Tinere, ce-ți strângi în palme tâmplele înfierbântate,

Pe cand mintea ta, în friguri, ca o flacără se zbate,

Năbușită înlăuntru, dacă, după nopți de trudă,

Migălind vorbă cu vorbă, c-o-ndărătnicie crudă,

Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere, sau vrun vis,

Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,

Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire!

În dezordinea vieții înecând a ta gândire,

Și spărgând smalțul de forme și de amăgiri ce-ascunde

Miezul urilor eterne ș-al durerilor profunde,

Vei vedea cât de fatală-i dușmănia celorlalți,

Când deasupra lor talentul ți-a dat aripi să te-nalți

Și când leneșa lor minte, dată pe gândiri ușoare,

Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare.

Fermecați de-o ciripire liniștită și dulceagă,

Adormiți de vorbe goale, cum vrei tu să-ți înțeleagă

Versul încărcat de gânduri, și cum crezi c-au să te ierte,

Când îi smulgi din pacea frazei sunătoare și deșerte?...

Nu, nu te-aștepta să-ți fie cu flori calea sămănată,

Munca de artist e crudă, și e trist-a ei răsplată.

Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare,

Cu dorința ta maestrul neputând să se măsoare,

Câte visuri nu-ți întuneci tu, cinstit, preot al artei,

În discurajarea tristă de-a vedea cât de departe-i

Strofa ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasă la lumină!...

Amețit, trudit, pe mână capul greu ți se închină,

Și suspini amar de mila frumuseții care-ți moare

Zugrumată-n închisoarea vorbelor nencăpătoare.

Și dac-ai putut alege și-ntrupa vreo icoană

Din deșarta, viforoasa existenței tale goană,

Cum vrei tu ca în pervazul altor minți, altă lumină

Îmbrăcând-o, să rămâie tot icoana ta, senină?

Fiecare în îngusta-i minte, când va fi s-o prindă,

Strâmbă și mototolită, ca-ntr-un ciob prost de oglindă,

Va vedea-o-n el, pătată de-a lui proprie prostie.

A, sunt fericiți aceia căror' nu li-i dat să știe

A creării dureri sfinte, și pe care îi îmbată

Ritmul generos în care își scriu proza nesărată,

Toaca bunelor silabe, și duioasa-ncredințare

Că-nsemnați cu stemă-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare!

Al acestora-i triumful: vecinic fețele senine,

Drepți, înfumurați, c-un zâmbet protector privesc la tine.

Ei sunt veseli: au o gloată de naivi ca să-i admire,

Și se-ngrașă de prostie, de noroc și nesimțire.

Căci cuvintele blajine și nimicurile lor,

Dezmierdând frumos urechea, cad în gustul tuturor.

S-or găsi și pentru tine, suflet generos și mare,

Ș-încă mulți, ca să-ți arunce un cuvânt de-ncurajare.

Vei avea cinstea să intri și prin casele bogate,

Unde ți-or întinde mâna, c-o-ngrijită bunătate,

Doamne mari, cari-și vor face ochii mici ca să te vadă,

Tineri parfumați, de spirit, sclivisiți ca de paradă,

Și domni gravi, plini de afaceri, ce te-or întreba discret:

Cam ce sumă să câștige cu-a lui versuri un poet!...

Și vei sta cu ei la masă... A... dar ia aminte bine,

Că-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit ca tine,

Te păzește, să nu vătămi a lor gusturi rafinate.

În discuții orice-ar zice lasă-i, dă-le lor dreptate.

Anecdota, calamburul acolo fiind la preț

Cată-le prin almanahuri, și vei trece de isteț.

Păn-atunci, neavând spirit, nu prea-ntinde vorba multă;

Nici să taci așa întruna, căci tăcerea ta-i insultă...

După masă se-nțelege doamnele te vor ruga,

Cu obișnuitul zâmbet, ca să le citești ceva.

Tu, mișcat de-atâta cinste, îți scoți foile îndată,

Sfiicios cătând la lumea ce-mprejurul tău stă roată,

Te închei frumos la haină și... începi. Una suspină,

Alta râde, face semne și s-apleacă spre vecină.

Conversația începe: de copii, de slugi, de rochii...

Are haz, șoptește gazda, spionându-te cu ochii.

Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două.

De, închipuie-ți, săracul!... de povești ne arde nouă?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A, s-a isprăvit!... Din vorbă se-ntrerup pentr-un moment;

Fiecare se silește să-ți arunce-un compliment:

Inspirat ați fost de muze!... Prea frumoasă poezie!

Nu uita c-aci se cere să roșești de modestie.

Datoria ta făcută poți să te retragi cuminte.

Doamnele-și reiau în pace vorba lor de mai nainte.

Spune-acum dacă-ți surâde o asemenea viață,

Și de crezi că e o soartă fericită și măreață

De-a lăsa acestor oameni dreptul să te umilească!

Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rană sufletească

Mai grozavă decât mila rea și disprețuitoare

Cu care-l privesc bogații din deșarta lor splendoare!

Ce? Atâta timp să cauți dureroasa întrupare

A unei lumini de-o clipă ce-n viața ta răsare,

Și din haosul de gânduri s-alegi sfintele icoane,

Ca să faci frumos cu ele la boieri și la cocoane?

Dar ar fi să te cutremuri de dezgust și de rușine

Când ai ști cu ce-ngâmfare, ce de sus privesc la tine

Toți neghiobii ce-ți dau mâna socotind că-ți fac onoare!

Și mai vii să-nfrângi disprețul nesimțirii zâmbitoare

Ș-al biletelor de bancă cu ce-ai scris cu ce-ai gândit?

Cine vrei să te-nțeleagă, saltimbanc nenorocit?...

A, nu-ți tăvăli talentul prin saloanele bogate,

Unde capul nu gândește, unde inima nu bate

Decât dup-o anumită și stupidă învoială,

Unde omul i-o păpușă, și viața o spoială!

Fugi de zâmbetul fățarnic și de strângerea de mână

A acestor măști ce firea omenească o îngână...

Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afară;

Veșnica deșărtăciune ține capătul de sfară!

Suflet înecat de gânduri sfinte și nepieritoare,

Lasă-ți clipele vieții înțelept să se strecoare,

Răsărind de pe-a lor urme dungi neșterse de lumină;

Și de vrei să-ți deie arta mângâierea ei senină,

Ca un pustnic te închide în odaia ta săracă,

Și dorințelor deșerte poruncește-le să tacă:

Lumea ce ai fost visat-o neaflând-o nicăirea,

Caută-ți în tine însuți liniștea și fericirea.