toate,

Ei filozofi, ei cântăreți,

Prin ei se mișc-a lumii roate,

Cu roiul spornic de vieți!

Și numai pentru dânși-anume

Urzit-a Dumnezeu pământul,

Cu toate câte sunt pe lume;

Și numai lor li-i dat cuvântul!

. . . . . . . . . . . . .

Acum, răspunde de socoți

Că ceru-i hărăzit de-a valma,

Deopotrivă pentru toți,

Ori li s-a măsurat cu palma...

* 

De e, sau nu e cer, mă-ntrebi?

Ar fi nedrept să-ți spun că nu-i;

Dar fiecare-ndeosebi

Menită-și are partea lui:

Măreț pluti-va printre veacuri

Maestrul dulce, Eminescu,

Iar gos, cu-al lui bagaj de fleacuri,

Toncescu fi-va tot Toncescu!...

Căci cum să cred c-ar sta alături

Cu scumpele mărgăritare

Gunoiul ce cu scârbă-l mături

În întuneric și uitare!

Furlandisindu-se-n saloane,

Cu mintea stearpă și-n doi peri,

Să facă curte la cucoane

Sunt meșteri fanții-cavaleri!

Dar cum socoți că toți smintiții

Și trântorii de cafenele,

Înfumurați și plini de viții,

Să aib-același cer și stele

Cu cei ce luptă și-și adună

În fagur sfintele gândiri,

Și-și dau viața pe-o cunună

Din mâna dreptei Nemuriri?

Politici, oratori de stradă,

Stupizi, ce se socot isteți,

Fățarnici patrioți grămadă,

De vorbe goale precupeți,

Și literați de porunceală

Răsară-n cale-ți, cât de deși,

Tu ține însă socoteală

Că-s mulți chemați puțini aleși.