Noaptea s-a lăsat pe vale, și cătunu-i adormit.

În bordei sărac, la vatră, suflet trist și chinuit,

Fără somn, tânăra mamă copilașu-și ține-n poală,

Și plângând îl netezește pe obrajii arși de boală.

De cu sară mititelul încetase să mai țipe:

Se ducea, văzând cu ochii, viața-i fărâmită-n clipe.

Peste ochii mari și tulburi cad pleoapele-obosite,

Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite

De al morții frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate...

Ea tresare; cum le-ascultă, șir de fulgeri îi străbate

Întunericul din suflet. Pe păreți, în bezna rece,

Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece.

Iat-o scoborând la vale, galbenă și istovită,

Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea ațintită

Spre biserica cu sfânta, ea-și silește-ncetu-i pas.

De trei nopți și două zile bate drum făr de popas;

Ș-ar fi ocolit pământul făr-a se simți trudită:

Ea credea profund, orbește... Mare și nenchipuită

E credința ce-ntr-un suflet înnoptat și trist încape!

Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape,

Își zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie,

Și-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie

Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei;

Ș-în cucernică-nchinare, și plângând sta-voi nainte-i,

Pân ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-și,

Zâmbitor cătând spre mine, și mânuțele tinzându-și...

Cum să nu-nțeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri?

Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri!

Blândă, cu Isus în brațe, din argint, Fecioara cată

Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată:

Parc-ascultă și-nțelege...

   O, îndură-te, privește-l,

Și din ochii tăi c-o rază de viață încălzește-l!

Căci tu știi ce farmec dulce-i să-ți lipești pruncul de piept,

Ațintit să-ți steie-asupră-i, și prin somn, ochiul deștept,

Și cum inima-ți tresare, c-un scâncit când el te cheamă

Să-l acoperi cu iubirea și cu paza ta de mamă.

Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumusețea-i îngerească...

Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască?

Te îndură din văpaia vieții tale dă-i viață,

Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuțele lui brațe.

Ca și mine strângi la pieptu-ți lumea-ntreagă-n fiul tău...

O, de-ai ști cu ce-ntuneric copere sufletul meu

Ochiu-i stins și ce pustie mi-ar fi viața fără dânsul,

N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul!...

Dar deodată-și rupse vorba limba-i amuțise-n gură,

Spre copil și-ntoarce iute lacoma-i căutătură...

Era mort. Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n brațe,

Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n față...

   Cum? Tu n-ai simțit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale?

Eu, sărmana, plâng, cerșindu-ți raza îndurării tale,

Și tu, rece și cu pumnii încleștați, mi-l dai vederii?...

Astfel înțelege cerul lacrima, limba durerii?

S-a sfârșit orice nădejde!... Și privirea ta de lemn

Ațintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn

C-a mea rugă-i ascultată și durerea mea-i crezută!...

Ia-ți și lutul... Ca și dânsul împietrită ești și mută!...

Și c-un hohot lung cadavrul îl aruncă-n fața sfintei,

Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte-i.

Și durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire,

De mânie-i scapăr' ochii ea strigă în aiurire:

   O, desigur, n-ai fost mamă, și de porți un prunc la sân,

E-o minciună!... Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin!

Și izbind icoana-n față cu piciorul, e-o minciună!

Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, și porni... Era nebună.