Lui Eminescu

Tot mai citesc măiastra-ți carte,

Deși ți-o știu pe dinafară:

Parcă urmând șirul de slove,

Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea

În lumile de frumuseți,

Ce-au izvorât, eterni luceferi,

Din noaptea tristei tale vieți...

Și te-nțeleg te simt aproape:

Cu-aceeași suferință-n față,

Cu ochii gânditori și galeși,

Sătul de trudnica-ți viață.

A, nu mă mir că ți se dete

O zodie atât de tristă,

Că, zbuciumat de-atâtea patimi,

Râvnești pe cei ce nu există,

Și că potop de negre gânduri

Se strâng și ți se zbat sub frunte:

Pe veci întunecații nouri

Sunt frații vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,

Ca din adâncul unei mări,

Din fundul inimii zdrobite,

Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ți tâmpla

De flăcările năbușite,

Ce-ți luminau ale gândirii

Împărății nețărmurite,

Și de-ar fi fost lăsat prin lume

Să treci ca orice om de rând,

Ce lesne-ai fi pus frâu durerii

Și răzvrătitului tău gând!

Și cât de fără de păsare

Ai fi privit atunci la toate

Mizeriile-n cari lumea

Ursită-i pururea să-noate!

Dar ți-a fost dat să fii deasupra

Acestor inimi seci și strimte.

Și tu să-nduri toată durerea

Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora...

Din zbuciumul eternei lupte.

Să smulgi fulgerătoare versuri,

Bucăți din inima ta rupte...

S-aprinzi în bolta vremii astri

Din zborul tristului tău gând...

Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii

Că tu te mistui luminând?

Share on Twitter Share on Facebook