Târziu, singură, trudită, în odaia de culcare, 

Stai privind cum din oglindă chipul tău frumos răsare. 

Foșnind hainele desprinse de pe tine curg grămadă, 

Peste șolduri îți lași părul, ca o mantie să cadă; 

Și rămâi așa, -nclestându-ți peste cap brațele goale, 

Cu picioarele desculțe îngropate-n blană moale. 

Nu gândești nimic, și totuși simți că te aprinzi la față, 

Te-nfiori ca de-o străină și fără-nțeles viață 

Ce s-a deșteptat în tine; parcă te sfârșești deodată 

Într-o lene caldă, dulce; apoi iar tresai: te-mbată 

POfta strângerii în brațe... 

Ah, atunci ca prin minune, 

De-ar ieși el, ca o roabă tremurând i te-ai supune, 

L-ai lasă să te-njoseasca să te calce în picioare; 

Cu ce drag ți-ai da viața dac-ar fi să te omoare 

În aprinsă, fericită și sălbatică-nclestare 

A nervoaselor lui brațe!... 

Ce nesuferită-ți pare 

Liniștea odăii goale! Vălmășit îți trec prin minte 

Valsul, tinerii, spendoarea, larma dulcilor cuvinte. 

Triști și obosiți, în juru-ți, ochii cată dureros, 

De-un suspin îți saltă pieptul, moi îți cad brațele-n jos... 

Și te culci. Tot trupu-ți arde; ca de spaimă sânu-ți bate; 

Te-ntinzi leneșă-n răcoarea dulce-a pânzelor curate. 

Și-nchizi ochii. Somnul însă, să te-astâmpere, nu vine, 

Căci s-au pus atâtea gânduri capul cu vedenii felurite: 

Te gândești la multe alte nopți, nespus de fericite, 

Și te-mbeti de voluptatea visurilor ce-ți înșiri, 

Pradă unor desfrânate și bolnave-nchipuiri... 

Unde-s ochii arși de doru-ți, să te văd așa, culcată, 

Cu adânca lor privire fioros să te străbată? 

Unde-s buzele-nsetate, răsuflarea să ți-o soarbă? 

Unde-i el, stăpân pe gândul și pe patima ta oarbă?... 

Dar încet îți bate-n ușă cineva. Tu, nemișcată, 

C-un glas silnic îi strigi: intră!... Sfiicios, în prag s-arată 

Binișor înaintează- ți s-apropie de pat, 

Cu evlavie-ți ia mâna, ca pe moaște, ș-o sărută 

Sub privirea lui duioasă tu stai rigidă și mută. 

Cu ochii galeși îți cerșește un surâs, o vorba bună 

Dragostea-i chinuitoare nendrăznind să ți-o mai spună. 

Și tăcerea ta e plină de mustrare și de ură 

Vede bine că-i ridicul, ș-ar pleca dar nu se-ndură 

Lângă tine-i cald, și dulce, ș-un parfum care-l îmbată 

Convulsiv îți strânge mâna, lacom nările-și dilată, 

Și oftează. 

O, ce crudă ironie! Tocmai cine 

S-a găsit să-și lege soarta și viața lui cu tine!... 

... 

Suflet zbuciumat de spasmul tinereții netrăite, 

Și-ncărcat de-o frumusețe dătătoare de ispite, 

Poți să cazi, fără mustrare ... Ale tale dulci păcate 

Negreșit că și de oameni și de sfinți îți sunt iertate.