Lăsați-mă singurătății mele.

Mi-albește capul, în vârtejul lumii,

Pe frunți de valuri stă cununa spumii,

De mult ce se frământă între ele.

De visuri inima pustie nu mi-i...

Senin mă urc pe-a lor înalte schele,

Străbat albastre văi, plutind prin stele,

Pământul ducă-și droaia lui de můmii!

Tihnit, ascult a gândului poveste,

Mă-nșel, și cred că tot ce-a fost mai este.

Ce dulce-i astă amăgire-a vieții!

Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste

Că mi s-a stins văpaia tinereții,

Ș-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții.